ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1878/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Circumstanțele cauzei.

Prin

cererea reconvențională înregistrată la Tribunalul Timiș, secția comercială, urmare disjungerii, reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul

Local al Municipiului Timișoara au solicitat obligarea pârâtei SC L. SRL la

plata sumei de 268.406 lei reprezentând diferență de chirie în sumă de 36.051

lei cu termen scadent la 31 decembrie 2004, majorări de întârziere de 230.192

lei aferente perioadei 1 ianuarie 2005 - 30 iunie 2008 și penalități de întârziere

de 2.163 lei pentru perioada ianuarie-decembrie 2005.

Soluționând cererea, Tribunalul Timiș

prin sentința nr. 590/bis din 16 iunie 2009 a respins excepțiile de prematuritate și inadmisibilitate formulate de SC L. SRL și a respins și acțiunea

reclamanților ca prescrisă.

În argumentarea soluției, Tribunalul a

reținut că între părți s-au stabilit raporturi de locațiune prin contractul nr.

660/1990 care a produs efecte până la vânzarea spațiului închiriat către

locatara SC L. SRL. A mai reținut prima instanță că în anul 2000 s-au majorat chiriile

conform Hotărârea C.L. nr. 42/2000 începând cu data de 1 ianuarie 2001, astfel

că reclamanții au calculat suma de 36.051 lei cu titlu de chirie, majorări și

penalități de întârziere pe care au solicitat-o prin cererea introdusă în anul

2008 împotriva pârâtei. Reținând natura convențională a relațiilor dintre

părțile în litigiu tribunalul a stabilit că în cauză a operat prescripția atât

pentru debitul principal cât și pentru accesorii citând în acest scop

dispozițiile Decretului nr. 167/1958. Excepțiile prematurității și

inadmisibilității invocate de pârâtă au fost înlăturate de tribunal, cu trimitere

la art. 720

1

și 720

5

C. proc. civ., dispoziții care s-a

constatat că nu au fost încălcate.

Apelul . Decizia Curții de Apel

Timișoara.

Sentința a fost apelată de reclamanții,

Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar,

iar Curtea de Apel Timișoara prin Decizia nr. 176 din 9 noiembrie 2009 a respins ca nefondat apelul. Pentru a susține că veniturile din chirii se varsă la bugetul

local în scopul realizării obiectivelor de interes local, apelanții au invocat

Ordinul M.F.P. nr. 1917/2005. Fiind creanțe bugetare, apelantele au considerat

că sumele solicitate prin acțiune se varsă la bugetul local și că se aplică

termenul de prescripție de 5 ani pentru recuperarea acestora și nu termenul general

de prescripție de 3 ani.

Analizând criticile aduse sentinței

fondului, Curtea a confirmat că raporturile juridice dintre părți, s-au

stabilit prin contractul de locațiune și că termenul aplicabil este cel

prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 care se socotește de la data

nașterii dreptului la acțiune, în speță, de la 28 februarie 2003. Cum acțiunea

a fost introdusă la data de 6 noiembrie 2008, s-a reținut că termenul de

prescripție era împlinit.

Recursul, Motivele de recurs.

Împotriva deciziei nr. 176 din 9

noiembrie 2009 au declarat recurs Municipiul Timișoara și Consiliul Local al

Municipiului Timișoara invocând nelegalitatea prevăzută de art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ. În argumentarea recursului, fără distincție în ce privește fiecare

motiv de nelegalitate invocat, recurenții au susținut că prin O.G. nr. 45/2003

au fost definite veniturile bugetare, printre acestea fiind stabilite și alte venituri

care se varsă la bugetul local. Au arătat în continuare că sumele încasate din

concesionare sau închiriere reprezintă venituri ale bugetului local așa încât

potrivit O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2003, obligațiile fiscale se prescriu în

5 ani, termen care în speță nu s-a împlinit. În accepțiunea recurenților nu s-a

împlinit nici termenul de 3 ani întrucât a operat întreruperea cursului prescripției

în conformitate cu art. 1867 C. civ. ca urmare a atacării în justiție a Hotărârea

C.L. nr. 42/2000, apreciind aceștia că până la soluționarea irevocabilă a

litigiului a fost prorogat termenul până la care se puteau plăti creanțele fără

majorări. Reactualizarea sumelor, au mai susținut autorii recursului, era

prevăzută în contract la art. 4 și a fost acceptată de intimată, așa încât nu

se justifică respingerea pretențiilor formulate în primă instanță.

Pentru aceste motive, recurenții s-au considerat

îndreptățiți să solicite admiterea recursului și, în fond, admiterea acțiunii așa

cum a fost formulată.

Intimata prin întâmpinare a combătut susținerile

recurenților după o analiză punctuală a motivelor invocate. În privința

termenului de prescripție a arătat că acesta este de 3 ani întrucât în litigiu nu

sunt creanțe fiscale, că termenul nu a fost întrerupt prin atacarea de către un

terț a Hotărârea C.L. nr. 42/2000 și că dispozițiile art. 4 alin. ultim din

contract nu au fost respectate de recurenți care nu au întocmit facturi și fișe

de calcul pentru perioada în litigiu, care oricum a intrat sub incidența

termenului de prescripție.

Recursul este nefondat.

Aspecte prealabile.

sprijinul recursului rezultă cu evidență faptul că nu au fost respectate întocmai

cerințele impuse procedural de art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

privind indicarea și dezvoltarea fiecărui motiv de nelegalitate invocat.

Această cerință rezidă și din caracterul extraordinar al căii de atac a

recursului prin care se exercită un control de nelegalitate al deciziei atacate

și nu o rejudecare a fondului așa încât aspectele de netemeinicie nu pot

constitui obiect al controlului. În acest sens sunt de observat și dispozițiile

art. 304 alin. (1) C. proc. civ. care subliniază expres faptul că recursul poate

fi promovat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute la pct. 1-9.

sus și apelând la dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte

va examina numai aspectele de nelegalitate care ar putea fi încadrate în

motivele indicate generic la sfârșitul cererii de recurs. În acest context se va

porni la examinarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

potrivit căruia se poate cere modificarea hotărârii dacă instanța a interpretat

greșit actul dedus judecății a schimbat natura sau înțelesul neîndoielnic al

acestuia.

Acest motiv de nelegalitate (art. 304 pct.

8) vizează de regulă nerespectarea cerințelor art. 969 C. civ. și a regulilor

de interpretare care pun în valoare voința reală a părților. Dacă se admite că

prin acest motiv s-au pus în discuție raporturile juridice dintre părți se va

reține că, în adevăr, izvorul obligațiilor reclamate de recurenți se află în

contractul de Închiriere nr. 660/1999 care și-a încetat efectele la data de 11

mai 2004 când spațiul a fost cumpărat de intimata SC L. SRL.

Fiind într-un raport juridic de drept comercial,

regulile aplicabile sunt cele comerciale care, principial, se bazează pe

egalitatea juridică a subiectelor de drept. Aceasta înseamnă că în cadrul

relațiilor contractuale voința unui partener nu este subordonată voinței

celuilalt.

În alte cuvinte, în raportul juridic

de drept comercial conduita părților pe timpul derulării unei convenții se stabilește

de comun acord, de pe poziția de egalitate juridică, această posibilitate

conferită de art. 969 C. civ. fiind expresia principiului libertății de voință.

Revenind la speță, se constată că litigiul își are izvorul în contractul de

locațiune, că recurentele nu se află într-un raport de autoritate față de

intimate așa încât nu se subordonează voinței acestora, manifestată unilateral,

de majorare a chiriei. Este edificator în acest sens art. 4 alin. (2) din contractul

de închiriere prin care s-a convenit posibilitatea majorării chiriilor pentru

spațiul închiriat dar această majorare nu operează independent de exprimarea

voinței intimatei pentru acceptarea concretă a majorării.

Nu este lipsit de importanță să se sublinieze

că, fiind într-o materie comercială, dispozițiile aplicabile sunt ale dreptului

comercial care se completează în măsura în care este necesar cu dispozițiile

dreptului civil. Acesta fiind cadrul procesual și regulile aplicabile contractului,

în mod corect instanțele anterioare au stabilit că majorarea chiriei și

solicitarea de a se plăti suma recalculată unilateral nu ține seama de puterea

de lege a contractului de închiriere așa încât tot corect s-a înlăturat

aplicarea în cauză a Hotărârea C.L. nr. 42/2000 și a ordinelor la care au făcut

trimitere recurenții.

C. proc. civ. va fi luat în examinare în raport de prevederile Decretului nr. 167/1958,

a căror aplicabilitate a fost explicată anterior prin determinarea cauzei ca

având natură comercială. Motivul invocat vizează aplicarea greșită a legii sub cuvânt

că termenul de prescripție de 5 ani este prevăzut de O.G. nr. 92/2003, așa cum

a fost republicată, prin care se stipulează dreptul organului fiscal de a

stabili obligațiile fiscale într-un termen de 5 ani.

Înalta Curte va reține

inaplicabilitatea acestor dispoziții întrucât în cauză se valorifică drepturi

convenționale comerciale și nu drepturi fiscale așa încât nu poate fi impus

termenul de 5 ani stabilit pentru valorificarea obligațiilor fiscale .

Așadar, termenul pentru valorificarea

drepturilor rezultând  dintr-un contract comercial, în speță, din contractul de

Închiriere nr. 660/1990, este de 3 ani iar actul normativ aplicabil este

Decretul nr. 167/1958, art. 3 și 7, reținut corect de Curtea de Apel.

În fine, se constată că în cauză nu

operează nici dispozițiile art. 1867 C. civ. referitoare la întreruperea

cursului prescripției, deoarece Decretul nr. 167/1958 are dispoziții proprii

referitoare la întrerupere și în măsura în care ar fi operat astfel de cauze,

ele nu puteau fi examinate decât în raport de actul normativ aplicabil.

Rezumând considerentele de mai sus se

va reține că, raporturile juridice dintre părțile în proces sunt de natură

comercială iar termenul de prescripție pentru obligațiile izvorând din contract

este de 3 ani în conformitate cu dispozițiile art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958.

Față de cele ce preced constatând că nu

sunt motive de nelegalitate care să ducă la modificarea deciziei pronunțată de

Curtea de Apel, conform art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și C.L. Municipiului Timișoara împotriva

deciziei nr. 176 din 9 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21

mai 2010.