ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5767/2021

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 02.09.2016 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Apărării Naționale, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, Unitatea Militară 02439 București-Garnizoana București solicitând:

- anularea deciziei de imputare nr. A8799/24.08.2015 emise de către Unitatea Militară nr. 02439, Garnizoana București;

- suspendarea executării deciziei de imputare nr. A8799/24.08.2015 emise de către Unitatea Militară nr. 02439, Garnizoana București, până la soluționarea definitivă a prezentei cauze;

- anularea hotărârii nr. A10836/23.10.2015 emise de către Unitatea Militară nr. 02439 București;

- anularea deciziei administrativ jurisdicționale nr. 95/CJI 1359/31.12.2015;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3169 din data de 14 septembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: "Admite cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, Unitatea Militară 02439 București-Garnizoana București.

Anulează decizia de imputare nr. A8799/24.08.2015 emisă de Unitatea Militară nr. 02439 Garnizoana București.

Anulează hotărârea A10836/23.10.2015 emisă de Unitatea Militară nr. 02439 Garnizoana București.

Anulează decizia administrativ jurisdicțională nr. 95/CJI 1359/31.12.2015 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor.".

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs pârâtul Ministerul Apărării Naționale în nume propriu și pentru Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor și Unitatea Militară 02439 București, Garnizoana București criticând-o pentru motive de nelegalitate circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

In susținerea motivelor de recurs, a arătat recurentul pârât că prima instanță nu a avut în vedere apărările instituției militare relevate prin notele scrise depuse la dosarul cauzei.

Instanța de fond a stabilit în mod eronat că decizia de imputare nu descrie fapta imputată și nici dispozițiile legale încălcate de acesta, omițând faptul că reclamantul a fost informat de către subordonați cu privire la posibilitatea expirării perioadei de valabilitate a protezelor. Or, inacțiunea carea dus la încălcarea atribuțiilor de serviciu reprezintă, în fapt, argumentele ce stau la baza emiterii deciziei de imputare.

De altfel, în cuprinsul deciziei este indicat și temeiul legal în baza căruia a fost imputată paguba, respectiv dispozițiile art. 15 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 121/1998 și îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 6 din Ordinul ministrului apărării naționale nr. M5/1999.

Se apreciză ca neîntemeiate aspectele reținute de instanța de fond în ceea ce privește imposibilitatea reclamantului de a cunoaște motivele măsurilor dispuse de instituție în sarcina acestuia câtă vreme din nota explicativă rezultă că reclamnatul a cunoscut că urmează să expire dispozitivele medicale de la momentul efectuării operațiunilor de inventariere a bunurilor incriminate.

Cercetarea administrativă a fost efectuată în termenul legal prevăzut de dispoziții art. 23 din OM5/1999 având în vedere că la data de 06.04.2015, col. medic dr. B. a sesizat comandantul unității cu privire la faptul că mai multe proteze vasculare au termen de valabilitate expirat, la data de 04.06.2015 activitatea comisiei a fost finalizată cu întocmirea procesului-verbal nr. A717 din 04.06.2015, iar prin adresa nr. x/11.06.2015 acesta a fost restituit neavizat și prin aceeași adresă a fost prelungit termenul de cercetare administrativă cu 60 zile.

În mod greșit a reținut instața de fond că nu ar exista un prejudiciu cert având în vedere că materialele care au existat există în patrimoniu și nu sunt degradate. Prin depășirea termenului de depozitare a dispozitivelor medicale care au făcut obiectul cercetării administrative a expirat termenul de valabilitate al acestora, reprezentând o alterare a calității acestora și, implicit, a imposibilității de a fi utilizate în actul medical.

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:

In ceea ce privește prima critica, referitoare la reținerea de către instanța de fond a nedescrierii faptei imputate, Înalta Curte o apreciază ca fiind neîntemeiată.

Instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 25 alin. (5) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materiala a militarilor, potrivit cu care: "Decizia de imputare va fi temeinic motivata si va cuprinde obligatoriu termenul in care poate fi contestata si organul competent in soluționarea contestației.", reținând în mod judicios că decizia de imputare nu este temeinic motivată, în condițiile în care dintr-o simplă analiză a conținutului acesteia rezultă că aceasta nu cuprinde indicarea faptei imputată reclamantului și nici dispozițiile legale încălcate de acesta, fiind reținut cu titlu generic că valoarea pagubei reprezintă neutilizarea în termenul de valabilitate a unor materiale sanitare achiziționate (proteze vasculare) și că sunt îndeplinite condițiile pct. 6 din Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. 5/1999.

Cu alte cuvinte, decizia de imputare atacată trebuia să conțină toate elementele din care să rezulte fapta culpabilă, vinovăția stabilită în sarcina reclamantului în săvârșirea acesteia și modalitatea de stabilire a cuantumului sumei imputate.

Înalta Curte reține că actul administrativ atacat nu conține niciunul dintre aceste elemente prevăzute de dispozițiile legale anterior citate, din conținutul deciziei nerezultând în vreun fel cum s-a ajuns la sumele imputate și ce reprezintă acestea, nu se menționează în concret fapta personală generatoare de prejudiciu, decizia de imputare neconținând nici măcar un element care sa conducă la identificarea faptei care ar fi dus la producerea prejudiciului; decizia nu conține elementele în raport cu care s-a reținut vinovăția ca element esențial al răspunderii.

Este de menționat faptul că O.G. nr. 121/1998 prevede în mod expres cerința motivării deciziei de imputare, cerință obligatorie tocmai în consecința efectelor pe care le produce un asemenea act administrativ, scopul motivării deciziei de imputare constând tocmai în garantarea apărării de arbitrariul autorității publice, în ocrotirea drepturilor militarului și în crearea posibilității exercitării unui control judiciar real.

De altfel, principiul motivării actelor administrative, referitor la necesitatea motivării în fapt și în drept, într-o măsură suficientă și de natură a permite mai apoi exercitarea neîngrădită a controlului judiciar al instanței de judecată, a fost statuat cu valoare de principiu de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Totodată, Înalta Curte are în vedere că principiul motivării impune necesitatea ca autoritatea care emite un act administrativ să arate, în mod expres, elementele de fapt și de drept care determină adoptarea deciziei respective. Motivarea reprezintă un element esențial pentru formarea convingerii cu privire la legalitatea și oportunitatea actului administrativ, constituind, totodată, o garanție a alegerii soluției optime de către organul de decizie.

Amploarea și detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerințele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanțele fiecărui caz. Așadar, deși motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale, prin prisma obiectivul său, care este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului.

Motivarea urmărește o dublă finalitate: îndeplinește, în primul rând, o funcție de transparență în profitul beneficiarilor actului, care vor putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat; permite, de asemenea, instanței să realizeze controlul său jurisdicțional, deci în cele din urmă permite reconstituirea raționamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia; desigur ea trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului și să fie realizată de autorul său.

De altfel, și în jurisprudența comunitară s-a reținut că amploarea și detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerințele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanțele fiecărui caz, Curtea Europeană de Justiție reținând ca o motivare insuficientă sau greșită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actelor și, mai mult decât atât, insuficiența motivării sau nemotivarea atrage nulitatea sau nevalabilitatea actelor comunitare (cauza C-41/1969), iar o detaliere a motivelor este necesară și atunci când instituția emitentă dispune de o largă putere de apreciere, căci motivarea conferă actului transparență, particularii putând verifica dacă actul este corect fundamentat și, în același timp, permite exercitarea de către curte a controlului jurisdictional (cauza C-509/1993).

Drept urmare, în raport de cele anterior expuse apare elucubrant susținerea recurenților, în sensul că "inacțiunea reclamantului care a dus la încălcarea atribuțiilor de serviciu ... reprezintă, in fapt, argumentele ce stau la baza emiterii Deciziei de imputare nr. A.8799/24.08.2015".

În ceea ce privește critica referitoare la reținerea de către instanța de fond a neindicării în decizia de imputare a dispozițiior legale pretins a fi încălcate, Înalta Curte o aprecieză ca fiind neîntemeiată.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de fond că decizia de imputare nu cuprinde dispozițiile legale pretins a fi încălcate de reclamant, fiind reținut doar cu titlu generic că sunt îndeplinite condițiile pct. 6 din Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. 5/1999.

Susținerea recurenților, în sensul că ar fi indicat temeiul legal în baza căruia a fost imputată paguba, este vădit neîntemeiată, în condițiile în care dintr-o simplă lecturare a deciziei rezultă contrariul.

Neîntemeiată este și critica referitoare la tardivitatea cercetării administrative.

În acest sens, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Ordinul M5/22.01.1999 emis de Ministerul Apărării Naționale (Instrucțiuni), în conformitate cu care: "Termenul pentru efectuarea cercetării administrative si înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau șeful unității a constatat sau a luat cunoștință de producerea pagubei", alin. (2) al acestui articol prevăzând posibilitatea prelungirii acestui termen cu cel mult 60 de zile, prin ordin scris de către comandantul sau șeful eșalonului superior, pentru motive temeinic justificate și la cerere.

De asemenea, potrivit pct. 52 din Ordinul M5/22.01.1999 emis pentru aplicarea unitară în Ministerul Apărării Naționale a prevederilor O.G. nr. 121/1998: "Termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din ordonanța este termenul maxim până la care trebuie efectuată cercetarea. Comandanții sau șefii care ordonă cercetarea administrativă fixează termenul de efectuare a acestor cercetări în cadrul celor 60 de zile, în raport de cuantumul pagubei, de actele și faptele ce trebuie verificate și analizate, de numărul persoanelor participante la producerea pagubelor, de necesitatea de deplasare a persoanelor ce trebuie chemate pentru relații si explicații sau alte cauze similare".

Împrejurarea că termenul stabilit de reglementările speciale anterior enunțate a fost încălcat rezultă din faptul că, așa cum se reține în decizia de imputare, paguba pretinsă a fost constatată la data de 6.04.2015.

Așa fiind, este evidentă încălcarea termenului de 60 de zile, care începe sa curgă de la data când comandantul sau șeful unității a constatat sau a luat cunoștință de producerea pagubei, 6.04.2015, față de înregistrarea procesului-verbal de cercetare administrativă la data de 31.07.2015.

De asemenea, contrar susținerilor recurenților-pârâți este evident că nu există o hotărâre de prelungire a termenului prevăzut de art. 23 din ordinul M5/22.01.1999, dat fiind faptul că adresa nr. A 6341, prin care recurenții susțin că a fost prelungit termenul de cercetare administrativă, a fost emisă la data de 11.06.2015, deci, ulterior expirării primei perioade de 60 zile, după cum în mod judicios a reținut instanța de fond.

In ceea ce privește critica referitoare la prejudiciu, Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată.

Conform pct. 6 teza finală din Instrucțiuni: "Nu se va stabili răspundere materială pentru pagube îndoielnice, ipotetice sau eventuale."

În mod corect a reținut instanța de fond că paguba nu este corect atribuită, având în vedere următoarele considerente:

- Reclamantul nu era persoana în măsură să hotărască cu privire la utilizarea materialelor respective, aceasta decizie aparținând medicilor, reclamantul informând conducerea unității cu privire la situația expirării termenului de valabilitate pentru produsele respective;

- Decizia achiziționării materialelor respective a aparține medicilor;

- Reclamantul nu era gestionar al materialelor respective.

În mod corect a reținut instanța de fond că evaluarea pagubei nu s-a făcut cu respectarea prevederilor Capitolului VI din Instrucțiuni, neavându-se în vedere nici gradul de uzură al materialelor respective, nici alte elemente determinate, cum ar fi eventuala posibilitate de valorificare în continuare a acestor materiale (și de limitare, în acest mod, a unei eventuale pagube) și nu au fost avute în vedere nici motivele pentru care aceste materiale nu au fost folosite.

În mod corect a reținut instanța de fond că niciunul dintre actele contestate nu stabilește care este legătura de cauzalitate între faptele imputate reclamantului și paguba produsă și nici vinovăția acestuia.

Or, în speță, s-a probat faptul că această obligație de serviciu a inventarierii a fost respectată de către reclamant, aspect dovedit chiar prin înscrisurile depuse de către recurenți, din care rezultă că a fost efectuată inventarierea medicamentelor și a materialelor sanitare, atât semestrial, cat și anual, materialele sanitare la care ne raportăm în prezentul litigiu regăsindu-se în listele de inventariere depuse la dosar de către recurenți.

De altfel, în decizia administrativ jurisdicțională nr. 95/CJI 1359/31.12.2015 nu i se mai impută reclamantului neefectuarea inventarierii ci doar nevalorificarea rezultatelor inventarierii, apreciindu-se că acesta avea cunoștință, independent de modul în care s-a realizat inventarierea, de faptul că o parte dintre produse urmează să expire, sau au expirat deja.

Hotărârea, decizia de imputare și procesul-verbal menționează, de asemenea, că reclamantul nu ar fi informat în scris conducerea unității despre existența unor materiale al căror termen de valabilitate urma să expire.

Așadar, nu există o obligație legală, conform căreia trebuie făcută o raportare în scris; de altfel, hotărârea și decizia de imputare nu menționează un temei legal pentru aceasta susținere.

In mod corect a reținut instanța de fond că nu poate fi reținută vinovăția reclamantului.

De asemenea, în speță sunt incidente și cauzele de exonerare de răspundere, menționate în art. 6 din O.G. nr. 121/1998 și pct. 13 din Instrucțiuni.

Astfel, conform art. 6 lit. b) din O.G. nr. 121/1998: "Militarii nu răspund material pentru pagubele produse din cauze care nu putea fi prevăzute și înlăturate;", iar conform pct. 13 din Instrucțiuni: "Nu se stabilește răspundere materială, dacă pagubele au fost provocate ca urmare a unui eveniment, independent de voința celui în cauză. De exemplu: pierderea unor bunuri perisabile prin depășirea termenului de eficacitate, dacă se constată că împrejurări obiective au împiedicat întrebuințarea sau preschimbarea lor în termenul de eficacitate."

În speță, această cauză de exonerare de răspundere este aplicabilă, de vreme ce expirarea termenului de valabilitate a produselor și nefolosirea sau schimbarea acestora în termen util nu au depins de voința reclamantului, reclamantul neavând nicio atribuție cu privire la modul de folosire a materialelor (atribuțiile în acest domeniu aparținând medicilor, care au fost informați în acest sens).

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale în nume propriu și pentru Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor și Unitatea Militară 02439 București, Garnizoana București împotriva sentinței civile nr. 3169 din data de 14 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 noiembrie 2021.