ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 508/2022

Ședința publică din data de 1 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta ANAF prin D.G.R.F.P. Iași repunerea în termen de a formula contestație; anularea Deciziei 5791/30.10.2015, a raportului de inspecție fiscală x/27.03.2015, a Deciziei de impunere x/27.03.2015.

Prin sentința nr. 91/2019 din 8 octombrie 2019, Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a decis următoarele:

Respinge cererea de repunere în termenul de formulare a acțiunii formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L..

Admite excepția tardivității invocată de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală prin D.G.R.F.P. Iași.

Respinge acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. cu sediul în Bacău, sstr. x, jud. Bacău, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală prin D.G.R.F.P. Iași cu sediul în Iași, str. x, jud. Iași, ca tardiv formulată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond pentru a putea fi analizată contestația pe fond și admiterea acțiunii principale.

Instanța nu a luat în considerare și analizat niciunul din argumentele pe care reclamanta le-a indicat în cuprinsul cererii sale, nefiind deloc analizate susținerile invocate. Astfel, instanța s-a limitat la a prelua cuvând cu cuvânt apărările intimatei dând o aparență de motivare a hotărârii astfel pronunțate.

Arată recurenta că a solicitat repunerea în termen de a formula contestație; anularea Deciziei 579130.10.2015, a raportului de inspecție fiscală x/27.03.2015, a Deciziei de impunere x/27.03.2015.

Decizia de soluționarea a contestație nu a fost comunicată și nici nu a fost invocată de organele fiscale. Astfel nu s-au respectat dispozițiile art. 44 alin. (1) ți 2 și art. 218 alin. (1) Codul de procedură fiscală.

Aplicând aceste statuări jurisprudențiale și doctrinare la situația în speță, se pot observa următoarele:

a. Confirmarea de primire atestă transmiterea unei comunicări către o persoană fizică- dl. B.. Chiar dacă această persoană fizică este administratorul recurentei, ea nu este parte în raportul juridic dedus judecății întrucât nu este "contestatorul" sau "contribuabilul" în sensul dispozițiilor art. 44 și art. 218 CPF (vechi):

Din cuprinsul confirmării de primire nu rezultă actul care a fost comunicat.

Din cuprinsul confirmării de primire rezultă că trimiterea a fost înmânată unei persoane fizice, al cărei nume și a cărei calitate sunt ilizibile. Oricum, numele și calitatea persoanei care a primit corespondența nu seamănă nici măcar aparent cu cele ale destinatarului. De asemenea, confirmarea de primire nu poartă amprenta ștampilei recurentei.

b. Furnizorul serviciului are obligația de a preda trimiterea poștală care face obiectul serviciului confirmare de primire numai cu condiția ca destinatarul să confirme în scris primirea trimiterii poștale pe formularul utilizat de furnizor în acest sens. În speță, destinatarul (dl. B.) nu a confirmat primirea.

Având în vedere aceste motive, solicită să se constate că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile legale comunicări a deciziei, motiv pentru care solicită aprecierea că sunt în termen în a formula prezenta contestație la Decizia nr. 5791/30.10.2015.

De asemenea, din punct de vedere subiectiv, solicită să se aibă în vedere că a contestat toate actele emise de organele fiscale în legătură cu decizia de impunere x/27.03.2015, indiferent că era vorba de acte de executare sau de acte administrative. O simplă verificare pe Portalul instanțelor de judecată relevă numărul mare de litigii fiscale în care sunt implicați în fața instanțelor din județul Bacău, toate pornite ulterior anului 2015. În aceste condiții, în măsura în care decizia de soluționare a contestației nr. 5791/30.10.2015 le-ar fi fost comunicată, nu ar fi ezitat niciun moment să o atace.

Solicită, totodată, recurenta sesiozarea CJUE cu un set de întrebări privind încălcarea dreptului Uniunii la emiterea decizie de soluționare, respectiv:

Mai invocă recurenta deciziile Curții de Justiție a Comunităților Europene, C-439/04, C-440/2004, C-205/02 si C-18/3 în cadrul cărora Curtea a constatat, în esență, că organelor fiscale le revine sarcina să probeze faptul că cel supus controlului și împotriva căruia s-a emis o decizie de impunere, a acționat cu intenție la un mecanism fraudulos.

De asemenea, amintește practica CJUE asemănătoare și aplicabilă în cauza de față:

- Cauza C-81/15, Kapnoviomichania Karelia Directiva 92/12/CEE privind regimul general al produselor supuse accizelor și privind deținerea, circulația și monitorizarea acestor produse, cu modificările ulterioare, citită în lumina principiilor generale ale dreptului Uniunii Europene, în special a principiilor securității juridice și proporționalității, trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale - care permite să fie declarați răspunzători în solidar pentru plata sumelor corespunzătoare sancțiunilor pecuniare aplicate în caz de infracțiune săvârșită pe parcursul circulației produselor în regim de suspendare a accizelor, printre alții, proprietarii acestor produse, în cazul în care au un raport contractual cu autorii încălcării în virtutea căruia aceștia sunt mandatarii lor - în temeiul căreia antrepozitarul autorizat este declarat răspunzător în solidar pentru plata sumelor respective, fără să poată evita această răspundere făcând dovada că este total străin de acțiunile autorilor infracțiunii, chiar în condițiile în care, potrivit dreptului național, acest antrepozitar nu era nici proprietarul produselor menționate în momentul săvârșirii infracțiunii și nici nu avea un raport contractual cu autorii acesteia din urmă în virtutea căruia ei erau mandatarii săi.

- Cauza C-355/14, Polihim-SS - Articolul 7 alin. (2) din Directiva 2008/118/CE privind regimul general al accizelor și de abrogare a Directivei 92/12/CEE trebuie interpretat în sensul că vânzarea unui produs supus accizelor și deținut de un antrepozitar autorizat într-un antrepozit fiscal nu determină eliberarea sa pentru consum decât în momentul în care acest produs părăsește fizic antrepozitul fiscal respectiv.

Mai precizeză recurenta că tranzacțiile comerciale ce fac obiectul prezentei decizii de impunere și a deciziei de soluționare s-au desfășurat cu societăți active la momentul derulării lor, iar toată documentația a fost întocmită de catre societate conform normelor legale. Cele 3 societati furnizoare nu erau declarate inactive (asa cum rezulta din documentele atasate - (ANEXA 3), ci funcționau conform legii, fiind înscrise în registrele publice la data tranzacțiilor efectuate. În atari condiții, se deduce o prezumție de bună credință și de existența a operațiunilor în favoarea emitentului facturii.

În susținerea acestui punct de vedere, recurenta arată că potrivit susținerilor organelor fiscale, furnizorii nu au putut fi verificați. Aceste susțineri, sunt contrazise de cele două rapoarte de constatare tehnico-științifică depuse, nu pot justifica legalitatea actelor administrativ fiscale contestate. Din moment ce furnizorii au fost cei ce au avut un comportament fiscal neadecvat în sensul că nu și-au îndeplinit obligațiile declarative și de plată, abordarea cea mai favorabilă ar fi fost aceea conform căreia circuitul economic s-a întrerupt în amonte de noi. De altfel, această abordare ar fi fost și cea logică.

Aprecierea organului fiscal în solutionarea contestatiei, ignoră faptul că, raportat la starea de fapt reținută de organele fiscale și la criticile formulate, obligația de plată a accizei nu derivă dintr-o "calitate" a societății, ci din chestiuni de fapt:

- dacă circuitul economic s-a întrerupt sau nu la noi;

- dacă obligația de plată a accizei s-a constituit sau nu plătită în amonte;

- dacă verificarea și calcularea accizelor aferente se mai poate face după verificarea impozitului pe profit și a TVA-ului aferent.

Aceste trei chestiuni de fapt pot fi lămurite pe calea unei expertize, un expert desemnat de instanță putând avea acces la date și informații la care societatea nu are acces - dosarele de insolvență și penale ale celor trei furnizori.

Trebuie amintit că organele fiscale au sesizat organele de urmărire penală cu privire la activitatea celor trei furnizori ai noștri, dar în continuare, ANAF se îndreaptă contra societății.

În aceste condiții, expertiza va putea putut lămuri chestiuni de fapt cu privire la proveniența produselor ce au fost livrate, precum și cu privire la împrejurarea dacă accizele stabilite în sarcina societății ca obligații de plată au fost sau nu stabilite și în sarcina furnizorilor. De asemenea, expertul ar avea acces la dosarele de insolvență ale celor trei furnizori și ar putut stabili dacă organele fiscale s-au înscris sau nu la masa credală cu sume reprezentând accize aferente produselor cu care aceștia s-au aprovizionat de la societăți cu comportament fiscal neadecvat.

Prin contestatia formulate arată recurenta că a criticat decizia de impunere din perspectiva faptului că organul fiscale a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material atunci când a reținut că circuitul economic s-a întrerupt la societate și, prin urmare, subscrisa ar avea obligația de plată a accizei. Aceasta greseală a fost repetată și în cadrul deciziei de soluționare.

În legătură cu acest aspect, se impune a se observa că realitatea achizițiilor nu este contestată, la fel cum nu este contestată corecta evidențiere și declarare de către societate a acestor achiziții.

Având în vedere starea de fapt reținută de organele fiscale și perioada în care au avut loc achizițiile în discuție (ianuarie 2009 - octombrie 2010), dispozițiile legale aplicabile sunt următoarele:

Pentru perioada ianuarie 2009 - 31.03.2010:

- art. 178, alin. (4) CF (vechi) conform căruia "deținerea de produse accizabile în afara antrepozitului fiscal, pentru care nu se poate face dovada plății accizelor, atrage plata acestora";

- pct. 7, alin. (4) din Normele aprobate prin H.G. nr. 44/2004 conform căruia "în cazul în care prin circuitul economic nu se poate face dovada că produsele accizabile deținute în scopuri comerciale provin de la un antrepozit fiscal, operator înregistrat, operator neînregistrat sau de la un importator, acciza se datorează de către persoana la care se întrerupe acest circuit, în termen de cinci zile de la data la care s-a făcut constatarea";

Pentru perioada 01.04.2010 - octombrie 2010:

- art. 20621, alin. (7) CF (vechi) conform căruia "deținerea de produse accizabile în afara antrepozitului fiscal, pentru care nu se poate face dovada perceperii accizelor, atrage plata acestora";

- pct. 83, alin. (31) din Normele aprobate prin H.G. nr. 44/2004 conform căruia "în afara antrepozitului fiscal pot fi deținute numai produsele accizabile pentru care acciza a fost înregistrată ca obligație de plată, iar prin circuitul economic se poate stabili de către autoritățile competente cu atribuții de control că produsele provin de la un antrepozitar autorizat, de la un destinatar înregistrat sau de la un importator".

După cum se poate observa, textele legale instituie obligația de plată a accizei în sarcina persoanei care deține produsul accizabil, fără a se putea face dovada de către autoritățile competente cu atribuții de control că produsele provin de la un antrepozitar autorizat, de la un destinatar înregistrat sau de la un importator (adică dovada faptului că acciza a fost înregistrată ca obligație de plată). În legătură cu acest aspect se impun următoarele precizări:

Or, societatea, ca participant la circuitul economic, a fost precedată de alte persoane (în amonte) și a fost urmată de alte persoane (în aval). Organele fiscale au verificat doar societatea, fără a efectua verificări cu privire la cei care ne-au precedat în amonte.

Afirmațiile organelor fiscale cu privire la imposibilitatea verificării furnizorilor sunt contrazise de probațiunea administrată în cele două dosare penale menționate anterior. Astfel, inspectorii antifraudă din cadrul Direcției de Combatere a Fraudelor, detașați în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța au reușit ceea ce organele fiscale susțin că nu s-a putut - identificarea furnizorilor.

La fel cum în dreptul penal există principiul potrivit căruia orice dubiu profită inculpatului, iar în dreptul civil regula conform căreia prevederile neclare profită celui care se obligă, la fel și în dreptul fiscal se impune a fi respectat principiul in dubio contra fiscum. CEDO a statuat că autoritățile naționale au obligația de a recurge la abordarea care este cea mai favorabilă pentru contribuabil (Hotărârea pronunțată în cauza Serkov vs. Ucraina, par. 43). Or, în cazul de față, autoritățile au optat tocmai pentru intepretarea mai puțin favorabilă pentru contribuabil, ceea ce a condus la perceperea de impozite suplimentare.

Art. 12 CPF (vechi) instituia regula conform căreia relația dintre contribuabil și organele fiscale trebuie să se întemeieze pe bună-credință. În calitate de contribuabil, subscrisa beneficiem de prezumția de bună-credință, organele fiscale fiind cele ținute să răstoarne această prezumție.

În realitate, organele fiscale s-au rezumat la a afirma reaua credință a societății, motivată de faptul că furnizorii au avut un comportament fiscal neadecvat. O astfel de abordare, prejudiciabilă pentru societate, a condus la stabilirea în sarcina noastră a unor obligații fiscale suplimentare, generate de faptele furnizorilor acesteia.

Tot în legătură cu aspectele privitoare la buna-credință, vă rugăm să aveți în vedere faptul că, așa cum organele de urmărire penală au identificat persoanele fizice care au administrat societățile furnizoare și au verificat afirmațiile acestora cu privire la proprii furnizori, același lucru puteau să îl facă și organele fiscale. Astfel, controlul fiscal nu se poate rezuma la o simplă corespondență între organe fiscale. De asemenea, în scopul stabilirii stării de fapt fiscale reale și complete, legea de procedură fiscală pune la dispoziția organelor fiscale posibilitatea de a administra variate mijloace de probă (art. 49 - art. 671 CPF vechi), astfel încât să fie asigurată aflarea adevărului fiscal.

Nu este de omis nici faptul că organele fiscale au solicitat deschiderea procedurii insolvenței cu privire la doi dintre cei trei furnizori și că această procedură a fost deschisă anterior începerii inspecției fiscale la subscrisa (AMG Oil S.R.L. la data de 21.11.2011- Conform BPI nr. 13581/19.12.2011, dosarul nr. x/2011 de pe rolul Tribunalului Constanța și C. S.R.L. la data de 10.12.2012 Conform BPI nr. 18.565/20.12.2012, dosarul nr. x/2012 de pe rolul Tribunalului Constanța).

De asemenea, procedura insolvenței AMG Oil S.R.L. a fost închisă la data de 02.09.2013, cu consecința radierii acestei societăți (Conform BPI nr. 15.017/17.09.2013) .

Prin urmare, organele fiscale au întreprins demersuri în vederea radierii a doi dintre cei trei furnizori, făcând astfel aproape imposibilă verificarea susținerilor referitoare la starea de fapt reținută prin actele administrativ fiscale atacate.

Nu în ultimul rând, organele fiscale au omis să observe că, din date și informații publice, rezultă că cel de-al treilea furnizor (D. SRL) a avut relații economice cu E. S.R.L. (antrepozitar autorizat). Astfel, cererea de deschidere a procedurii insolvenței D. S.R.L. a fost deschisă la cererea E. S.R.L., pentru o creanță în cuantum de 455.158,72 RON. (Conform BPI nr. 4729/19.03.2013, dosarul nr. x/2012 de pe rolul Tribunalului Constanța)

Această informație, analizată prin prisma prezumției de bună-credință și a principiului in dubio contra fiscum, pune sub semnul întrebării susținerea conform căreia produsele ce ne-au fost livrate de acest furnizor nu provin de la un antrepozitar autorizat.

Din punct de vedere al contabilității, acciza datorată statului este un element de cost ce este inclus în prețul produsului, în sensul că întâi se calculează acciza, apoi impozitul pe profit și la urmă TVA-ul la total preț. (decizia nr. 388/06.02.2018, dosar nr. x/2015, Inalta Curte de Casatie si Justitie) (ANEXA 9).

In momentul în care deja intimata a stabilit deja că a fost achitat corect TVA-ul și impozitul pe profit aferente tranzacțiilor ce fac obiectul prezentul recurs, rezultă implicit că a fost deja luat în calcul și TVA și impozit aferent accizei ca intrind în pretul achitat. Organele fiscale nu pot stabili astfel obligatii suplimentare de plată a accizei, ulterior, cât timp prin controalele efectuate au apreciat ca tranzactiile au fost consemnate corect cu plata la zi a tuturor obligațiilor fiscale.

Cu privire la calculul accesoriilor, prin actele administrativ fiscale atacate, în sarcina societății au fost stabilite obligații fiscale accesorii, retroactiv din anul 2009. Ca regulă generală, conform dispozițiilor art. 173 CPF, obligațiile fiscale accesorii sunt datorate pentru neîndeplinirea la termen a obligațiilor principale.

În speță, termenul de îndeplinire a obligațiilor principale trebuia stabilit diferențiat, după cum urmează:

- pentru perioada ianuarie 2009 - 31.03.2010, termenul de plată a accizei stabilite în condițiile art. 178, alin. (4) CF (vechi) era de cinci zile de la data constatării, adică de la data emiterii actelor administrativ fiscale atacate (27.03.2015) - Conform dispozițiilor pct. 7, alin. (4) din Normele aprobate prin H.G. nr. 44/2004;

- pentru perioada 01.04.2010 - octombrie 2010, termenul de plată a accizei stabilite în condițiile art. 20621, alin. (7) CF (vechi) era de o zi lucrătoare de la data constatării adică de la data emiterii actelor administrativ fiscale atacate (27.03.2015) - Conform dispozițiilor pct. 20652, alin. (5) CF (vechi);;

Prin urmare, prin actele administrativ fiscale atacate, în sarcina societății au fost stabilite obligații fiscale accesorii retroactiv, fără a ține cont de data exigibilității obligațiilor fiscale principale.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate Decizia nr. 5791/30.10.2015 de soluționare a contestației formulată împotriva Raportul de inspecție fiscală nr. x/27.03.2015 și a Deciziei de impunere nr. x/27.03.2015, prin acest din urmă act administrativ fiscal stabilindu-se în sarcina societății obligația de plată a accizelor datorate pentru produsele energetice cumpărate de la societățile D. S.R.L., AMG Oil S.R.L. și C. S.R.L., organele de inspecție fiscală reținând că pentru produsele achiziționate de la cei trei furnizori, reclamanta nu a justificat, pe lanțul tranzacțional, proveniența legală a produselor și dacă acciza aferentă acestor produse a fost înregistrată ca obligație de plată.

Având în vedere conținutul criticilor ce fac obiectul celorlalte două motive de casare invocate de către recurentă, se impune analizarea cu prioritate a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Trebuie precizat mai întâi faptul că exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de fond de a motiva sentința pe care a pronunțat-o, privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care sentința recurată le îndeplinește. Motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și nici nu obligă instanța să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive și apărări care sunt esențiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Revenind la prezenta cauză, în contextul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat susțineri de maximă generalitate, respectiv "instanța nu a luat în considerare și analizat niciunul din argumentele pe care reclamanta le-a indicat în cuprinsul cererii sale, nefiind deloc analizate susținerile invocate. Astfel, instanța s-a limitat la a prelua cuvând cu cuvânt apărările intimatei dând o aparență de motivare a hotărârii astfel pronunțate."; indiferent că se reclamă nemotivarea hotărârii, indicarea unor motive contradictorii de către instanța sau a unor motive străine de natura pricinii, recurenta era ținută să indice instanței de recurs și să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) și să indice acele considerente străine de natura pricinii.

Cu toate acestea, recurentul își exprimă dezacordul față de concluzia instanței și față de sentința pronunțată, nemulțumirea acestuia, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanță ar fi preluat aspecte de probațiune incorect tranșate, argumente străine de apărările invocate în cauză sau contrare situației de fapt ce reiese din înscrisurile depuse; nu pot fi reținute nici aceste susțineri ca fiind de natură să atragă incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Dacă argumentele și probele administrate de către reclamant au format convingerea instanței în sensul soluției adoptate și dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

În consecință, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât motivarea primei instanțe răspunde argumentelor prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-și găsească incidența în cauză.

În continuare, examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din întâmpinare, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta întrucât instanța a aplicat judicios dispozițiile de drept substanțial, considerentele prezentate justificând soluția adoptată.

Înalta Curte reține că prima instanță a respins, în mod corect, cererea de repunere în termenul de formulare a acțiunii, a admis excepția tardivității invocată de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală prin D.G.R.F.P. Iași și a respins acțiunea ca fiind tardiv formulată.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 554/2004, (1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii;

c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii;

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile.".

Reclamanta a solicitat repunerea în termen pentru contestarea actelor administrative contestate, motivând în esență, faptul că nu i-au fost comunicate, că a aflat de decizia de soluționare a contestație odată cu comunicarea acesteia de către ICCJ în dosarul nr. x/2015 având ca obiect contestație împotriva deciziei de impunere sau că decizia a fost comunicată greșit pe numele administratorului și nu a societății fiind semnată de o persoană al cărui nume și calitate sunt ilizibile, lipsind ștampila societății.

Din analiza actelor și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că Decizia de soluționare a contestației nr. 5791/30.10.2015 a fost comunicată reclamantei la 12.11.2015, astfel cum rezultă din confirmarea de primire existând semnătura persoanei responsabile de primirea acesteia.

Mai mult, însăși reclamanta anexează acțiunii un opis al anexelor în cuprinsul căruia face referire la decizia de soluționare nr. 5791/30.10.2015 și comunicarea acesteia, atașând dovezile în acest sens.

Așadar, sunt lipsite de relevanță alegațiile recurentei anterior enunțate și reiterate în recurs, astfel cum nu pot fi reținute nici afirmațiile potrivit cărora "nu există dovada că persoana care a semnat această comunicare ar fi persoana responsabilă de primirea acesteia...comunicarea este făcută pe numele unei persoane fizice, respectiv B. și nu pe numele persoanei juridice" sau că "nu există nicio obligație legală referitoare la diligența de care trebuie să dea dovadă o societate comercială…".

Împărtășind raționamentul instanței de fond, Înalta Curte arată că este evidentă lipsa de diligență a reclamantei care din data de 30.10.2015 când s-a soluționat contestație prin decizia nr. 5791 și până la formularea acțiunii - 25.04.2019- nu a făcut niciun demers pentru a afla dacă i-a fost sau nu soluționată contestația sau dacă agentul poștal a predat sau nu, decizia, societății comerciale, respectiv persoanei autorizate.

Totodată, cu referire la absența ștampilei recurentei S.C. A. S.R.L., deși acest aspect este adevărat, Înalta Curte notează că ștampila este elementul care servește la autentificarea semnăturilor și implicit a actelor și elimină eventuala incertitudine că actul nu ar fi fost transmis și nu ar fi fost semnat legal de persoanele în drept.

Cu toate acestea, Înalta Curte reține că lipsa ștampilei în sine nu atrage nulitatea procedurii fiind doar o condiție extrinsecă de formă având menirea mai sus evidențiată. Reclamanta nu a precizat însă care ar fi rațiunile, justificările pentru care lipsa ștampilei de pe confirmarea de primire ar impieta supra valabilității acesteia, care ar fi temerile și cât de serioase ar fi acestea în legătură cu faptul că actul nu ar fi fost transmis.

Mai mult, Ordonanța Guvernului României nr. 17/15.07.2015 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare și modificarea și completarea unor acte normative publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, numărul 540/20.07.2015 prevede, printre altele, eliminarea obligativității folosirii ștampilei pentru documentele emise de către persoanele fizice, persoanele juridice de drept privat, precum și de către entitățile fără personalitate juridică, în sensul că acestea:

- nu au obligația de a aplica ștampila pe declarații, cereri sau orice alte documente depuse la instituțiile sau autoritățile publice;

- nu au obligația de a aplica ștampila pe documente sau orice alte înscrisuri emise în relația dintre acestea.

Astfel, la data intrării în vigoare a O.G. nr. 17, respectiv 23 iulie 2015, se abrogă toate prevederile legale referitoare la obligația aplicării ștampilei de către persoanele fizice, persoanele juridice de drept privat, precum și de către entitățile fără personalitate juridică.

Nici argumentul potrivit căruia persoana care a semnat de primire nu era persoana autorizată de societatea comercială, nu poate fi validat. Astfel, din analiza înscrisului aflat la dosar fond nu se poate concluziona că "această comunicare este făcută pe numele unei persoane fizice, respectiv B.", câtă vreme această persoană este însăși administratorul societății.

În lipsa unor atari susțineri care să fie probate ori justificate pertinent care să conducă la reținerea unei vătămări de drept material ori procesual, Înalta Curte nu întrevede care ar fi motivul pentru care hotărârea instanței de fond ar fi criticabilă.

Totodată, Înalta Curte arată că în cauză de față nu se mai impune analizarea celorlalte critice și nici a condițiile sesizării Curții de Justiției a Uniunii Europene cu întrebările preliminare propuse de recurentă, față de considerentele anterior învederate, reținându-se și faptul că acestea vizează aspecte de fond ale cauzei care nu au făcut obiectul analizei instanței de fond raportat la soluția de respingere a cererii de repunere în termenul de formulare a acțiunii și de admitere a excepției tardivității și respingerea cererii a acțiunii ca fiind tardiv fomulată.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 91/2019 din 8 octombrie 2019 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 februarie 2022.