ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 79/2022

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 22.06.2015, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în nume propriu și în reprezentarea Administrației sector 1 a Finanțelor Publice și a Administrației sector 2 a Finanțelor Publice, anularea actului administrativ-fiscal comunicat la data de 16.06.2015, prin care D.G.R.F.P. București a răspuns contestației administrativ-fiscale, cu consecința recunoașterii dreptului la dobânzi în sumă de 10.626.235 RON, aferente rambursării cu întârziere a TVA, obligarea pârâtelor la emiterea actelor administrativ-fiscale ce atestă dreptul său la plata sumei de 10.626.235 RON cu titlu de dobândă fiscală, obligarea acestora la efectuarea plății dobânzilor fiscale în sumă de 10.626.235 RON, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 3169 din data de 26 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a D.G.R.F.P.B., în reprezentarea A.S.F. Sector 2, și s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă pentru lipsa calității procesuale pasive; s-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a D.G.R.F.P.B., în reprezentarea A.S.F. Sector 1; s-a admis cererea formulată de reclamanta S.C. CAS REGENERABILE S.R.L. formulată în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P.B.-Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii; s-a anulat Decizia nr. 941603A/23.03.2015 și actul comunicat reclamantei la data de 16.06.2015; s-a recunoscut dreptul reclamantei la dobânzi în sumă de 10.262.235 RON; au fost obligate pârâtele la emiterea actelor-administrativ fiscale ce atestă dreptul reclamantei la plata sumei de 10.626.235 RON și au fost obligate pârâtele D.G.R.F.P.B., în reprezentarea A.S.F. Sector 1 și D.G.R.F.P.B. - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 400 RON reprezentând taxă judiciară de timbru.

Primul recurs exercitat în cauză Împotriva sentinței nr. 3169/26.11.2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au promovat recurs pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice, fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 13.01.2016, sub nr. x/2015.

Hotărârea de casare a instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 3969 din 12 decembrie 2017, a admis recursurile declarate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București; a casat sentința recurată, nr. 3169 din 26 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Instanța de recurs a reținut, în esență, că instanța de fond nu a efectuat o analiză în contradictoriu cu ambele părți în chestiunea privind modalitatea și elementele de calcul ale sumei reprezentând dobânzi corespunzătoare fiecărei perioade în raport de prevederile legale aplicabile fiecărui decont, fiind necesară efectuarea unei expertize contabile care să determine certitudinea obligației fiscale ce urmează să fie efectuată de organele fiscale. În rejudecare cauza a fost înregistrată la 08.09.2020 sub nr. x/2015*.

Hotărârea instanței de fond, pronunțată în rejudecare Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2226 din 29 iulie 2019, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Sector 2 a Finanțelor Publice, prin reprezentant D.G.R.F.P. București, și a respins cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă pentru lipsa calității procesuale pasive. A respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice, prin reprezentant D.G.R.F.P. București. A admis în parte cererea precizată, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în nume propriu și în reprezentarea Administrației sector 1 a Finanțelor Publice și a Administrației sector 2 a Finanțelor Publice. A anulat Decizia nr. 941603A/23.03.2015 și actul comunicat reclamantei la data de 16.06.2015. A recunoscut dreptul reclamantei la dobânzi în sumă de 10.626.235 RON și a obligat pârâtele la emiterea actelor-administrativ fiscale ce atestă dreptul reclamantei la plata sumei de 10.626.235 RON. A respins în rest cererea precizată. A obligat pârâtele Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice, prin reprezentant D.G.R.F.P. București, și D.G.R.F.P. București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3500 RON, din care 2000 RON reprezintă onorariul de expert, 400 RON reprezintă taxa judiciară de timbru, iar 1100 RON reprezintă onorariul de avocat aferent părții din acțiunea precizată admisă și redus în mod corespunzător, conform art. 451-453 C. proc. civ.

Recursurile exercitate în rejudecare Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. (fostă S.C. CAS Regenerabile S.R.L.) întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., precum și pârâtele Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice București, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, acestea din urmă criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. 6.1. În dezvoltarea recursului său, recurenta reclamantă a susținut că, sentința a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Instanța de fond nu a soluționat litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, încălcând astfel principiul legalității. Prin hotărârea pronunțată instanța de fond a nesocotit un principiu fundamental al procesului civil, cel care se referă la respectarea legalității în desfășurarea procesului civil și care este reglementat de art. 7 din C. proc. civ.. Textul stabilește în primul alineat că procesul civil se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii. Instanța de fond avea obligația de a admite cererea de modificare întemeiată pe dispozițiilor art. 204 alin, (2) C. proc. civ. de către instanța de fond la soluționarea cauzei. Prin Sentința recurată, instanța de fond a argumentat că, "art. 204 alin. (2) C. proc. civ. nu prevede o limită temporală pentru exercitarea dreptului reclamantului de a-și mări sau micșora cuantumul obiectului cererii, însă incidența principiului non reformation in pejus împiedică în cauză, în rejudecare după admiterea recursului pârâtelor, ca acestea să fie obligate la plata unei sumei mari decât cea stabilită prin sentința pronunțată în primul ciclu procesual". Or, rugăm instanța de recurs să aibă că, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de recunoașterea dreptul A. la dobânzi fiscale aferente rambursării cu întârziere a TVA identificat în deconturile aferente perioadei septembrie 2011 - aprilie 2014; cererea precizatoare poate fi formulată oricând până la momentul închiderii dezbaterilor; cererea precizatoarea a vizat modificarea calcului dreptului solicitat, ca urmare a efectuării raportului de expertiză, însă nu cele două momente față de care se determină acest drept și care sunt probate prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei. Sentința este pronunțată cu încălcarea art. 501 alin. (3) C. proc. civ. Potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., "după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată". Prin neacordarea în întregime a cuantumului dobânzilor fiscale recunoscute de către instanța de trimitere și confirmat prin raportul de expertiză, instanța de rejudecare încalcă întocmai limitele casării prevăzute de art. 501 alin. (3) C. proc. civ. Instanța de fond nu a stăruit, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii situației de fapt fiscale și aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Sentința recurată este nelegală întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază reducererea onorariului avocațial - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Potrivit prevederilor art. 425 din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie sa conțină "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele de fapt și de drept care s-au admis precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părțilors". Necesitatea arătării motivelor și a probatoriului pe care se întemeiază rezidă și din faptul că, în lipsa lor, în mod evident, nu se poate exercita nici controlul judiciar de către instanțele superioare. Raportându-ne la datele concrete ale prezentei cauze, instanța de recurs urmează a observa faptul că hotărârea primei instanțe nu răspunde exigențelor legale privind motivarea, de vreme ce instanța de fond nu indică în mod transparent argumentele pe care s-a întemeiat decizia acesteia atunci când a luat decizia de a micșora onorariul avocațial. Aceasta s-a limitat doar la a constata că în speță nu se impune acordarea integrală a cheltuielilor de judecată, rezumându-se Ia a afirma superficial că doar "suma de 1.100 RON reprezintă onorariul de avocat aferent părții din acțiunea precizată admisă și redus în mod corespunzător, luând în considerare complexitatea concretă a cauzei, activitatea desfășurată de avocat și circumstanțele cauzei" (pag, ș para. 4 din Sentința recurată). Sentința recurată este nelegală întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În speță este incident motivul de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, în ceea ce privește Deconturile de TVA aferente lunilor septembrie 2011, decembrie 2011, martie 2012, iunie 2012, septembrie 2012, prin pronunțarea Sentinței recurate, Curtea de Apel București a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile: - art. 70 din vechiul Codul de procedură fiscală; - art. 104 din vechiul Codul de procedură fiscală; - art. 124 din vechiul Codul de procedură fiscală; - pct. 5 Cap. II din Procedura de soluționare a deconturilor cu sume negative de TVA cu opțiune de rambursare, aprobată prin OMFP nr. 263/2010; Prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale incidente cu ocazia analizării dreptului A. la a pretinde dobânzi fiscale pentru soluționarea cu întârziere a Deconturile de TVA aferente lunilor septembrie 2011, decembrie 2011, martie 2012, iunie 2012, septembrie 2012, Subliniază că art. 70 alin. (1) Codul de procedură fiscală stabilește că "Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare". În acest sens, în mod corect a stabilit instanța de fond că "potrivit jursprudenței CJUE nu are importanța motivul pentru care TVA a fost rambursat cu întărizere, dreptul contribuabilului începând să curgă la expirarea termenului de 45 de zile". Instanța a interpretat în mod greșit prevederile art. 451 C. proc. civ. Sentința recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, mai exact a prevederilor ce reglementează dreptul părții ce a câștigat procesul de a obține cheltuielile de judecată, fiind astfel incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Astfel, potrivit art. 453 din C. proc. civ. prevede că: "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Cheltuielile de judecată reprezintă, așadar, ansamblul sumelor de bani pe care trebuie să le suporte părțile în legătură cu activitatea lor procesuală. Potrivit legii, cheltuielile de judecată vor fi suportate, în final, de către partea din vina căreia s-a promovat acțiunea, adică tocmai de partea care a pierdut procesul, neputând fi ignorat, totodată, nici rolul acestora de a acționa ca veritabile sancțiuni procedurale Reducerea onorariului avocațial este rezultatul aplicării unor măsuri discriminatorii. Argumentata instanței potrivit căreia reducerera onorariului s-ar impune ținând cont de calitatea de autoritate publică a intimatelor este nu doar eronată, ci și profund discriminatorie. Calitatea de autoritate publică nu justifică sub nicio formă reducerea onorariului avocațial în detrimentul intimatei reclamante care, a suportat cheltuielile de judecată în scopul combaterii actelor administrativ - fiscale emise în mod nelegal de intimate. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ coroborat cu art. 483 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., precum și pe orice alte dispoziții legale la care face referire în cuprinsul recursului. 6.2. Pârâta Administrația sector 1 a Finanțelor Publice București, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac astfel cum a fost formulată, casarea sentinței de fond și rejudecarea cauzei în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive invocate și respingerea acțiunii reclamantei în consecință. În dezvoltarea recursului a susținut, recurenta a arătat, în esență că, este nelegală soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive, întrucât Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice nu a emis niciun act contestat, toate actele fiind emise de DGRFP B- Adminsitrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii. Pe fondul cauzei, consideră că în mod greșit instanța a dispus recunoașterea dreptului reclamantei la dobânzi de întârzirere. Având în vedere ca cererea depusă de contribuabil, în speța deconturile de TVA cu suma negativă si opțiune de rambursare au fost transmise către activitatea de inspecție fiscală, sunt aplicabile prevederile art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv: "in situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsa între data solicitării, și data primirii informațiilor solicitate", în această situație, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, fiind necesară efectuarea inspecției fiscale parțiale în vederea luării deciziei de rambursare. În ceea ce privește termenul de soluționare a cererilor depuse de către contribuabili, prevăzut de ari 70 alin (1) din O.G, nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicata cu modificările si completările ulterioare, face următoarele precizări: Conform art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, republicată cu modificările si completările ulterioare, termenul de 45 de zile prevăzut la alin. (1) al aceluiași articol, se poate prelungi, în articol fiind stipulat în mod expres ca "În situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsa intre dată solicitării si data primirii informațiilor solicitate." Deconturile cu sume negative de taxa pe valoarea adăugată cu opțiune de rambursare, care au fost incadrate în categoria de risc fiscal mare, se transmit compartimentului cu atribuții de inspeptie fiscala în vederea efectuării verificării. Soluționarea deconturilor de TVA s-a efectuat în termenul legal, cu respectarea prevederilor legale incidente, motiv pentru care solicită admiterea recursului și respingerea cererii A. S.R.L.. Cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată, consideră că instanța de fond a admis în mod netemeinic obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.500 RON, având în vedere că, nu s-a reținut că ar exista vreo culpa procesuală care să justifice acordarea acestor cheltuieli de judecată. Instituția recurentă nu a dat dovada nici de rea credință și nici de un comportament neglijent, care să determine instanța să oblige instituția la plata cheltuielilor de judecată. În drept, recurenta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 483 și următoarele din C. proc. civ. 6.3. Prin recursul declarat de pârâta Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, a fost invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând partea admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată. În susținerea motivului de casare invocat a arătat că instanța de fond consideră că în mod greșit instanța a dispus recunoașterea dreptului reclamantei la dobânzi de întârzirere. Având în vedere ca cererea depusă de contribuabil, în speța deconturile de TVA cu suma negativă si opțiune de rambursare au fost transmise către activitatea de inspecție fiscală, sunt aplicabile prevederile art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv: "in situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsa între data solicitării, și data primirii informațiilor solicitate", în această situație, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, fiind necesară efectuarea inspecției fiscale parțiale în vederea luării deciziei de rambursare. În ceea ce privește termenul de soluționare a cererilor depuse de către contribuabili, prevăzut de ari 70 alin (1) din O.G, nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicata cu modificările si completările ulterioare, face următoarele precizări: Conform art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, republicată cu modificările si completările ulterioare, termenul de 45 de zile prevăzut la alin. (1) al aceluiași articol, se poate prelungi, în articol fiind stipulat în mod expres ca "În situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsa intre dată solicitării si data primirii informațiilor solicitate." Deconturile cu sume negative de taxa pe valoarea adăugată cu opțiune de rambursare, care au fost incadrate în categoria de risc fiscal mare, se transmit compartimentului cu atribuții de inspeptie fiscala în vederea efectuării verificării. Soluționarea deconturilor de TVA s-a efectuat în termenul legal, cu respectarea prevederilor legale incidente, motiv pentru care solicită admiterea recursului și respingerea cererii A. S.R.L.. Cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată, consideră că instanța de fond a admis în mod netemeinic obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.500 RON, având în vedere că, nu s-a reținut că ar exista vreo culpa procesuală care să justifice acordarea acestor cheltuieli de judecată. Instituția recurentă nu a dat dovada nici de rea credință și nici de un comportament neglijent, care să determine instanța să oblige instituția la plata cheltuielilor de judecată. În drept, recurenta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 483 și următoarele din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L. (fostă S.C. CAS Regenerabile S.R.L.) s-a invocat excepția nulității recursului pârâtei Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice București, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Cât privește recursul pârâtei Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat. Recurenta-pârâtă Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice București, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, a formulat răspuns la întâmpinarea recurentei-reclamante, solicitând respingerea excepției nulității recursului ca neîntemeiată. La termenul de dezbateri din data de 13 ianuarie 2022, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de recurenta-reclamantă prin întâmpinare, apreciind că recurenta-pârâtă Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice București, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a dezvoltat critici subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele: Cu privire la recursul formulat de recurenta reclamantă A. S.R.L. (fostă S.C."CAS Regenerabile" S.R.L.), Înalta Curte de Casație și Justiție reține că este nefondat, urmând a-l respinge, având în vedere următoarele considerente: Recurenta reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.- când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.- când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Sunt neîntemeiate criticile întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. . Astfel, instanța de control judiciar reține că, recurenta a susținut în esență că, "instanța de fond nu a soluționat litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, încălcând astfel principiul legalității", întrucât, "în prezenta cauză, judecătorul nu a ținut cont de dispozițiile exprese ale art. 204 alin. (2) C. proc. civ., care normează în termeni foarte clari că, modificarea cererii de chemare în judecată în condițiile stabilite de acest text de lege poate fi făcută oricând în cursul judecății în primă instanță, până la închiderea debaterilor". Nu pot fi primite susținerile recurentei reclamante, în sensul că, instanța de fond ar fi făcut o aplicare nelegală a dispozițiilor art. 204 alin. (2) C. proc. civ. . Potrivit art. 204 C. proc. civ. - Modificarea cererii de chemare în judecată "(1) Reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancțiunea decăderii, va fi depusă cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei. (2) Cu toate acestea, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță când: 1. se îndreaptă greșelile materiale din cuprinsul cererii; 2. reclamantul mărește sau micșorează cuantumul obiectului cererii; 3. se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului; 4. se înlocuiește o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă. (3) Modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților". Potrivit art. 502 C. proc. civ. - Neînrăutățirea situației în propria cale de atac "La judecarea recursului, precum și la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanța de recurs, dispozițiile art. 481 sunt aplicabile în mod corespunzător". Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, recurenta reclamantă a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care s-a majorat câtimea cererii, solicitându-se să se dispună recunoașterea dreptului reclamantei la dobânzi în sumă de 10.851.992 RON, în raport de suma identificată în concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, însă se reține că, expertiza contabilă a fost efectuată în stadiul rejudecării cauzei după casare cu trimitere, și în urma admiterii recursurilor formulate de către recurentele pârâte, astfel că, acestora nu li se poate agrava situația în propria cale de atac. Așadar, din coroborarea textelor de lege anterior enunțate, raportat la situația de fapt stabilită în speță, reiese că, în mod corect judecătorul fondului a reținut că, deși art. 204 alin. (2) C. proc. civ., nu prevede o limită temporală pentru exercitarea dreptului reclamantului de a-și mări sau micșora cuantumul obiectului cererii, incidența principiului non reformatio in pejus, împiedică în cauză, în rejudecare după admiterea recursului recurentelor pârâte, ca acestea să fie obligate la plata unei sume mai mari decât cea stabilită prin sentința pronunțată în primul ciclu procesual. Totodată, nu pot fi reținute susținerile recurentei reclamante, în sensul că, sentința este pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. și cele ale art. 501 alin. (3) C. proc. civ., "întrucât, pe de-o parte, A. este îndreptățită la dobânzi fiscale pentru rambursarea cu întârziere a TVA-ului, solictat prin deconturile aferente perioadei septembrie 2011- aprilie 2014, iar pe de altă parte, pentru determinarea exactă a acestui drept este necesară efectuarea unei expertiză contabilă". Instanța de fond nu a încălcat dispozițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., întrucât, conform dispozițiilor din cuprinsul deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare nr. 3969 din 12 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de fond a administrat proba cu expertiza contabilă, care să determine certitudinea obligației fiscale, însă în considerarea dispozițiilor art. 502 C. proc. civ., care în economia C. proc. civ. sunt poziționate după prevederile referitoare la judecata în fond după casare, se impunea ca instanța de fond să nu înrăutățească situația recurentelor pârâte în propria cale de atac, chiar dacă suma cu titlu de dobânzi calculată prin raportul de expertiză contabilă efectuat în rejudecare, și menționată în cererea precizatoare a recurentei reclamante a fost în cuantum de 10.851.992 RON. Referitor la critica din recursul recurentei reclamante, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte reține că este neîntemeiată, astfel că o va respinge, având în vedere următoarele aspecte: Contrar susținerilor recurentei, în speță au fost respectate prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să conțină "expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Totodată, Înalta Curte constată că, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează, astfel cum rezultă din lectura sa, nemotivarea unei hotărâri judecătorești. În concepția legiuitorului, nemotivarea constituie motiv de casare atunci când, nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ori când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii. Judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, atât argumentele recurentei reclamante, cât și pe cele ale intimatelor, și a prezentat, în concret, în raport de natura cauzei, motivele de fapt și de drept, care au format convingerea sa. Nu în ultimul rând, Curtea reține că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă, concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Ca principiu, instanța de judecată nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin cererea de chemare în judecată, ci poate să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial. Sub acest aspect, din analiza considerentelor de fapt și de drept cuprinse de sentința recurată, se reține că, prima instanță a respectat întrutotul exigențele motivării acesteia, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta reclamantă având posibilitatea de a evalua conținutul concret al sentinței atacate și a-și formula și structura criticile de nelegalitate împotriva acestor considerente. Cu privire la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte reține că, sunt neîntemeiate, pentru următoarele motive: Contrar criticilor recurentei, instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a textelor de lege incidente în cauză. Recurenta reclamantă a susținut în esență că, "prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale incidente cu ocazia analizării dreptului A. la a pretinde dobânzi fiscale pentru soluționarea cu întârziere a Deconturilor de TVA aferente lunilor septembrie 2011, decembrie 2011, martie 2012, iunie 2012, septembrie 2012, și că, instanța de control judiciar va constata că din Anexa atașată Completării raportului de expertiză că, în ceea ce privește - Decontul din septembrie 2011 - termenul de soluționare a decontului de TVA este 09.12.20u, iar cel al stingerii creanței este 12.03.2013; - Decontul din decembrie 2011 - termenul de soluționare a decontului de TVA este 05.03.2012, iar cel al stingerii creanței este 12.03.2013; - Decontul din martie 2012 - termenul de soluționare a decontului de TVA este 08.06.2012, iar cel al stingerii creanței este 12.03.2013; - Decontul din iunie 2012 - termenul de soluționare a decontului de TVA este 03.09.2012, iar cel al stingerii creanței este 12.03.2013; - Decontul din septembrie 2012 - termenul de soluționare a decontului de TVA este 08.12.2012, iar cel al stingerii creanței este 02.04.2013; astfel, prin raportare la cele două momente față de care se calculează cuantumul dobânzilor în vedere valorificării și recunoașterii dreptului A., Societatea este îndreptățită la dobânzi fiscale în cuantum totale de 10.710.894 RON". Deși la nivel formal, recurenta reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde o dezvoltare concretă a ipotezelor avute în vedere de legiuitor pentru reglementarea acestui motiv de casare. Astfel, Înalta Curte reține că, legiuitorul, reglementând calea de atac a recursului, a prevăzut, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente, examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanța de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Motivele de recurs sunt instituite, așadar, prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere la legiferare, și trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de C. proc. civ. anterior în care motivele vizau și netemeinicia acesteia. Totodată, Înalta Curte reține că, expertul, prin răspunsul la obiecțiunile admise de instanță, a determinat întârzierile în prezentarea de către reclamantă a documentelor solicitate de organul fiscal cu ocazia inspecției fiscale, fiind identificat un număr total de cinci zile de întârziere și a efectuat calculul accesoriilor care ar exclude această perioadă, iar, pe de altă parte, că la data de 06.06.2019, la dosar s-a depus un punct de vedere de către recurenta reclamantă - dosar fond, care cuprinde, printre altele, solicitarea de a se lua act de micșorarea cuantumului obiectului cererii cu suma aferentă celor cinci zile de întârziere, identificate prin răspunsul expertului la obiecțiunile admise de instanță, respectiv cu suma de 141.098 RON, astfel că, susținerile recurentei sunt neîntemeiate. Recurenta reclamantă a criticat sentința și în sensul că, instanța de fond a interpretat în mod greșit prevederile art. 451 C. proc. civ. . Criticile recurentei sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse. Practica în materie cu privire la caracterul rezonabil al cheltuielilor a stabilit că, în raport cu natura activității efectiv prestate, complexitatea, valoarea litigiului, ele să nu fie exagerate. În jurisprudența CEDO, referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată și condițiile necesare pentru a se obține rambursarea acestor cheltuieli, s-a statuat că, partea care a câștigat procesul poate obține rambursarea cheltuielilor, în măsură în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Înalta Curte reține netemeinicia criticilor recurentei și legalitatea sentinței recurate cu privire la aceste aspecte, având în vedere că, instanța de fond a luat în considerare proporționalitatea cuantumului onorariului avocațial în funcție de valoarea litigiului, amplitudinea și complexitatea activității depuse, și a ținut cont de prevederile art. 451 și urm. C. proc. civ. . În ceea ce privește recursul formulat de recurenta pârâtă Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice București prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Înalta Curte reține că acesta este întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susținând că, este nelegală soluția instanței de fond de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice, iar pe fondul cauzei a considerat că, în mod greșit instanța a dispus recunoașterea dreptului reclamantei la dobânzi de întârziere. Critica referitoare la nelegalitatea soluției de respingere a excepției calității procesuale pasive a Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice prin reprezentant DGRFP este neîntemeiată, urmând a fi respinsă. Recurenta reclamantă a întreprins demersuri necesare în vederea rambursării unor sume de TVA aferente perioadei septembrie 2011- aprilie 2014, solicitând autorităților competente la acel moment, în speță AFP Sector 1, să procedeze la restituirea valorilor cuprinse în deconturile de TVA, iar începând cu luna aprilie 2014, recurenta reclamantă a fost transferată în administrarea Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii, însă se reține că, deconturile depuse spre soluționare de către recurenta A. au fot, până la acel moment, în administrarea AFP Sector 1. De altfel, acest raționament a fost însușit și de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul primului ciclu procesual, prin decizia nr. 3969/12.12.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, care a consfințit faptul că, până în aprilie 2014, cea mai mare parte a deconturilor a fost în adminstrarea și soluționarea AFP Sector 1, motiv pentru care excepția lipsei calității procesuale pasive apare ca neîntemeiată. Pe fondul cauzei, avându-se în vederea similitudinea criticilor recurentelor pârâte Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice București prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, cu privire la faptul că, în mod greșit instanța de fond a dispus recunoașterea dreptului reclamantei la dobânzi de întârziere, Înalta Curte urmează a le analiza împreună. Cele două recurente și-au întemeiat cererile de recurs pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Criticile recurentelor susbumate acestui motiv de casare sunt neîntemeiate. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, întreaga motivare a recurentelor privește aprecierea primei instanțe referitoare la recunoașterea dreptului intimatei reclamate A. la dobânzi de întârziere în ansamblul său, chestiune care, a fost tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia 3969, pronunțată la data de 12 decembrie 2017 în dosarul x/2015 Soluția instanței de fond, prin care s-a recunoscut dreptul intimatei reclamante la acordarea dobânzilor de întârziere este consecința efectelor obligatorii pe care decizia de casare le poartă asupra dezlegării date în rejudecare. Astfel, în acord cu dispozițiile art. 501 din C. proc. civ., instanța de fond a preluat raționamentul instanței de control judiciar și a apreciat ca, potrivit jurisprudenței CJUE, nu are importanță motivul pentru care TVA a fost rambursat cu întârziere, iar calculul datei începând cu care ANAF datorează dobânzi nu presupune și analiza unor normative interne, ori a unor eventuale evenimente ce ar putea surveni în activitatea propriu-zisă a organului fiscal. Astfel că, în prezenta cauză, prin hotărârea pronunțată în recurs, au fost tranșate definitiv, toate chestiunile litigioase privind dreptul societății la acordarea de dobânzi, Curtea de Apel București fiind ținută doar la a determina modalitatea și elementele de calcul necesare pentru stabilirea sumei reprezentând dobânzi aferente fiecărei perioade, în raport de prevederile legale aplicabile fiecărui decont, aspect lămurit prin expertiza întocmită în cauză. În ceea ce privește fondul cauzei, prima instanță a apreciat, prin luarea în considerare a îndrumărilor jurisprudențiale în materie, că, din punctul de vedere al persoanei impozabile, motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere este lipsit de importanță, iar dreptul contribuabilului la dobânzi începe să curgă la expirarea termenului de 45 de zile prevăzut de lege. Astfel, prima instanță a reținut că la calculul datei începând cu care ANAF datorează dobânzi nu au relevanță nici Circulara 802.520/03.07.2009, nici Circulara 804.882/2009, nici atribuțiile atribuțiile organului fiscal, nici volumul ridicat al deconturilor cu sume negative de TVA cu opțiuni de rambursare și nici vreo alta dispoziție internă a ANAF. În acest context, Înalta Curte constată faptul că, jurisprudența națională și europeană confirmă dreptul intimatei reclamante la încasarea dobânzilor fiscale, chiar dacă organele fiscale au dispus efectuarea unei inspecții fiscale, procedură suspendată succesiv în funcție de interesele autorităților fiscale. Astfel, instanțele naționale, dar și cele europene sunt unanime în a recunoaște dreptul contribuabilului de a încasa dobânzi fiscale pentru perioada calendaristică scursă de la data expirării termenului de 45 de zile și până la data efectivă de soluționare a deconturilor de TVA, indiferent dacă inspecția fiscală a fost sau nu suspendată. Actele cu caracter intern nu pot fi contrare jurisprudenței europene, care statuează clar dreptul contribuabilului de a fi recompensat pentru prejudiciul încercat prin lipsa utilizării sumelor de TVA. În măsura în care acest termen nu este respectat, sancțiunea este neechivocă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene stabilind, cu valoare de principiu, că, în atare condiții, contribuabilului îi este recunoscut dreptul de a încasa dobânzi fiscale pentru perioada ce depășește termenul legal de 45 de zile. Principiul neutralității este recunoscut jurisprudențial atât de instanțele comunitare, cât și de cele naționale, care au statuat faptul că, prin rambursarea cu întârziere a TVA achitat în amonte se creează un prejudiciu contribuabilului, urmând ca acest prejudiciu sa fie reparat prin acordarea de dobânzi fiscale cu titlu de reparație pentru lipsa de folosința a banilor. În interpretarea articolului 183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, CJUE a reținut că sunt contrare dreptului Uniunii Europene și prevederilor Directivei 2006/112/CE anumite practici fiscale ale statului român, atunci când nu recunosc unor naționali dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau rambursarea și care au fost anulate ulterior printr-o decizie judecătorească. Cu acest prilej, s-a reliefat că pentru contribuabil este total nerelevant motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere. Tot astfel, prin Decizia CJUE în cauza C-107/10 Enel Maritsa Iztok 3 AD, Curtea precizează faptul că autoritățile fiscale au, de principiu, dreptul să prelungească perioada de rambursare a TVA pentru a efectua o inspecție fiscală, însă doar "în măsura în care această prelungire nu depășește ceea ce este necesar pentru îndeplinirea controlului". În acest sens, Curtea prevede în mod expres feptul că persoana impozabilă "suportă un dezavantaj economic care poate fi compensat prin plata dobânzilor, garantându-se astfel respectarea principiului neutralității fiscale". Păstrând aceeași orientare, dezlegarea dată de CJUE în cauza C-254/16 Glencore Agriculture Hungary Kft. se referă la faptul că o reglementare care permite autorităților fiscale prelungirea considerabilă a termenului pentru efectuarea rambursării, nu numai că expune persoana impozabilă unor dezavantaje financiare, ci are drept urmare, în același timp, punerea acesteia din urmă în imposibilitatea de a prevedea data de Ia care va putea dispune de fondurile corespunzătoare excedentului de TVA, ceea ce constituie o sarcină suplimentară pentru respectiva persoană impozabilă. Jurisprudența CJUE confirmă, așadar, faptul că persoanele impozabile au dreptul să solicite dobânzi de întârziere începând de la data la care perioada legală de rambursare a TVA a expirat și până la data la care are loc rambursarea efectivă, chiar și în situația în care autoritățile fiscale au considerat necesară amânarea rambursărilor pentru efectuarea inspecțiilor fiscale. Cu alte cuvinte, indiferent ce demersuri consideră autoritatea fiscală necesar a fi derulate - inspecții, controale încrucișate etc. - acestea trebuie efectuate în termenul legal de soluționare a cererilor contribuabilului, iar orice depășire a acestuia se consideră a se datora culpei exclusive a autorității fiscale, care ar fi trebuit să gestioneze cazul astfel încât să se încadreze în respectivul termen legal și dă naștere obligației autorităților fiscale de a acorda dobânzi de întârziere. De altfel, incidența acestor dezlegări jurisprudențiale a fost reținută de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul deciziei de casare din prezenta cauză, aceasta precizând că, pentru stabilirea efectelor pe care normele naționale privind suspendarea sau prelungirea inspecției fiscale le produc asupra întinderii dreptului contribuabilului la dobânzi, se impune ca aceste prevederi să fie interpretate și aplicate într-un sens care să concorde jurisprudenței în materie a Curții de Justiție a Uniunii Europene. În completare, Instanța Supremă a amintit că, prin hotărârea preliminară pronunțată în Cauza C-431/12, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE, de Înalta Curte de Casație și Justiție (România), în procedura Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva B. S.A. și care a privit interpretarea articolului 183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat că, din punctul de vedere al persoanei impozabile, motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere este lipsit de importanță atunci când rambursarea intervine după trecerea unui termen rezonabil, principiul neutralității sistemului fiscal al TVA impunând ca pierderile financiare astfel generate persoanei impozabile prin indisponibilizarea sumelor de bani să fie compensate prin plata unor dobânzi de întârziere. Având în vedere, deopotrivă, și dezlegarea Instanței Supreme, este fără echivoc faptul că soluția instanței de fond răspunde, sub aspectul îndreptățirii intimatei reclamante la acordarea dobânzilor fiscale, rigorilor instituite prin dispozițiile legale identificate ca aplicabile în speță și respectă totodată, jurisprudența obligatorie a CJUE în materie. Cu privire la criticile celor două recurente privind cheltuielile de judecată la care au fost obligate, Înalta Curte reține că, sunt nefondate. Astfel, Înalta Curte constată că, motivele de recurs invocate de către cele două recurente cu privire la cu acordarea și cuantumul cheltuielilor de judecată, sunt nefondate întrucât soluția instanței de fond este în acord cu dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care: "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Așadar, temeiul juridic al obligației de plată a cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuind să suporte cheltuielile efectuate în mod justificat, de către partea care a câștigat procesul. Cheltuielile de judecată au fost făcute într-o legătură strictă cu litigiul, obligatorii pentru promovarea și susținerea acțiunii - taxa de timbru, onorariu avocat și onorariu expert. Plecând de la aceste aspecte, având în vedere că, instanța de fond a luat în considerare că, pârâtele recurente se situează pe poziția părții care au pierdut procesul în înțelesul art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte, în ceea ce privește cuantumul onorariului avocat, reține că este rezonabil, raportat la complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de către acesta. Prin urmare, față de considerentele de fapt și de drept învederate anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, aspectele invocate de recurenta reclamantă A. S.R.L. (fostă S.C."CAS Regenerabile" S.R.L.), și de recurentele pârâte Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice București prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursurile ca nefondate.