ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5475/2021

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguratilor au solicitat anularea Deciziei nr. 16876/11.09.2018, emiterea unei decizii prin care să li se acorde suma de 100.000 euro, cu titlul de despăgubiri, iar, în subsidiar suma de 450.000 RON, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1547 pronunțată în data de 22 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanții A., C., D., E., F., G., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1547 pronunțată la 22 aprilie 2019 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanții A., C., D., E., F., G., care au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost motivată. După expunerea pe larg a istoricului speței și enumerării dispozițiilor legale incidente, recurenții au arătat următoarele: - instanța de fond în mod greșit le-a respins contestația, motivând ca termenul de 3 luni, curge de la data rămânerii definitive a Hotărârii de deschidere a procedurii insolventei respectiv 17.03.2017, cererea fiind depusa la FGA in data de 9.10.2017. Curtea de Apel Bucuresti a constatat încetarea de drept a judecății apelului in dosarul civil x/2015 - în data de 12.10.2018, dar această dată - este momentul de la care curge termenul de 3 luni împotriva lor - întrucât atunci s-a născut dreptul la despăgubire împotriva FGA, societatea H. S.A. era intrata in insolventa la acel moment. - Motivarea instanței de fond este contrară art. 13 alin. ultim din Legea 213/2015. Ori - daca recurenții au la dispoziție un termen dc prescripție de 5 ani pentru a acționa F.G.A. in judecata si pot solicita plata despăgubirilor, atunci termenul de 3 luni - poate curge doar de la stabilirea definitiva si irevocabila a dreptului lor de creanța împotriva FGA. În acest context împotriva reclamanților nu poate opera un termen de decădere daca legea prevede un termen de prescripție de 5 ani - pentru ca și creditorii sa-și poată acționa în instanța FGA pentru plata despăgubirilor. Desi cererea lor a fost depusă în data de 09.10.2017, termenul de 3 luni - pentru reclamanți - apreciază că a început sa curgă de la data de 12.10.2018 - când Curtea de Apel București a constatat încetarea de drept a judecății apelului in dosarul x/2015 - întrucât dreptul de creanța nu a fost stabilit definitiv, printr-o sentința irevocabila.(sub aspectul întinderii acestui drept). Instanța de fond motivează în mod greșit și contrar dispozițiilor legale că termenul de 3 luni este un termen de decădere, în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ., omițând prevederile art. 2548 alin. (3) din același act normativ. - De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acțiuni în justiție, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, dispozițiile privitoare la întreruperea prescripției fiind aplicabile în mod corespunzător.

Apărări formulate în cauză Intimatul-pârât a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a precizat că reclamanții, fără a încadra motivele de recurs din punct de vedere legal, au invocat aplicarea termenului de 5 ani prevăzut de Legea nr. 213/2015 și dispozițiile art. 2548 alin. (3) din C. civ. și a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii ca legală a soluției instanței de fond.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 15 octombrie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 11 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au contestat Decizia nr. 16876/11.09.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților și au solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor, astfel cum au fost cerute prin cererea de plată/despăgubire nr. x/09.10.2017 pentru vătămarea suferită ca urmare a accidentului din 1 iulie 2012. Instanța de primă jurisdicție a constatat că decizia atacată a fost emisă cu respectarea prevederilor legale și a respins cererea reclamanților A., C., D., E., F., G.. Criticile recurenților-reclamanți formulate împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond vizează interpretarea dată textului de lege invocat, respectiv art. 14 din Legea nr. 213/2015, și anume momentul de la care curge termenul prevăzut de lege pentru depunerea cererii de plată. Raportat la dispozițiile legale incidente și situația de fapt, criticile formulate sunt nefondate. Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, când s-a născut ulterior". Trebuie precizat că, termenul de decădere prevăzut de lege nu privește doar creanțe certe, ci orice drept de creanță. Textul de lege stabilește expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță este născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, în situația în care acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Ca atare, dispozițiile legale sunt clare asupra datei de începere a curgerii termenului de decădere prevăzut de textul de lege indicat și nu poate fi primită o altă interpretare, care ar putea extinde începutul termenului în discuție. Este nefondată teoria dezvoltată de recurenți cu privire la termenul de prescripție de 5 ani, la acțiunea promovată în instanță în care pârâta a fost parte, având cunoștință de existența litigiului și de formulare în termen a cererii de despăgubire către Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 09.10.2017. Astfel cum în mod corect s-a reținut de instanța de fond, data nașterii dreptului de creanță este data producerii evenimentului asigurat. De la acest moment s-a născut dreptul reclamanților la repararea prejudiciului. Dreptul de creanță prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este dreptul de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, decurgând din contractul de asigurare. Prin urmare termenul de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea 213/2015 este un termen fix, de decădere, după acest termen creditorii de asigurări putând să se adreseze, la fel ca și ceilalți creditori ai unui asigurător falit, direct asigurătorului, în cadrul procedurii de faliment. Procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015 este singura care permite creditorilor de asigurări obținerea de despăgubiri/indemnizații de la FGA, prin depunerea de cereri de plată în termenul stabilit de art. 14 din lege și art. 20 din Norma ASF 16/2015. Întreruperea termenului de decădere prevăzute de art. 2548 C. civ. presupune formularea acțiunii în interiorul termenului. Instanța de fond a reținut corect situația de fapt a cauzei și a dat o interpretare corectă dispozițiilor legale, având în vedere că, în cazul recurenților-reclamanți termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată a început să curgă de la data de 17 martie 2017, dată la care a devenit definitivă hotărârea intermediară nr. 132 pronunțată la 16 februarie 2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de deschidere a procedurii falimentului față de societatea H.., întrucât dreptul de creanță al reclamanților s-a născut anterior acestui moment, respectiv la data de 1 iulie 2012, când s-a produs evenimentul asigurat. Față de cele expuse anterior, instanța de recurs reține că sunt nefondate criticile recurenților, în sensul că hotărârea este nelegală, nefiind incidente motivele privind greșita interpretare a disp. art. 14 din Legea nr. 213/2015. Totodată, nu are relevanță în cauză Decizia CCR nr. 690/2019, întrucât instanța constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. II alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95/2014 pentru modificarea și completarea Legii recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989, precum și față de persoanele care și-au jertfit viața sau au avut de suferit în urma revoltei muncitorești anticomuniste de la Brașov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, în cuprinsul ei nefiind vorba de suspendarea acțiunii civile rămase nesoluționată în dosarele penale. Înalta Curte constată că, judecătorul fondului a apreciat în mod corect starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța de control judiciar constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivele de recurs fiind nefondate. Pentru toate considerentele expuse la anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.