ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1878/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei. Prin cererea reconvențională înregistrată la Tribunalul Timiș, secția comercială, urmare disjungerii, reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara au solicitat obligarea pârâtei SC L. SRL la plata sumei de 268.406 lei reprezentând diferență de chirie în sumă de 36.051 lei cu termen scadent la 31 decembrie 2004, majorări de întârziere de 230.192 lei aferente perioadei 1 ianuarie 2005 - 30 iunie 2008 și penalități de întârziere de 2.163 lei pentru perioada ianuarie-decembrie 2005. Soluționând cererea, Tribunalul Timiș prin sentința nr. 590/bis din 16 iunie 2009 a respins excepțiile de prematuritate și inadmisibilitate formulate de SC L. SRL și a respins și acțiunea reclamanților ca prescrisă.

În argumentarea soluției, Tribunalul a reținut că între părți s-au stabilit raporturi de locațiune prin contractul nr. 660/1990 care a produs efecte până la vânzarea spațiului închiriat către locatara SC L. SRL. A mai reținut prima instanță că în anul 2000 s-au majorat chiriile conform Hotărârea C.L. nr. 42/2000 începând cu data de 1 ianuarie 2001, astfel că reclamanții au calculat suma de 36.051 lei cu titlu de chirie, majorări și penalități de întârziere pe care au solicitat-o prin cererea introdusă în anul 2008 împotriva pârâtei. Reținând natura convențională a relațiilor dintre părțile în litigiu tribunalul a stabilit că în cauză a operat prescripția atât pentru debitul principal cât și pentru accesorii citând în acest scop dispozițiile Decretului nr. 167/1958.

Excepțiile prematurității și inadmisibilității invocate de pârâtă au fost înlăturate de tribunal, cu trimitere la art. 720 1 și 720 5 C. proc. civ., dispoziții care s-a constatat că nu au fost încălcate. Apelul . Decizia Curții de Apel Timișoara. Sentința a fost apelată de reclamanții, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar, iar Curtea de Apel Timișoara prin Decizia nr. 176 din 9 noiembrie 2009 a respins ca nefondat apelul. Pentru a susține că veniturile din chirii se varsă la bugetul local în scopul realizării obiectivelor de interes local, apelanții au invocat Ordinul M.F.P. nr. 1917/2005. Fiind creanțe bugetare, apelantele au considerat că sumele solicitate prin acțiune se varsă la bugetul local și că se aplică termenul de prescripție de 5 ani pentru recuperarea acestora și nu termenul general de prescripție de 3 ani.

Analizând criticile aduse sentinței fondului, Curtea a confirmat că raporturile juridice dintre părți, s-au stabilit prin contractul de locațiune și că termenul aplicabil este cel prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 care se socotește de la data nașterii dreptului la acțiune, în speță, de la 28 februarie 2003. Cum acțiunea a fost introdusă la data de 6 noiembrie 2008, s-a reținut că termenul de prescripție era împlinit. Recursul, Motivele de recurs. Împotriva deciziei nr. 176 din 9 noiembrie 2009 au declarat recurs Municipiul Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara invocând nelegalitatea prevăzută de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În argumentarea recursului, fără distincție în ce privește fiecare motiv de nelegalitate invocat, recurenții au susținut că prin O.G.

nr. 45/2003 au fost definite veniturile bugetare, printre acestea fiind stabilite și alte venituri care se varsă la bugetul local. Au arătat în continuare că sumele încasate din concesionare sau închiriere reprezintă venituri ale bugetului local așa încât potrivit O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2003, obligațiile fiscale se prescriu în 5 ani, termen care în speță nu s-a împlinit. În accepțiunea recurenților nu s-a împlinit nici termenul de 3 ani întrucât a operat întreruperea cursului prescripției în conformitate cu art. 1867 C. civ. ca urmare a atacării în justiție a Hotărârea C.L. nr. 42/2000, apreciind aceștia că până la soluționarea irevocabilă a litigiului a fost prorogat termenul până la care se puteau plăti creanțele fără majorări.

Reactualizarea sumelor, au mai susținut autorii recursului, era prevăzută în contract la art. 4 și a fost acceptată de intimată, așa încât nu se justifică respingerea pretențiilor formulate în primă instanță. Pentru aceste motive, recurenții s-au considerat îndreptățiți să solicite admiterea recursului și, în fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. Intimata prin întâmpinare a combătut susținerile recurenților după o analiză punctuală a motivelor invocate. În privința termenului de prescripție a arătat că acesta este de 3 ani întrucât în litigiu nu sunt creanțe fiscale, că termenul nu a fost întrerupt prin atacarea de către un terț a Hotărârea C.L. nr. 42/2000 și că dispozițiile art. 4 alin. ultim din contract nu au fost respectate de recurenți care nu au întocmit facturi și fișe de calcul pentru perioada în litigiu, care oricum a intrat sub incidența termenului de prescripție.

Recursul este nefondat. Aspecte prealabile. 1. Din expunerea argumentelor aduse în sprijinul recursului rezultă cu evidență faptul că nu au fost respectate întocmai cerințele impuse procedural de art. 302 1 lit. c) C. proc. civ. privind indicarea și dezvoltarea fiecărui motiv de nelegalitate invocat. Această cerință rezidă și din caracterul extraordinar al căii de atac a recursului prin care se exercită un control de nelegalitate al deciziei atacate și nu o rejudecare a fondului așa încât aspectele de netemeinicie nu pot constitui obiect al controlului. În acest sens sunt de observat și dispozițiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ. care subliniază expres faptul că recursul poate fi promovat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute la pct. 1-9.

2. Din perspectiva precizărilor de mai sus și apelând la dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va examina numai aspectele de nelegalitate care ar putea fi încadrate în motivele indicate generic la sfârșitul cererii de recurs. În acest context se va porni la examinarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia se poate cere modificarea hotărârii dacă instanța a interpretat greșit actul dedus judecății a schimbat natura sau înțelesul neîndoielnic al acestuia. Acest motiv de nelegalitate (art. 304 pct. 8) vizează de regulă nerespectarea cerințelor art. 969 C. civ. și a regulilor de interpretare care pun în valoare voința reală a părților.

Dacă se admite că prin acest motiv s-au pus în discuție raporturile juridice dintre părți se va reține că, în adevăr, izvorul obligațiilor reclamate de recurenți se află în contractul de Închiriere nr. 660/1999 care și-a încetat efectele la data de 11 mai 2004 când spațiul a fost cumpărat de intimata SC L. SRL. Fiind într-un raport juridic de drept comercial, regulile aplicabile sunt cele comerciale care, principial, se bazează pe egalitatea juridică a subiectelor de drept. Aceasta înseamnă că în cadrul relațiilor contractuale voința unui partener nu este subordonată voinței celuilalt. În alte cuvinte, în raportul juridic de drept comercial conduita părților pe timpul derulării unei convenții se stabilește de comun acord, de pe poziția de egalitate juridică, această posibilitate conferită de art. 969 C. civ.

fiind expresia principiului libertății de voință. Revenind la speță, se constată că litigiul își are izvorul în contractul de locațiune, că recurentele nu se află într-un raport de autoritate față de intimate așa încât nu se subordonează voinței acestora, manifestată unilateral, de majorare a chiriei. Este edificator în acest sens art. 4 alin. (2) din contractul de închiriere prin care s-a convenit posibilitatea majorării chiriilor pentru spațiul închiriat dar această majorare nu operează independent de exprimarea voinței intimatei pentru acceptarea concretă a majorării. Nu este lipsit de importanță să se sublinieze că, fiind într-o materie comercială, dispozițiile aplicabile sunt ale dreptului comercial care se completează în măsura în care este necesar cu dispozițiile dreptului civil.

Acesta fiind cadrul procesual și regulile aplicabile contractului, în mod corect instanțele anterioare au stabilit că majorarea chiriei și solicitarea de a se plăti suma recalculată unilateral nu ține seama de puterea de lege a contractului de închiriere așa încât tot corect s-a înlăturat aplicarea în cauză a Hotărârea C.L. nr. 42/2000 și a ordinelor la care au făcut trimitere recurenții. 3. Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. va fi luat în examinare în raport de prevederile Decretului nr. 167/1958, a căror aplicabilitate a fost explicată anterior prin determinarea cauzei ca având natură comercială. Motivul invocat vizează aplicarea greșită a legii sub cuvânt că termenul de prescripție de 5 ani este prevăzut de O.G.

nr. 92/2003, așa cum a fost republicată, prin care se stipulează dreptul organului fiscal de a stabili obligațiile fiscale într-un termen de 5 ani. Înalta Curte va reține inaplicabilitatea acestor dispoziții întrucât în cauză se valorifică drepturi convenționale comerciale și nu drepturi fiscale așa încât nu poate fi impus termenul de 5 ani stabilit pentru valorificarea obligațiilor fiscale . Așadar, termenul pentru valorificarea drepturilor rezultând dintr-un contract comercial, în speță, din contractul de Închiriere nr. 660/1990, este de 3 ani iar actul normativ aplicabil este Decretul nr. 167/1958, art. 3 și 7, reținut corect de Curtea de Apel. În fine, se constată că în cauză nu operează nici dispozițiile art. 1867 C. civ.

referitoare la întreruperea cursului prescripției, deoarece Decretul nr. 167/1958 are dispoziții proprii referitoare la întrerupere și în măsura în care ar fi operat astfel de cauze, ele nu puteau fi examinate decât în raport de actul normativ aplicabil. Rezumând considerentele de mai sus se va reține că, raporturile juridice dintre părțile în proces sunt de natură comercială iar termenul de prescripție pentru obligațiile izvorând din contract este de 3 ani în conformitate cu dispozițiile art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958. Față de cele ce preced constatând că nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la modificarea deciziei pronunțată de Curtea de Apel, conform art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și C.L. Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 176 din 9 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2010.