ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5924/2021

Ședința publică din data de 25 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 07.12.2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea rezoluției de clasare nr. 6297/IJ/2823/DIP/30.03.2018 și obligarea pârâtei la redistribuirea lucrării ce formează obiectul dosarului nr. x/29.10.2018.

Prin sentința nr. 1960 din 7 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția inadmisibilității pentru lipsa procedurii prealabile și s-a respins contestația formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței nr. 1960 din 7 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, în sensul de a se dispune completarea verificărilor în dosarele cu care a fost sesizată Inspecția Judiciară.

În motivarea recursului arată că instanța a reținut că nu s-a îndeplinit procedura prealabilă, dar nu a făcut nicio referire la apărările reclamantei din răspunsul la întâmpinare, referitoare la această excepție.

Critică faptul că instanța a prezentat în mod exhaustiv reglementările legale, doctrina și practica judiciară, decizii ale Curții Constituționale și poziția CEDO, deși plângerea prealabilă este reglementată prin Legea nr. 317/2004, modificată și completată prin Legea nr. 234/2018, motiv pentru care apreciază că motivarea a fost preluată dintr-un alt dosar, soluționat înainte de publicarea legii speciale.

Susține că o asemenea motivare nu respectă condițiile C. proc. civ., instituite pentru asigurarea echilibrului apărărilor părților.

Invocă omisiunea comunicării în Rezoluția atacată și în adresa de comunicare a acesteia, a modalității de contestare a actului administrativ, câtă vreme s-a invocat chiar neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de Legea 234/2018, motiv pentru care apreciază că i-a fost îngrădit dreptul de a fi informată cu privire la cererile adresate unei instituții publice și dreptul de acces la instanță.

Precizează că instanța nu a ținut cont de susținerea sa că nu avea sens să solicite aceluiași inspector șef care a confirmat rezoluția atacată, să infirme pe calea recursului grațios tocmai ceea ce anterior confirmase. În acest sens, apreciază că reglementarea respectivă poate fi abuzivă sau chiar neconstituțională.

Mai arată că în condițiile în care rezoluția întocmită de inspectorul judiciar în data de 29 octombrie 2018 a fost confirmată în data de 08.11.2018 de către inspectorul-șef, formularea contestației administrative adresate aceluiași inspector sef care a confirmat rezoluția reprezintă un demers lipsit de sens, o reglementare abuzivă și posibil neconstituțională.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, instanța de fond prezentând în mod clar motivele pentru care a admis excepția inadmisibilității pentru lipsa procedurii prealabile.

Susține că recurentei-reclamante i-a fost respectat dreptul de petiționare, întrucât substanța acestui drept este de a supune analizei autorității competente săvârșirea unei fapte care ar putea face obiectul unei abateri disciplinare, petentul având dreptul de a fi informat cu privire la modul de soluționare a sesizării disciplinare, drept pe care l-a exercitat și care i-a fost respectat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea rezoluției de clasare nr. 6297/IJ/2823/DIP/30.03.2018 și obligarea pârâtei la redistribuirea lucrării ce formează obiectul dosarului nr. x/29.10.2018.

Prima instanță a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.

Potrivit art. 7 alin. (1) și (5) din Legea nr. 554/2004:

"Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual care i se adresează trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Pentru motive temeinice, persoana vătămată, destinatar al actului, poate introduce plângerea prealabilă, în cazul actelor administrative unilaterale, și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. (...)

(5) În cazul acțiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenția Națională a Funcționarilor Publici, al celor care privesc cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe sau al acțiunilor îndreptate împotriva actelor administrative care nu mai pot fi revocate întrucât au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice, precum și în cazurile prevăzute la art. 2 alin. (2) și la art. 4 nu este obligatorie plângerea prealabilă."

În cauză, actul atacat este reprezentat de rezoluția de clasare nr. 6297/IJ/2823/DIP/30.03.2018, emisă de pârâta Inspecția Judiciară, act administrativ individual, pe care, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reclamanta trebuia să îl conteste cu prioritate în procedura prealabilă, anterior sesizării instanței de judecată.

De asemenea, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente dispozițiile alin. (5) al art. 7 din Legea nr. 554/2004, referitoare la cazurile în care plângerea prealabilă nu este obligatorie.

Totodată, se impun a fi reținute și dispozițiile art. 193 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora:

"(1) Sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată".

Din această perspectivă, prima instanță a reținut în mod corect că după intrarea în vigoare a Legii nr. 234/2018 din 4 octombrie 2018, atât norma generală, cât și normele speciale de procedură prevăd obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile, astfel că, după data de 10.10.2018, contestațiile împotriva rezoluțiilor de clasare pot fi formulate numai după promovarea unui recurs grațios.

Astfel, normele speciale cu relevanță în ceea ce privește obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile sunt cuprinse în Legea nr. 317/2004, după cum urmează:

Art. 45 alin. (4):

"Dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, sesizarea se clasează, iar rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea și persoanei vizate de sesizare. Rezoluția de clasare este supusă confirmării inspectorului-șef. Rezoluția poate fi infirmată, o singură dată, de inspectorul-șef, care poate dispune, prin rezoluție scrisă și motivată, completarea verificărilor."

Art. 45

1

alin. (1):

"Împotriva rezoluției de clasare prevăzute la art. 45 alin. (4), persoana care a formulat sesizarea poate depune plângere adresată inspectorului-șef, în termen de 15 zile de la comunicare. Plângerea se soluționează în cel mult 20 de zile de la data înregistrării la Inspecția Judiciară."

Art. 45

1

alin. (3):

"Rezoluția inspectorului-șef prin care au fost respinse plângerea și rezoluția de clasare pot fi contestate de persoana care a formulat sesizarea la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicare. Soluționarea cauzei se face de urgență și cu precădere."

Or, această procedură nu a fost parcursă de partea reclamantă, iar neparcurgerea procedurii administrative prealabile atrage respingerea acțiunii ca inadmisibile, pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile, soluție care împiedică analiza pe fond a susținerilor părților.

De altfel, recurenta-reclamantă recunoaște implicit faptul că nu a urmat procedura prealabilă impusă de lege atunci când a susținut prin răspunsul la întâmpinare, depus în fața instanței de fond, faptul că folosirea recursului grațios sau ierarhic, în condițiile în care te adresezi ierarhic aceluiași inspector șef care a confirmat rezoluția de clasare, reprezintă un demers lipsit de sens, o reglementare abuzivă și posibil neconstituțională.

Dincolo de aceste aspecte reținute de către instanța de recurs, ce confirmă soluția pronunțată de către instanța de fond, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a criticat faptul că instanța nu a făcut nicio referire la apărările sale din răspunsul la întâmpinare, referitoare la excepția inadmisibilității.

Înalta Curte constată că o asemenea critică nu este de natură să schimbe soluția pe care urmează să o pronunțe cu privire la recursul declarat în cauză.

Astfel, Înalta Curte reține că o primă critică formulată prin răspunsul la întâmpinare depus în dosarul de fond la filele x se referă la faptul că sesizarea sa a fost înregistrată la Consiliul Superior al Magistraturii la data de 02.08.2018, iar rezoluția atacată a fost emisă la data de 29.10.2018, cu depășirea termenului de 45 de zile prevăzut de art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.

Critica este nefondată, în condițiile în care termenul de 45 de zile, la care se referă art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, este un termen de recomandare, a cărui eventuală nerespectare nu are efecte în privința legalității actului îndeplinit.

În cauză se impune a se observa și faptul că sesizarea a fost depusă la data de 02.08.2018, respectiv în timpul vacanței judecătorești.

De asemenea, recurenta-reclamantă a criticat faptul că în cuprinsul rezoluției de clasare nu s-a arătat termenul în care se poate formula plângerea prealabilă.

Înalta Curte constată că legiuitorul nu a prevăzut nicio obligație în acest sens, așa încât critica nu poate fi primită, cu atât mai mult cu cât nu se poate invoca necunoașterea legii.

O a treia critică formulată prin același răspuns la întâmpinare vizează împrejurarea că folosirea recursului grațios sau ierarhic, în condițiile în care te adresezi ierarhic aceluiași inspector șef care a confirmat rezoluția de clasare, reprezintă un demers lipsit de sens, o reglementare abuzivă și posibil neconstituțională.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte reține că voința legiuitorului a fost aceea de a condiționa admisibilitatea acțiunii în justiție pentru anularea rezoluției de clasare, emise de Inspecția Judiciară, de urmarea unei proceduri administrative prealabile, prin plângerea adresată inspectorului șef al Inspecției Judiciare.

Astfel, procedura prealabilă în fața Inspecției Judiciare urmează, ca scop al reglementării, o regulă de bază în raporturile juridice administrative, aceea a revocabilității actului și a remedierii în fața administrației publice emitente a eventualelor vicii de legalitate ale actului; procedura administrativă prealabilă asigură eficacitatea principiului revocabilității actului administrativ, motiv pentru care interpretarea proprie făcută de recurenta-reclamantă cu privire la lipsa de eficiență a acestei proceduri nu poate fi primită.

Cât privește posibila neconstituționalitate a dispozițiilor legale care reglementează această procedură, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă putea invoca excepția de neconstituționalitate care să aibă ca obiect aceste dispoziții, instanța de recurs nefiind abilitată prin lege să se pronunțe sub aspectul posibilei neconstituționalități la care face referire prin cererea de recurs.

De asemenea, se constată a fi nefondată susținerea recurentei din cererea de recurs conform căreia motivarea hotărârii recurate a fost preluată dintr-un alt dosar, soluționat înainte de publicarea legii speciale, câtă vreme instanța de fond a arătat în considerentele hotărârii recurate faptul că în cauză se aplică reglementarea legislativă introdusă prin Legea nr. 234/2018. Pe de altă parte, se constată că această critică reprezintă o simplă afirmație, nesusținută de elemente concrete.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 1960 din 7 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 1960 din 7 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 25 noiembrie 2021.