ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 847/2022

Ședința publică din data de 15 februarie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Serviciul Soluționare Contestații II și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, anularea Deciziei nr. 326/29.04.2016 de soluționare a contestației fiscale emisă de DGRFP Galați, anularea Deciziei de impunere nr. x/05.11.2015 și a Raportului de inspecție fiscală x/05.11.2015 emise de A.J.F.P. Constanța.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 130 din data de 11 iunie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția a II -a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte contestația, a anulat, în parte, Decizia nr. 326/29.04.2016 privind soluționarea contestației formulate de societatea A. S.R.L., în parte Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/05.11.2015 și în parte Raportul de Inspecție Fiscală nr. F-CT nr. 970/05.11.2015, pentru suma de 60.204 RON reprezentând taxa pe valoare adăugată și suma reprezentând accesoriile calculate asupra debitului principal anulat.

Totodată, a dispus recalcularea accesoriilor aferente sumelor datorate cu titlu de taxă pe valoare adăugată și a menținut celelalte dispoziții ale actelor administrativ fiscale contestate.

A obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă în cuantum total de 5.000 RON, reprezentând onorariu avocat și onorariu expertiză corespunzător pretențiilor admise.

Împotriva sentinței civile nr. 130 din data de 11 iunie 2019 a Curții de Apel Constanța, secția a II -a civilă, de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța.

Recurenta-reclamantă reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și rejudecarea cauzei, în sensul anulării Deciziei nr. 326/29.04.2016 de soluționare a contestației fiscale și a Deciziei de impunere nr. x/05.11.2015 emisă de AJFP Constanța, și cu privire la suma de 3.717.924 RON stabilită suplimentar de plată cu titlu de TVA și obligațiile fiscale accesorii aferente acesteia.

În drept a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1), punctul 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a solicitat, prin cererea de recurs formulată, admiterea acestuia, cu consecința casării și rejudecării. Critica acestei recurente a vizat soluția primei instanțe cu privire la capătul de cerere privind deductibilitatea sumei de 60204 RON reprezentând TVA aferent contractului de leasing financiar.

Recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a depus întâmpinare la recursul promovat de recurenta-reclamantă, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Recurenta-reclamantă reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. a depus, de asemenea, întâmpinare la recursul promovat de Recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța.

A fost invocată, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. excepția nulității recursului Înalta Curte constată că nu este întemeiată, pentru următoarele considerentele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.:

"Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs".

Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.:

"Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.:

"Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Prevederile legale menționate se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Aceasta înseamnă că nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În speță, recursul declarat de recurenta-pârâtă a fost întemeiat, în drept, pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."

Contrar celor invocate de către recurenta-reclamantă prin întâmpinarea depusă, criticile vizează greșita aplicare de către instanță a dispozițiilor art. 7

1

alin. (3) din H.G. nr. 44/2004.

În consecință, va fi respinsă ca nefondată, excepția nulități recursului invocată prin întâmpinare de către recurenta-reclamantă.

Analizând criticile aduse sentinței recurate, prin recursul promovat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., societate aflată în faliment, Înalta Curte reține, referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), că acesta a fost invocat prin raportare la prevederile art. 145 alin. (2) lit. a) Codul fiscal 2003 și art. 146 alin. (1) Codul fiscal 2003.

Înalta Curte reamintește, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmărește, așa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară și devolutivă, întrucât dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conțin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ.

Așa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanța de recurs nu se circumscrie motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod și nici altui motiv de casare prevăzut de respectivul articol.

În speță, ansamblul criticilor subsumate de recurentă motivului de casare menționat reprezintă o reluare aproape in integrum a celor invocate prin cererea de chemare în judecată, prin raportare directă la actele administrative contestate, fără a fi prezentate aspecte concludente care să susțină ipoteza interpretării sau aplicării greșite a dispozițiilor legale incidente de către instanța de fond, de natură să atragă nelegalitatea hotărârii pronunțate.

Reține Înalta Curte că prin cererea adresată primei instanțe, recurenta-reclamantă a solicitat anularea deciziei de impunere nr. x/05.11.2015 și a Raportului de inspecție fiscală x/05.11.2015 emise de AJFP Constanța.

Prin Decizia de impunere nr. x/05.11.2015 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/05.11.2015, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a stabilit în sarcina contribuabilului reclamant A. S.R.L. obligații fiscale totale în cuantum de 4.709.978 RON, astfel: impozit pe profit suplimentar în sumă de 5.260 RON, calculat la o bază impozabilă stabilită suplimentar de 32.877 RON, accesorii aferente impozitului pe profit (majorări de întârziere și penalități) calculate până la data intrării societății în insolvență, în sumă totală de 4.093 RON, TVA în sumă totală de 3.785.317 RON, la o bază impozabilă stabilită suplimentar de 15.778.595 RON și accesorii aferente TVA (majorări de întârziere și penalități) calculate până la data intrării societății în insolvență, în sumă totală de 915.308 RON.

Actele administrativ fiscale menționate au fost contestate în baza prevederilor art. 205 și urm. din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, iar prin Decizia nr. 326/29.04.2016 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Serviciul Soluționare Contestații II a fost admisă contestația contribuabilului numai pentru suma de 24 RON, reprezentând impozit pe profit și accesorii aferente.

În mod corect prima instanță a admis în parte cererea, doar cu privire la suma de 60204 RON aferentă contractului de leasing, respingând în rest acțiunea.

Așadar, în ceea ce privește pretinsa încălcare a normelor de drept material, respectiv ale dispozițiilor articolelor 145 alin. (2) lit. A) și 146 alin. (1) din Codul fiscal 2003, pentru TVA aferentă achiziției a doua conducte de transport gaz, Înalta Curte constată că motivul este neîntemeiat.

Potrivit prevederilor art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, "Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operațiuni: a) operațiuni taxabile; (...)".

Art. 146, care reglementează condițiile de exercitare a dreptului de deducere, prevede următoarele:

"(1) Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiții: a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său, să dețină o factură care să cuprindă informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5)".

În mod corect instanța de fond a subliniat că, atât legislația internă cât și cea comunitară condiționează dreptul de deducere a taxei de utilizarea bunului sau serviciului în scopul operațiunilor taxabile ale persoanei impozabile, fiind necesar a se dovedi că societatea s-a folosit de acele bunuri și/sau servicii pentru derularea propriilor activități economice.

Astfel cum rezultă din Contractul de vânzare cumpărare nr. x/02.11.2012 și factura fiscală nr. x/07.12.2012, reclamanta A. S.R.L. a dobândit în proprietate de la societatea C. S.R.L. un segment de conductă transport gaz metan în lungime de 8.344 m liniari, la prețul de 1.457.000 RON, exercitându-și dreptul de deducere TVA în sumă de 282.000 RON aferent acestei tranzacții.

Prin același contract de vânzare-cumpărare și conform facturii fiscale nr. x/01.07.2013, reclamanta a dobândit de la aceeași societate un segment de conductă transport gaz metan în lungime de 7.286 m liniari, la prețul de 1.012.274 RON, fiind dedus TVA aferent în sumă de 195.924 RON.

Scopul declarat al tranzacției a fost acela al realizării unei înțelegeri de vânzare/închiriere a segmentelor de conductă transport gaz metan cu D., înțelegere care nu s-a materializat, societatea care ar fi trebuit să cumpere sau să închirieze conductele precizând, în urma corespondenței purtate cu reclamanta, că în calitate de concesionar și operator al Sistemului Național de Transport al Gazelor Naturale are dreptul să folosească prin efectul legii conducta de transport gaz metan, fiind în realizarea unui serviciu public (adresa nr. x/09.09.2014 - f.181, vol. I).

Autoritatea fiscală a apreciat că societatea reclamantă nu are drept de deducere TVA aferent celor două facturi fiscale întrucât nu a realizat niciun venit cu aceste bunuri, iar modul de dobândire creează suspiciuni rezonabile în legătură cu intenția realizării unei activități economice și realitatea tranzacțiilor.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene susține că "dreptul de deducere rămâne dobândit chiar dacă activitatea economică planificată nu a generat operațiuni care să dea drept de deducere" (cauza C-110/94, Inzo v. Belgia), însă statuează în mod constant că "lupta împotriva fraudei, a evaziunii fiscale și a eventualelor abuzuri este un obiectiv recunoscut și încurajat de Directiva 2006/112" (Hotărârea din 21 februarie 2006, Halifax și alții, C-255/02; Hotărârea Kittel și Recolta Recycling, C-439/04 și C-440/04), iar "justițiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele dreptului Uniunii".

Potrivit CJUE, "autoritățile și instanțele naționale sunt în măsură să refuze acordarea dreptului de deducere dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că acest drept este invocat în mod fraudulos sau abuziv".

În cauza de față, instanța de fond a concluzionat în sensul că autoritatea fiscală a avut în vedere mai multe elemente obiective care i-au format convingerea că tranzacția cu cele două segmente de conductă de transport gaz metan nu a fost realizată în folosul operațiunilor taxabile ale societății, astfel: bunurile au aparținut inițial societății E. S.A. Timișoara, care le-a înstrăinat în anul 2007 către F. S.R.L., societate ce le-a transmis în anul 2008 către G. S.R.L., care la rândul său le-a vândut în același an către H. S.R.L. (fostă I. SRL).

În anul 2009 această din urmă societate a înstrăinat cele două conducte către societatea J. S.R.L., care le-a vândut în 2012 către C. S.R.L., care a încheiat tranzacția în discuție cu A. S.R.L. tot în anul 2012.

S-a avut în vedere faptul că societățile din amonte J. S.R.L. și C. S.R.L. au același administrator statutar cu societatea A. S.R.L. și același sediu social, dar și împrejurarea, relevată și în cele două rapoarte de expertiză, că între ultimele trei societăți plata s-a făcut prin compensare, prin emiterea unor ordine de compensare în baza unor prestări de servicii reciproce, cu privire la care organele fiscale invocă nelegalitatea operațiunii.

Alegațiile recurentei-reclamante atestă strict aspecte ipotetice, aceasta urmărind reaprecierea probelor de către instanța de recurs, aspect care, așa cum s-a menționat mai sus, nu este posibil în cadrul căii extraordinare de atac de față, astfel că nu există o încălcare a normelor de drept material conform art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește TVA aferentă achiziției a două conducte de transport produse petroliere, de asemenea, Înalta Curte apreciază că nu există o încălcare a normelor de drept material, fiind valabil același raționament juridic.

Prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/01.02.2013 și factura fiscală nr. x/01.07.2013, reclamanta A. S.R.L. a dobândit de la societatea C. S.R.L., două conducte magistrale îngropate (DN 100 și DN 200) pentru transportul de produse petroliere pe distanța E. - granița cu Serbia, în lungime de 50.956 km fiecare, achiziția fiind făcută, potrivit susținerilor reclamantei, în vederea vânzării către/exploatării în comun cu societatea K..

Activitatea economică urmărită nu s-a finalizat.

Asemănător situației fiscale identificate în cazul achiziției celor două segmente de conductă de transport gaz metan și în cazul acestei achiziții a fost refuzat dreptul de deducere a TVA aferent în sumă de 3.240.000 RON, pentru faptul că societatea nu a înregistrat venituri cu aceste bunuri și astfel nu este îndeplinită cerința prevăzută de art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003.

Autoritatea fiscală a identificat același lanț de livrări, pornind de la E. S.A. Timișoara și același mod de plată a vânzărilor succesive între ultimele trei societăți, respectiv prin compensarea unor obligații de plată rezultate din prestări de servicii reciproce în perioada 2010 - 2011, între societăți cu același administrator și același sediu social.

Înalta Curte apreciază că reprezintă elemente obiective care trebuie și au fost avute în vedere, atât de către organul fiscal, cât și de către prima instanța de judecată, faptul că S.C. C. S.R.L., S.C. J. S.R.L., H. S.R.L., furnizorii recurentei-reclamante, au același sediu în municipiul Constanța, respectiv strada x nr. 79, cu sediul acesteia, au acționari/administratori/directori economici comuni, iar ca obiect de activitate au consultanță și management, așa cum rezultă din întâmpinarea depusă la dosar, aspecte necontestate de către recurenta-reclamantă.

De asemenea, tot în rândul realităților obiective se înscrie și aceea că recurenta nu a realizat nici un venit până la data intrării în insolvență, din achiziția acestor bunuri și că S.C. J. S.R.L., H. S.R.L. și recurenta au intrat în procedura insolvenței.

Există, așadar, suficiente elemente obiective care să contureze suspiciunea rezonabilă că livrările nu au avut drept scop efectuarea de operațiuni taxabile în folosul persoanei impozabile reclamante, astfel că sentința atacată este legală și temeinică, recursul promovat urmând a fi respins.

În ceea ce privește recursul promovat de recurenta-pârâtă DGRFP Galați-AJPF Constanța, acesta vizează suma de 60204 RON reprezentând TVA aferentă contractului de leasing financiar, motivat de împrejurarea că durata acestuia a fost mai mică de 12 luni, autoritatea fiscală susținând că în cauză sunt incidente prevederile art. 145

1

alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și dispozițiile pct. 7

1

alin. (3) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele de aplicare a Codul fiscal și întrucât contractul de leasing a avut o perioadă de derulare mai mică de 12 luni consecutive, în cauză este vorba despre o livrare de bunuri, nu o prestare de servicii.

Reține Înalta Curte că prin contractul de leasing financiar nr. x/31.03.2010, societatea A. S.R.L. a preluat, în calitate de utilizator, dreptul de folosință asupra unui autoturism, durata contractului, menționată în art. 4, fiind "perioada cuprinsă între data semnării contractului... și data la care se produce ultimul efect al contractului", utilizatorul dobândind dreptul de folosință "pentru o perioadă de leasing de 12 luni".

Cu privire la condițiile de plată a ratelor de leasing, părțile au stabilit contractual că "utilizatorul datorează 12 rate de leasing lunare, fiecare rată de leasing fiind scadentă în avans în data de întâi a lunii pentru care este datorată".

Astfel cum rezultă din lucrările dosarului, inclusiv din raportul de expertiză fiscală întocmit de expertul L., contractul de leasing a fost semnat la data de 31.03.2010, la această dată fiind emisă factura de avans leasing și s-a derulat până la data de 16.05.2011, când au fost emise și înregistrate ultimele facturi (filele x, vol. I).

La data de 25.06.2010, invocată de organele fiscale ca fiind data începerii derulării contractului, a fost emisă și înregistrată factura privind prima rată de leasing, acest moment nefiind și momentul începerii exercitării, de către utilizator, a folosinței autoturismului și implicit momentul debutării relațiilor născute din contractul de leasing.

Potrivit prevederilor art. 129 din Legea nr. 571/2003 (în forma în vigoare la momentul derulării raporturilor contractuale); "(1) Se consideră prestare de servicii orice operațiune care nu constituie livrare de bunuri, așa cum este definită la art. 128 (...).

(3) Prestările de servicii cuprind operațiuni cum sunt: a) închirierea de bunuri sau transmiterea folosinței bunurilor în cadrul unui contract de leasing".

Conform art. 128 alin. (1), "Este considerată livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca și un proprietar", iar potrivit dispozițiilor art. 145

1

alin. (2), "Prin achiziție de vehicule, în sensul alin. (1), se înțelege cumpărarea unui vehicul din România, importul sau achiziția intracomunitară a vehiculului".

Pct. 7

1

alin. (3) din H.G. nr. 44/2004 prevede următoarele:

"Transmiterea folosinței bunurilor în cadrul unui contract de leasing este considerată prestare de servicii conform art. 129 alin. (3) lit. a).) din Codul fiscal(...). Se consideră a fi sfârșitul perioadei de leasing și data la care locatarul/utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârșitul perioadei de leasing, dar nu mai devreme de 12 luni(...). Dacă opțiunea de cumpărare a bunului către locatar/utilizator se exercită înainte de derularea a 12 luni consecutive de la data începerii contractului de leasing, respectiv data de la care bunul este pus la dispoziția locatarului/utilizatorului, se consideră că nu a mai avut loc o operațiune de leasing, ci o livrare de bunuri la data la care bunul a fost pus la dispoziția locatarului/utilizatorului".

Rezultă din dispozițiile legale menționate că transmiterea folosinței într-un contract de leasing este prestare de servicii, fiind considerată livrare de bunuri numai în cazul în care se dovedește că opțiunea de cumpărare s-a manifestat înainte de derularea a 12 luni consecutive de la data începerii contractului de leasing, respectiv data de la care bunul a fost predat utilizatorului.

În speță rezultă că perioada de derulare a contractului de leasing depășește 12 luni consecutive, începând de la momentul dobândirii dreptului de folosință al utilizatorului: 31.03.2010, nu de la data plății primei rate de leasing și încheindu-se la data plății ultimei rate, a valorii reziduale și a costurilor aferente: 16.05.2011.

În consecință, TVA în cuantum de 60.204 RON este deductibilă fiscal, astfel că în ceea ce privește această obligație fiscală stabilită suplimentar, actele administrativ fiscale sunt nelegale și în mod corect au fost anulate, cu consecința înlăturării și a sumelor care reprezintă accesoriile - majorări de întârziere și penalități, calculate pentru acest debit.

În consecință, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (8) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului declarat de recurenta - pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, invocată de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B..

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. și de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța împotriva sentinței civile nr. 130/2019 din 11 iunie 2019 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 februarie 2022.