ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5081/2022

Ședința publică din data de 2 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 2 august 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - DGSC și DGRFP Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, a formulat acțiune în anulare împotriva:

- deciziei nr. 39/23.01.2018 emisă de pârâta ANAF- DGSC;

- deciziei de impunere nr. x/26.05.2017, a deciziei de modificare a bazei de impunere nr. x/30.05.2017 și a raportului de inspecție fiscală nr. x/26.05.2017, acte emise de către pârâta AJFP Satu Mare, solicitând anularea actelor administrative fiscale mai sus menționate, cu excepția punctului 1 din Decizia 39/2018 și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2551 din 22 noiembrie 2019, Curtea de Apel București a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivare arată că prima instanță nu a indicat motivele pentru care a respins petitul prin care s-a cerut anularea măsurii suspendării soluționării contestației administrative, ceea ce implică și o greșită aplicare a prevederilor art. 277 Codul de procedură fiscală.

De asemenea, în mod greșit prima instanță a respins cererea reclamantei prin care s-a solicitat anularea actelor administrative fiscale în privința sumei de 2.720.195 RON impusă suplimentar cu titlu de TVA, fiind încălcate prevederile art. 46 și 97 din Codul de procedură fiscală în condițiile în care judecătorul fondului nu a cenzurat actele administrative atacate pentru neincluderea în cuprinsul lor a motivelor de fapt și a temeiului de drept care au stat la baza stabilirii acestei sume suplimentare de plată cu titlu de TVA.

Prin decizia de impunere nr. x/26.05.2017 s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația suplimentară de plată a TVA în sumă de 3.782.303 RON, însă în cuprinsul deciziei de impunere se regăsesc motivele pentru impunerea suplimentară cu titlu de TVA a sumelor de 416.246 RON aferentă achizițiilor efectuate de la B. S.R.L. și 345.478 RON aferentă achizițiilor efectuate de la C.. Lipsesc orice fel de mențiuni cu privire la restul de TVA impusă.

În ceea ce privește TVA aferentă achizițiilor efectuate de la furnizorul D. S.R.L., nu este prevăzută în concret suma, aceasta putând fi cel mult dedusă din alte înscrisuri ca fiind în cuantum de 300.384 RON.

Prin decizia de modificare a bazei de impunere nr. x/2017 a fost diminuată pierderea fiscală a societății cu suma de 11.881.880 RON.

Prin decizia de soluționare a contestației administrative nr. 39/2018 s-a dispus suspendarea soluționării contestației pentru TVA suplimentară de plată în cuantum de 761.724 RON și pentru diminuarea pierderii fiscale aferente relației cu societățile B. și C.; a fost respinsă ca neîntemeiată contestația în ceea ce privește TVA suplimentară de plată în sumă de 2.720.195 RON impusă pe baza diferentei identificate de către organele de control între evidența contabilă și evidența fiscală ținută de reclamantă; s-a dispus desființarea parțială a deciziei de impunere pentru suma de TVA suplimentară de 300.384 RON

Atât obiectul cererii de chemare în judecată cât și cel al recursului se restrânge la soluțiile de suspendare a soluționării contestației și de respingere ca neîntemeiată a contestației pentru suma de 2.720.195 RON.

În privința suspendării soluționării contestației, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală prin confirmarea poziției exprimate de organele fiscale. În același timp, a înlăturat argumentele reclamantei fără a prezenta nicio motivare pentru care a procedat în acest sens.

Autoritatea fiscală a suspendat soluționarea contestației și a sesizat organele penale în considerarea existenței anumitor indicii cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.

Reclamanta a considerat că faptele prezentate de autoritatea fiscală nu pot reprezenta astfel de indicii întrucât fie privesc alte persoane, fie sunt nerelevante.

Instanța nu și-a îndeplinit obligația legală de motivare concretă a soluției, nearătând de ce argumentele reclamantei au fost apreciate ca neîntemeiate. Dimpotrivă, a preluat motivarea în fapt și în drept expusă de autoritatea fiscală pentru suspendarea soluționării contestației, lăsând impresia că nu a analizat actele din perspectiva criticilor invocate de reclamantă.

Prin înlăturarea argumentelor reclamantei s-a ajuns la o aplicare greșită a art. 277 din Codul de procedură fiscală, fapte pretins săvârșite de alte persoane (B. și C.) fiind imputate reclamantei.

Mai mult, nu este probată înrâurirea hotărâtoare pe care ar avea-o soluția pronunțată pe latură penală asupra soluției ce trebuie pronunțată pe latura administrativă.

În condițiile în care aparența cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către reclamantă nu este puternică, reală, nu există indicii în sensul art. 277 Codul de procedură fiscală care să permită suspendarea procedurii administrative. Astfel de indicii nu pot fi reprezentate de orice faptă identificată cu privire la societatea controlată sau la partenerii acesteia, care, într-o interpretare subiectivă a autorității fiscale, dobândește conotații penale.

Cât privește TVA în sumă de 2.720.195 RON, instanța a respins acțiunea reclamantei încălcând regulile de drept care stabilesc condițiile privind emiterea valabilă a actelor administrative fiscale de impunere precum și regulile de procedură care cer motivarea soluției.

Dispozițiile legale încălcate sunt cele din art. 46 și 97 Codul de procedură fiscală care stabilesc conținutul obligatoriu al actelor administrative fiscale și, în mod particular, al deciziei de impunere. Aceasta nu conține o explicație a sumei suplimentare impuse cu titlu de TVA anterior arătate. Decizia nu cuprinde niciun element de fapt și nicio justificare în drept care să susțină această impunere suplimentară.

Deși instanța de fond a invocat prevederile Legii nr. 82/1991 este de menționat că acestea nu se regăsesc în cuprinsul deciziei de impunere. Viciul de legalitate al deciziei de impunere nu poate fi acoperit ulterior, în procedura administrativă sau în cea judiciară, motivarea în fapt și în drept trebuie să se regăsească în decizia de impunere, neputându-i fi suplinită lipsa prin motivarea cuprinsă în cadrul deciziei de soluționare a contestației.

Având în vedere poziția de putere publică din care autoritățile fiscale acționează în raport cu particularii, este obligatorie respectarea acestui formalism procedural, consacrat prin prevederi legale imperative.

Sancțiunea care intervine pentru încălcareaart. 46 și 97 din Codul de procedură fiscală este nulitatea, iar sentința recurată care nu a cenzurat actele administrative din această perspectivă este la rândul său lovită de nulitate.

4.1. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că nu sunt întemeiate susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora instanța de fond ar fi preluat exclusiv argumentele autorității fiscale și nu ar fi tratat motivele cererii reclamantei.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că măsura suspendării soluționării contestației fiscale a fost luată cu aplicarea corectă a art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Obligațiile fiscale suplimentare stabilite se găsesc în relație de dependență cu elementele constitutive ale unei infracțiuni cu privire la mijloacele de probă utilizate de reclamantă pentru dovedirea operațiunilor sale. Astfel, înregistrările în evidența contabilă privind achizițiile de fier fasonat și piatră spartă de la B. S.R.L. și C. nu au la bază elemente reale, scopul lor fiind de a evita impozitarea sau de a servi deducerii necuvenite a unor sume de TVA.

Nu trebuie ignorate circumstanțele operațiunilor reclamantei cu cei doi parteneri ai săi, identificate prin actele administrative fiscale.

Intimata-pârâtă face trimitere și la jurisprudența CJUE în materia TVA, în cazul operațiunilor nereale și arată că decizia de suspendare a soluționării contestației administrative se impunea având în vedere că soluționarea laturii penale are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării cauzei pe cale administrativă, trimițând și la nevoia de asigurare a securității raporturilor juridice care impune a nu se urma în paralel atât procedura penală cât și cea administrativă cu riscul de a se ajunge la soluții contrare.

Cât privește impunerea suplimentară în materia TVA de 2.720.195 RON, intimata-pârâtă subliniază că reclamanta nu contestă pe fond argumentele care au condus la impunerea suplimentară și arată că aceste argumente sunt prezentate în raportul de inspecție fiscală și în decizia de impunere. Astfel, organele de inspecție fiscală au verificat concordanța dintre evidența contabilă refăcutăși deconturile de TVA depuse de societate pentru perioada ianuarie 2011- decembrie 2013, constatând diferențe între acestea în sensul declarării prin deconturi a unor sume de TVA (deductibilă și colectată) diferite de cele care reies din evidența contabilă, înregistrându-se o diferență de 2.720.195 RON dedusă, pentru care recurenta-reclamantă nu deține documente justificative.

Având în vedere declarațiile incorecte din deconturile de TVA impunerea suplimentară s-a bazat pe încălcarea prevederilor art. 102 alin. (2) și (3) din Codul de procedură fiscală, referitoare la declarațiile fiscale.

Aceste aspecte au fost cuprinse în actele administrative fiscale încheiate și au fost cunoscute reclamantei, care a susținut că nu ar trebui să răspundă pentru diferența constatată întrucât se găsește într-un caz fortuit, în care evidența contabilă nu a putut fi reconstituită integral, după intrarea în insolvență a societății care răspundea de contabilitatea sa, fără predarea documentelor contabile.

4.2. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Suplimentar față de apărările expuse de prima intimată, prin această a doua întâmpinare se arată că societatea reclamantă nu a prezentat nici în timpul inspecției fiscale și nici la momentul soluționării contestației documente care să justifice diferența dintre deconturile de TVA și evidența contabilă a societății pentru suma de 2.720.195 RON cu titlu de TVA, iar împrejurarea că în decizia de impunere nu sunt arătate motivele de fapt ale acestei impuneri suplimentare nu reprezintă o cauză de anulare a actelor administrative. Este clar că reclamanta a cunoscut motivele impunerii suplimentare, pe care a criticat-o prin contestația administrativă în cadrul căreia ar fi avut posibilitatea să combată constările organului de inspecție fiscală prin prezentarea de documente justificative care să reflecte o altă stare de fapt fiscală. Or, societatea nu a depus documente prin care să combată constatările organelor de inspecție fiscală.

II. Soluția instanței de recurs

Recurenta- reclamantă a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticând, în primul rând, respingerea cererii de anulare a pct. 2 al deciziei nr. 39/23.01.2018 a Agenției Naționale de Administrare Fiscală-DGSC, prin care a fost suspendată soluționarea contestației în privința cheltuielilor în sumă de 3.173.846 RON cu care a fost modificată baza de impozitare prin decizia nr. F-SM 249/2017 și în privința sumei de TVA de 761.724 RON stabilită prin decizia de impunere nr. x/2017. În al doilea rând, criticile recurentei-reclamante se îndreaptă împotriva respingerii cererii de anulare a pct. 4 al deciziei de soluționare a contestației nr. 39/2018, prin care este respinsă ca neîntemeiată contestația împotriva impunerii suplimentare cu TVA în sumă de 2.720.195 RON, ce a avut loc prin decizia de impunere nr. x/26.05.2017.

Raportat la soluția primei instanțe asupra pct. 2 al deciziei de soluționare a contestației, din perspectiva motivelor de casare invocate de recurentă, Înalta Curte constată următoarele:

Instanța de fond a menținut măsura suspendării soluționării contestației administrative, reținând că aceasta fost dispusă cu respectarea dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. A avut în vedere că achizițiile de materiale (fier fasonat și piatră spartă) pe care reclamanta le pretinde a fi avut loc de la furnizorii săi B. S.R.L. și C. au fost considerate de organul de inspecție fiscală a fi operațiuni nereale, pe baza unor elemente factuale descrise în actele administrative fiscale și că soluționarea contestației fiscale depinde de soluționarea sesizării penale pe care organul de inspecție fiscală a adresat-o Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov la data de 25.07.2017. Această sesizare privește caracterul nereal al operațiunilor, respectiv al documentelor justificative pe baza cărora achizițiile (în raport de care au fost deduse cheltuieli și TVA) au fost înregistrate în contabilitatea reclamantei.

Instanța a mai reținut că, pentru aplicarea art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, sunt suficiente indiciile referitoare la săvârșirea unei fapte penale și că măsura suspendării este menită să evite derularea în paralel a două proceduri cu privire la aceleași fapte, răspunzând astfel exigenței de asigurare a securității raporturilor juridice, astfel cum s-a subliniat în hotărârea Curții EDO din 2014, pronunțată în cauza Lungu și alții împotriva României.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a contestat punctual argumentele factuale ale autorităților fiscale referitoare la nerealitatea operațiunilor, indicând propria poziție cu privire la aceste aspecte, însă printre motivele de nelegalitate invocate nu se numără expres argumentul potrivit căruia aceste împrejurări factuale descrise nu ar putea fi socotite indicii ale săvârșirii unor fapte penale în legătură cu mijloacele de probare a operațiunilor declarate fictive.

De asemenea, argumentul potrivit căruia reclamantei i se impută fapte ale partenerilor săi contractuali (nedeclararea livrărilor și neonorarea obligațiilor fiscale aferente) nu impunea o analiză distinctă din partea instanței de fond din perspectiva legalității măsurii suspendării soluționării contestației administrative, câtă vreme chiar recurenta-reclamantă recunoaște că faptele considerate de organul de inspecție fiscală indicii ale săvârșirii unor infracțiuni nu sunt numai cele anterior menționate și nu privesc numai situația furnizorilor.

Drept urmare, sunt nefondate criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că instanța de fond a motivat soluția de respingere a cererii de anulare a pc. 2 al deciziei nr. 39/2018, expunând un raționament logico-juridic complet, fără omisiunea de a analiza motive de nelegalitate care să privească acest punct al deciziei de soluționare a contestației.

Înalta Curte constată că măsura suspendării soluționării contestației, la data la care a fost dispusă, a respectat dispozițiile art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, așa cum a reținut instanța de fond, fiind menționate indicii privitoare la săvârșirea unor fapte penale în legătură cu mijloacele de probă aferente operațiunilor înregistrate în contabilitatea reclamantei și fiind sesizat organul de urmărire penală. Definirea mijloacelor de probă prin art. 55 din Codul de procedură fiscală justifică afirmația că fapte precum cele reținute de organul de inspecție fiscală - indicarea în documentele justificative a unor date nereale privitoare la mijloacele de transport ale mărfurilor, lipsa avizelor de însoțire a mărfurilor, lipsa certificatelor de garanție ale mărfurilor, neclarități cu privire la sarcina reclamantei de a asigura materialele necesare executării lucrărilor pe care le-a subcontractat, existența anumitor relații între reprezentanții reclamantei și cei ai furnizorilor, coroborate cu nedeclararea de către aceștia a livrărilor - reprezintă elemente care servesc la constatarea stării de fapt fiscale, putând reprezenta indicii ale săvârșirii unor fapte penale.

Deci, suspendarea soluționării contestației administrative era posibilă în circumstanțele cauzei.

Însă, printre motivele de nelegalitate invocate de reclamantă se regăsește și argumentul potrivit căruia suspendarea soluționării contestației nu respectă cerința proporționalității câtă vreme realitatea operațiunilor poate fi cercetată și în cadrul procedurii fiscale, iar suspendarea soluționării acestei proceduri obstrucționează dreptul reclamantei de a se adresa instanțelor judecătorești.

Plecând de la aceste argumente, trebuie ținut seama că suspendarea soluționării contestației a avut loc la 23.01.2018, iar perioada suspendării depășește termenul rezonabil pentru care poate fi dispusă o astfel de temporizare a procedurii.

Prin hotărârea pronunțată în cauza C-582/20, Cridar, CJUE a statuat că dreptul Uniunii nu se opune în principiu ca autoritățile fiscale să aibă posibilitatea, în cadrul examinării unei contestații administrative îndreptate împotriva unei decizii de impunere care constată un refuz al dreptului de deducere a TVA-ului, să suspende soluționarea acestei contestații pentru a obține elemente obiective suplimentare care să stabilească implicarea persoanei impozabile în frauda fiscală care stă la baza acestui refuz al dreptului de deducere. De asemenea, dreptul Uniunii nu se opune ca administrația fiscală să utilizeze probele obținute în cadrul unei proceduri penale pentru a constata, în cadrul unei proceduri administrative, existența unei fraude sau a unei practici abuzive în materie de TVA și nici ca o asemenea procedură administrativă să fie suspendată, inclusiv în faza examinării contestației îndreptate împotriva deciziei de impunere prin care se refuză dreptul de deducere a TVA-ului, în special pentru a evita adoptarea unor decizii contradictorii susceptibile să aducă atingere securității juridice sau pentru a permite colectarea eventuală a unor probe suplimentare care ar putea fi utilizate ulterior în scopul examinării acestei contestații.

Însă, aceasta sub condiția ca o astfel de suspendare să nu aibă ca efect întârzierea soluționării acestei proceduri de contestație administrativă dincolo de un termen rezonabil.

Or, în cauză acest termen rezonabil a fost depășit.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va admite cererea reclamantei de anulare a pct. 2 al deciziei de soluționare a contestației nr. 39/23.01.2018 emisă de ANAF-DGSC, obligând pârâta ANAF-DGSC la soluționarea contestației referitoare la cheltuielile în sumă de 3.173.846 RON, respectiv TVA în sumă de 761.724 RON, menționate la pct. 2 al deciziei de soluționare a contestației nr. 39/23.01.2018.

De altfel, recurenta-reclamantă a arătat în recurs că, pe latură penală, s-a dat deja o ordonanță de clasare de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov, confirmată de Tribunalul Ilfov, care a respins la data de 19.10.2022 plângerea DGRFP Cluj-AJFP Satu Mare.

Cât privește impunerea suplimentară în materia TVA de 2.720.195 RON, care a avut loc prin decizia de impunere nr. x/26.05.2017 a AJFP Satu Mare și pentru care contestația administrativă a fost respinsă ca neîntemeiată prin decizia nr. 39/2018 a ANAF-DGSC, Înalta Curte constată nefondate criticile recurentei-reclamante la adresa sentinței recurate, prin care cererea de anulare a actelor amintite a fost respinsă ca neîntemeiată.

Impunerea suplimentară s-a întemeiat pe constatarea de către organul de inspecție fiscală a existenței unor diferențe între evidența fiscală ținută de reclamantă pe calea deconturilor de TVA în perioada ianuarie 2011- decembrie 2013 și evidența contabilă aferentă aceleiași perioade.

Instanța de fond a tratat motivele de nelegalitate invocate de reclamantă prin contestația administrativă și reiterate prin acțiunea introductivă la adresa acestei impuneri suplimentare.

Prin recursul declarat, recurenta-reclamantă critică soluția instanței de fond nu din perspectiva modului de soluționare a chestiunii litigioase însăși, ci din perspectiva nereținerii motivului de nelegalitate a deciziei de impunere constând în nemotivarea actului. Recurenta invocă nerespectarea de către emitentul deciziei de impunere a prevederilor art. 97 coroborat cu art. 46 din Codul de procedură fiscală și arată că lipsa motivării nu poate fi suplinită prin decizia de soluționare a contestației care‚ după cum implicit recunoaște reclamanta, dă o dezlegare argumentată contestației administrative referitoare la această impunere.

Prin raportul de inspecție fiscală nr. x/2017 s-a constatat că evidența contabilă refăcută a reclamantei nu concordă cu deconturile de TVA aferente perioadei anterior menționate, reclamanta nedeclarând corect sumele prin aceste deconturi, câtă vreme documentația justificativă indică o altă situație atât cu privire la TVA deductibilă cât și cu privire la TVA colectată. Astfel, impunerea suplimentară cu TVA de 2.720.195 RON s-a datorat identificării acestor diferențe și s-a întemeiat pe nerespectarea de către societatea reclamantă a dispozițiilor art. 102 alin. (2) și (3) din Codul de procedură fiscală, referitoare la completarea declarațiilor fiscale corespunzător situației fiscale.

Instanța de fond a amintit și obligația societății de a păstra documentele contabile în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 82/1991 și a reținut că nu este incident un caz fortuit din perspectiva imposibilității reclamantei de a-și recupera documentele contabile de la societatea care a răspuns de ținerea contabilității.

Înalta Curte constată că susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia decizia de impunere nr. x/26.05.2017 nu cuprinde o motivare a impunerii suplimentare cu TVA de 2.720.195 RON se confirmă, însă nu este aptă să conducă la anularea actului deoarece neregula este de ordin formal. Astfel, deși s-a omis a se menționa în argumentarea succintă a deciziei de impunere motivele impunerii sumei de TVA anterior menționate, este clar că inspecția fiscală a cercetat neconcordanța dintre evidența fiscală și cea contabilă refăcută de către reclamantă pentru perioada ianuarie 2011- decembrie 2013. Raportul de inspecție fiscală nr. x/26.05.2017, act preparator al emiterii deciziei de impunere, față de care societatea reclamantă a expus un punct de vedere, cuprinde referirile concrete și exacte la temeiurile de fapt și de drept ale impunerii suplimentare.

Recurenta-reclamantă, fără îndoială, a cunoscut motivele de fapt și de drept ale impunerii suplimentare, pe care le-a criticat pe calea contestației administrative, iar decizia de soluționare a contestației tratează impunerea suplimentară menționată, prin prisma criticilor din contestația administrativă, dând un răspuns explicit acestei contestații, în fapt și în drept.

Potrivit art. 281 din Codul de procedură fiscală, recurenta-reclamantă a atacat toate cele trei acte administrative fiscale anterior menționate care, prin referirea lor la aceeași situație fiscală, se găsesc în strânsă conexiune și formează un tot unitar.

Ca atare, Înalta Curte consideră că nu se poate dispune anularea parțială a deciziei de impunere pentru nemotivare (și, pe cale de consecință, și a deciziei de soluționare a contestației), așa cum pretinde recurenta-reclamantă, prin valorificarea unei erori formale, care nu a produs o vătămare destinatarei actului. Neregula nu este aptă să conducă la nulitatea actului de impunere câtă vreme motivarea impunerii se regăsește în raportul de inspecție fiscală premergător, adus la cunoștința reclamantei, iar în decizia de soluționare a contestației au fost tratate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă la adresa respectivei impuneri.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentei referitoare la pct. 4 al deciziei de soluționare a contestației și la decizia de impunere, în privința sumei de TVA de 2.720.19 RON, menținând, sub acest aspect, dispozițiile sentinței atacate.

În temeiul art. 451 alin. (1) și art. 453 din C. proc. civ. și cu aplicarea art. 451 alin. (2), în sensul reducerii cheltuielii cu onorariul avocatului, pe care o apreciază disproporționată în raport cu complexitatea cauzei, Înalta Curte va obliga intimata-pârâtă ANAF-DGSC la plata către recurenta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.200 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2551 din data de 22 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința civilă recurată și, rejudecând:

Admite în parte cererea de chemare în judecată.

Anulează pct. 2 al deciziei de soluționare a contestației nr. 39/23.01.2018 emisă de ANAF-DGSC.

Obligă pârâta ANAF-DGSC la soluționarea contestației pentru cheltuielile în sumă de 3.173.846 RON, respectiv TVA în sumă de 761.724 RON, menționate la pct. 2 al deciziei de soluționare a contestației nr. 39/23.01.2018.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Obligă intimata-pârâtă ANAF-DGSC la plata către recurenta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.200 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2022.