ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4968/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 13.03.2014, sub nr. x/2014, reclamanta S.C. S.I.E.P.C.O.F.A.R. S.A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății, S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.R.L., a solicitat instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună: - anularea autorizației de funcționare nr. 9979/CSA 4079/13.04.2011, prin care Ministerul Sănătății a autorizat funcționarea farmaciei comunitare cu denumirea "C." in structura S.C. A. S.R.L, in spațiul situat in București, B-dul x nr. 106, - anularea autorizației de funcționare preschimbată sub nr. x/19.07.2012, prin care Ministerul Sănătății a autorizat funcționarea farmaciei comunitare sub aceeași denumire si in același spațiul, in structura S.C. D. S.R.L., - suspendarea executării actelor administrative, de la data soluționării in fond a primului capăt de cerere, pana la momentul rămânerii irevocabile a soluției. Prin sentința civilă nr. 3076/12.11.2014, Curtea a admis excepția lipsei procedurii prealabile și a respins acțiunea, ca inadmisibilă. La data de 12.03.2015, reclamanta a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 3076/12.11.2014, solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, cu obligarea intimaților la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze. Pe parcursul judecății din recurs Înalta Curte a dispus introducerea în cauză a E. S.R.L., în temeiul art. 39 alin. (2) C. proc. civ., în calitate de dobânditor al autorizațiilor de funcționare. Prin decizia civilă nr. 5477/12.11.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a la data de 18.02.2020, sub nr. x/2014*. Prin încheierea de ședință din data de 15.09.2020, Curtea a încuviințat pentru reclamantă proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, precum și proba cu expertiză tehnică în specialitatea construcții, cu obiectivele menționate în nota de probe.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 45 din 16 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal pronunțată în dosarul nr. x/2014, s-a admis cererea formulată de reclamanta S.C. S.I.E.P.C.O.F.A.R. S.A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății, și S.C. E. S.R.L., a fost anulată autorizația de funcționare nr. 9979/CSA 4079/13.04.2011 și autorizația nr. 9979/CV 2428/19.07.2012 și au fost obligati pârâții, în solidar la plata către reclamantă a sumei de 2100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 45 din 16 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâtul Ministerul Sănătății, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., iar pârâta S.C. E. S.R.L. a formulat recurs incident, întemeiat pe aceleași dispoziții legale. Recurentul-pârât Ministerul Sănătății, în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că în cererea de chemare în judecată reclamanta nu a solicitat și anularea înscrisului reprezentat de adresa/adeverința pe care instanța a reținut-o ca fiind nelegală. Or, pentru că instanța sa poată să se pronunțe cu privire la legalitatea adresei emise de primărie trebuia să fie învestită de reclamant cu un capăt de cerere, prin care să se solicite anularea acesteia, ca act care a stat la baza emiterii autorizației de funcționare nr. 9979/CSA 4079/13.0.4.2011 și care a fost apreciat de instanța de judecata ca reprezentând o operațiune administrativă, în cauză fiind nerespectate dispozițiile art. 397 alin. (1) C. proc. civ. A mai arătat că, prin întâmpinare, Ministerul a invocat excepția tardivității formulării cererii de chemare în judecată. Prin decizia nr. 5477/12.11.2019, dosar x/2014, Înalta Curte a soluționat recursul declarat și a reținut că recurenta a formulat plângerea în termenul legal. Instanța de recurs nu a soluționat și excepția tardivității introducerii cererii, așa cum s-a reținut prin sentința ce formează obiectul prezentului recurs. În consecință, instanța care a rejudecat cauza avea obligația de a se pronunța și cu privire la excepția tardivității cererii de chemare în judecata. Pentru a se putea reține ca instanța de recurs s-a pronunțat asupra acestei excepții, în opinia sa, trebuia ca hotărârea pronunțata să facă referire exprese cu privire la admiterea/respingerea acesteia. Date fiind aceste aspecte, sentința recurată este nelegală, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea excepției tardivității formulării cererii de chemare în judecată. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Ministerul Sănătății, în contextul enunțării dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 266/2008, a susținut că autorizația de funcționare nr. 9979/CV 2428/19.07.2012 a fost emisă de Ministerul Sănătății ca urmare a vânzării fondului de comerț de către S.C. A. S.R.L. către S.C. D. S.R.L., C. funcționând în structura S.C. D., la aceeași adresă. A mai arătat că, pe parcursul judecății prezentei cauze, autorizațiile de funcționare anulate au suferit modificări, în sensul că fondul de comerț al unităților farmaceutice autorizate a fost înstrăinat către alte societăți și au fost emise alte autorizații ca urmare a acestor modificări, prezentând succesiunea modificărilor respective. În concluzie, având în vedere ca reclamanta SIEPCOFAR a solicitat anularea autorizațiilor de funcționare nr. x/13.04.2011 și nr. y/19.07.2012, întrucât acestea se aflau în proxima sa vecinătate, respectiv la adresa din București, B-dul x nr. 156, iar în prezent, în opinia sa, cele două autorizatii de funcționare nu mai produc efecte juridice, întrucât acestea au fost înstrăinate succesiv odată cu fondul de comerț către societățile menționate și funcționează la o altă adresă decât cea reclamată, respectiv în București, Bd. x, recurentul-pârât a apreciat că sentința recurată este netemeinică și nelegală. Prin recursul incident, recurenta-pârâtă S.C. E., a considerat ca dreptul la acțiune al persoanei îndreptățite să solicite anularea unui act administrativ care se adresează unui alt subiect de drept se prescrie in termenul prevăzut în art. 7 alin. (7) din Legea 554/2004 care însă ar începe sa curgă de la data la care reclamantul a luat cunoștința de existenta actului pretins nelegal adică din octombrie 2012, data la care cunoștea elementul necesar formulării plângerii prealabile si anume faptul ca la adresa respectiva funcționa o farmacie autorizata prin excepție de la criteriul demografic. A mai învederat că, fată de hotărârea primei instanțe, a formulat recurs Ministerul Sănătății care o critica pentru nelegalitate, arătând pe de o parte ca instanța de fond a dat mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare in judecata respectivă faptul ca reclamanta nu a solicitat si anularea înscrisului reprezentând adresa/adeverința de la unitatea administrativă teritorială privind spațiului în categoria centrelor comerciale de mare suprafață, iar instanța a reținut abilitatea acesteia de a verifica, odată cu legalitatea actului administrativ si legalitatea înscrisurilor ce au natura unor operațiuni administrative efectuate în vederea emiterii actului administrativ atacat. Astfel instanța s-a pronunțat peste limitele cu care a fost învestită. În fine, un alt motiv de recurs ar fi acela ca instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției tardivității formulării cererii de chemare în judecată formulate de aceasta prin întâmpinarea depusă în primul ciclu procesual, invocând și faptul că autorizațiile atacate nu mai produc la acest moment niciun efect juridic. Fată de aceste considerente, a arătat că înțelege sa formuleze recursul incident solicitând instanței să caseze în tot sentința atacată, precum și să dispună repunerea în termenul de formulare a recursului incident. În primul rând, recurenta-pârâtă a invocat excepția lipsei de obiect actual a cauzei, întrucât reclamanta a solicitat anularea a două autorizații de funcționare, care, în opinia acesteia, sunt deja anulate făcând trimitere la succesiunea autorizațiilor date până la data la care a fost emisă autorizația având deținător societatea recurentă. A mai arătat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepției tardivității acțiunii, în fond după casare, deși instanța de recurs nu soluționase și această excepție, apreciind că aspectele sunt distincte de analiza asupra depunerii plângerii prealabile. În privința fondului litigiului, a considerat recurenta-pârâtă că prima instanță a analizat în mod nelegal cauza, arătând că Ministerul Sănătății a urmărit îndeplinirea legală a tuturor îndatoririlor ce îi reveneau. De asemenea, a învederat că, împreună cu recurentul-pârât, apreciază că instanța trebuia să fie învestită cu un capăt distinct de cerere prin care să solicite anularea adresei emise de Primărie. În fine, a mai susținut că instanța de fond a făcut o aplicare necorespunzătoare a legii când a considerat că din probele administrate si anume din raportul de expertiză rezultă o altă situație decât cea atestată prin adresa Primăriei Sectorului 1, în sensul că spațiul în discuție nu reprezintă un centru comercial de mare suprafață, în condițiile în care expertul a analizat doar spațiul comercial deținut de farmacie și nu întreg spațiul comercial existent la adresa din Bd. x.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă SIEPCOFAR a formulat întâmpinare la recursul formulat de Ministerul Sănătății, apreciind că hotărârea primei instanțe este legală. De asemenea, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul incident formulat de către S.C. E. S.R.L., prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, pentru neîndeplinirea condiției existenței unui recurs principal formulat de o parte potrivnică și excepția tardivității, invocând netemeinicia cererii de repunere în termen, întrucât deși avea cunoștință de prezenta cauză, nu a formulat cerere în vederea citării la noul sediu.

Răspunsul la întâmpinare Recurenta-pârâtă S.C. E. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității și a tardivității recursului incident, iar, în cazul trecerii peste apărările acesteia, instanța să dispună calificarea recursului formulat de aceasta în recurs provocat, existând coparticipare procesuală cu recurentul Ministerul Sănătății.

Procedura de soluționare a recursurilor În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 4 august 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 27 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. La termenul de judecată din data de 27 octombrie 2022, Înalta Curte a respins excepția tardivității recursului incident formulat de pârâta S.C. E. S.R.L., considerând că acesta a fost formulat în termenul legal, raportat la faptul că recursul principal a fost comunicat la o adresă greșită, împrejurare în raport de care, în ceea ce privește cererea de repunere în termenul de formulare a recursului incident a apreciat că nu este vorba despre o situație în care se pune problema repunerii în termen. II. Soluția Înaltei Curți asupra recursurilor Analizând sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate, precum și de dispozițiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul incident formulat de pârâta S.C. E. S.R.L. este inadmisibil, iar recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătății este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante S.C. S.I.E.P.C.O.F.A.R. S.A. este titulara autorizației de funcționare farmacie emisă de Ministerul Sănătății sub nr. x/13.08.2010, prin care s-a autorizat funcționarea farmaciei în structura SIEPCOFAR S.A. sub denumirea "F." la punctul de lucru din București, Bd. x, Bl. A2. Ministerul Sănătății a încuviințat, pe cale de excepție, înființarea unei noi farmacii comunitare la locația din imediata sa proximitate, fiind emisă autorizația de funcționare nr. 9979/CSA 4079/13.04.2011 prin care s-a autorizat funcționarea farmaciei comunitare cu denumirea "C." în structura S.C. A. S.R.L, în spațiul situat în București, B-dul x nr. 106. Întrucât fondul de comerț al S.C. A. S.R.L aferent acestei autorizații de funcționare a fost vândut către S.C. D. S.R.L. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/24.03.2012, autorizația a fost preschimbată sub nr. x/19.07.2012, pe numele societății cumpărătoare. În acest context factual, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta S.C. S.I.E.P.C.O.F.A.R. S.A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății, S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.R.L., a solicitat: anularea autorizației de funcționare nr. x/13.04.2011, prin care Ministerul Sănătății a autorizat funcționarea farmaciei comunitare cu denumirea "C." în structura S.C. A. S.R.L, în spațiul situat în București, B-dul x nr. 106 și anularea autorizației de funcționare preschimbată sub nr. x/19.07.2012, prin care Ministerul Sănătății a autorizat funcționarea farmaciei comunitare sub aceeași denumire si în același spațiul, în structura S.C. D. S.R.L. Pe parcursul judecății din recurs, în primul ciclu procesual, Înalta Curte a dispus introducerea în cauză a E. S.R.L., în temeiul art. 39 alin. (2) C. proc. civ., în calitate de dobânditor al autorizațiilor de funcționare. Prin sentința pronunțată în al doilea ciclu procesual, ca urmare a trimiterii cauzei spre rejudecare, acțiunea a fost admisă, fiind anulate cele două autorizații de funcționare, pârâtul Ministerul Sănătății formulând recurs principal, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., pârâta E. S.R.L. formulând recurs incident. 2. Recursul incident formulat de pârâta S.C. E. SRL În temeiul dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția inadmisibilității recursului incident invocată de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată. Astfel, potrivit art. 491 din Noul C. proc. civ. "(1) Recursul incident și recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 și 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispozițiile art. 488 rămân aplicabile. (2) Prevederile art. 474 se aplică în mod corespunzător." Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că recursului incident îi sunt aplicabile reglementările citate din procedura apelului, dar cu observarea cerințelor speciale din procedura recursului, precum și faptul că recursul incident se exercită doar dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 472 și art. 473 C. proc. civ. Din prevederile art. 472 C. proc. civ. rezultă că recursul incident este o manifestare de voință care aparține în exclusivitate acelei părți din proces care a dobândit deja calitate de intimat, această calitate putând aparține tuturor celor care au fost părți în primă instanță și împotriva cărora s-a exercitat recursul principal. Scopul recursului incident este acela de a obține "schimbarea hotărârii primei instanțe", intimatul trebuind astfel să justifice un interes pentru a-l exercita. Aprecierea interesului intimatului, în condițiile specifice de exercitare a recursului incident, trebuie să se facă nu numai în raport cu dispozitivul hotărârii atacate prin care nu i s-a dat satisfacție ori i s-a dat numai o satisfacție parțială, dar și în raport cu ceea ce se cere prin recursul principal, pe care se grefează cel incident. Recursul incident poate fi exercitat împotriva unor dispoziții din hotărâre care n-au făcut obiectul recursului principal sau el poate fi exercitat chiar dacă recursul principal a fost limitat numai la anumite dispoziții din hotărâre. Prin urmare, această cale de atac se formulează de intimat împotriva recurentului principal, în cadrul procesului în care se judecă recursul făcut de partea potrivnică, motivele sale de recurs neputând conține cereri noi întrucât se opun dispozițiilor art. 494 raportat la art. 478 alin. (3) C. proc. civ. Înalta Curte constată că în cauză recursul principal este formulat de pârâtul Ministerul Sănătății, iar din argumentele invocate de recurenta-pârâtă prin recursul incident, similare cu criticile formulate de pârâtul Ministerul Sănătății, rezultă că recursul incident nu este formulat în cadrul procesului în care se judecă recursul făcut de partea potrivnică, și în raport de ce se cere prin recursul principal, astfel cum prevăd dispozițiile legale antereferite. Pe de altă parte, instanța de control judiciar constată că pârâta E. nu a formulat un recurs principal în termenul legal. Prin recursul incident pârâta aduce critici sentinței fondului, care ar fi putut face obiectul unui recurs principal, însă pe care pârâta nu l-a formulat în termenul legal. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul incident ca inadmisibil. 3. Cererea formulată de recurenta-pârâtă S.C. E. S.R.L. privind recalificarea recursului incident în recurs provocat Instanța de control judiciar reține că potrivit dispozițiilor art. 491 C. proc. civ. "(1) Recursul incident și recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 și 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispozițiile art. 488 rămân aplicabile. (…), art. 473 din același cod stabilind că "În caz de coparticipare procesuală, precum și atunci când la prima instanță au intervenit terțe persoane în proces, intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să declare în scris apel împotriva altui intimat sau a unei persoane care a figurat în primă instanță și care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecințe asupra situației sale juridice în proces. Dispozițiile art. 472 alin. (2) se aplică în mod corespunzător." Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte urmează să respingă cererea formulată de recurenta-pârâtă S.C. E. S.R.L. privind recalificarea recursului incident în recurs provocat, întrucât aceasta nu se încadrează în prevederile art. 491 C. proc. civ., raportat la art. 472 și 473 C. proc. civ., având în vedere că recursul formulat de pârâtul Ministerul Sănătății nu este de natură să producă consecințe cu privire la situația juridică a pârâtei S.C. E. S.R.L., care să o oblige pe aceasta să formuleze la rândul său un recurs pentru protejarea intereselor sale. 4. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Sănătății Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Astfel, conform acestor prevederi legale, se impune soluția de casare în soluționarea recursului, "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității." Înalta Curte observă că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă" se regăsește actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărții I din același Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută și pe cea relativă, nulitatea condiționată și nulitatea necondiționată de existența unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulitățile pot fi invocate și efectele pe care le produce aplicarea sancțiunii. Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii. Or, recurentul-pârât a invocat circumscris acestui motiv de nelegalitate faptul că prima instanța s-a pronunțat peste limitele cu care a fost învestită, întrucât nu a fost învestită de reclamantă cu un capăt de cerere, prin care să solicite anularea înscrisului reprezentat de adresa/adeverința pe care instanța a reținut-o ca fiind nelegală, precum și nepronunțarea instanței asupra excepției tardivității acțiunii invocată de pârât prin întâmpinare. În ceea ce privește nerespectarea limitelor învestirii instanței, Înalta Curte reține că potrivit art. 18 Legea 554/2004: "(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. (2) Instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății. (…)" Prin urmare, instanța de contencios administrativ este abilitată, în condițiile art. 18 alin. (2) Legea 554/2004 să verifice, odată cu legalitatea actului administrativ contestat, și legalitatea înscrisurilor care au stat la baza emiterii acestuia, și care au natura juridică a unor operațiuni administrative, aceste operațiuni neputând fi contestate pe cale separată, ci doar cu actul administrativ la emiterea căruia au fost avute în vedere. Așa fiind, în mod corect a procedat judecătorul fondului la verificarea inclusiv a legalității adresei emise de Primăria Sectorului 1 București și al cărei conținut a fost contestat practic de reclamantă în cadrul acțiunii introductive, constatându-se nelegalitatea acesteia, astfel că nu pot fi primite argumentele recurentului-pârât cu privire la acest aspect, fiind respectate dispozițiile art. 397 alin. (1) C. proc. civ. invocat de recurent, care prevede că " Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel." Referitor la critica privind nepronunțarea instanței asupra excepției tardivității acțiunii invocată de pârât prin întâmpinare, Înalta Curte constată că prima instanță, în al doilea ciclu procesual, deși nu s-a pronunțat explicit în dispozitivul sentinței cu privire la această excepție, în considerente a efectuat analiza acesteia, din raționamentul logico-juridic expus rezultând motivele respingerii excepției, în raport de considerentele deciziei de casare, constatând că excepția lipsei procedurii prealabile și implicit excepția tardivității introducerii acțiunii de către reclamant invocată explicit ca o consecință directă a faptului că reclamanta nu ar fi depus în termen nici plângerea prealabilă, au fost tranșate de către instanța de recurs cu titlu definitiv. Prin urmare, sunt lipsite de suport argumentele invocate de recurentul-pârât în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte nu poate reține nici incidența în cauză a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., circumscris cărora recurentul-pârât a susținut, în esență, că autorizațiile de funcționare anulate în discuție au suferit modificări, în sensul că fondul de comerț al unităților farmaceutice autorizate a fost înstrăinat către alte societăți și au fost emise de Minister alte autorizații ca urmare a acestor modificări, învocând și faptul că în prezent aceste două autorizatii de funcționare nu mai produc efecte juridice întrucât au fost înstrăinate succesiv odată cu fondul de comerț către societățile menționate și funcționează la o altă adresă decât cea reclamată, astfel că sentința recurată este netemeinică și nelegală, critici apreciate ca fiind nefondate, urmând să fie analizate împreună și să li se răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora. În primul rând, Înalta Curte apreciază că este nefondat argumentul recurentului-pârât în sensul că sentința recurată este netemeinici și nelegală, întrucât, în prezent cele două autorizatii de funcționare în discuție nu mai produc efecte juridice întrucât au fost înstrăinate succesiv odată cu fondul de comerț către societățile menționate de acesta și funcționează la o altă adresă decât cea reclamată, întrucât se constată că actele administrative contestate nu mai produc efecte juridice, însă legalitatea acestora se analizează prin raportare la momentul emiterii actelor și la efectele produse în perioada cât au fost în vigoare. Astfel, se observă că prin autorizația de funcționare nr. x/13.04.2011, Ministerul Sănătății a autorizat funcționarea farmaciei comunitare cu denumirea "C." în structura A. S.R.L., în spațiul situat în București, Bd. x nr. 106 bl. 84. Autorizația nr. x/13.04.2011 a avut la bază adresa nr. x/28.12.2010 emisă de Primăria Sectorului 1 București, prin care s-a reținut că acest spațiu este situat într-un centru comercial de mare suprafață în care se desfășoară activități de comercializare cu amănuntul și de produse de alimentație publică, care utilizează o infrastructură comună și utilități adecvate, potrivit O.G. nr. 99/2000, cu o suprafață mai mare de 1000 mp. Prin contractul de vânzare nr. x/24.03.2012, autorizația a fost preschimbata sub nr. x/19.07.2012, pe numele societății cumpărătoare, ca urmare a vânzării către D. S.R.L. a fondului de comerț al A. S.R.L. aferent acestei autorizații de funcționare. Autorizația contestată a fost emisă de pârâtul Ministerul Sănătății în condițiile de excepție prevăzute de art. 12 alin. (2) din Legea farmaciei 266/2008 (forma în vigoare la data emiterii autorizației). Potrivit art. 12 din Legea nr. 266/2008 (forma în vigoare la data emiterii actului administrativ contestat): "(1) Înființarea unei farmacii comunitare în mediul urban se face în funcție de numărul de locuitori, dovedit prin adeverință eliberată de autoritatea administrației publice locale, după cum urmează: a) în municipiul București, o farmacie la 3.000 de locuitori; b) în orașele reședință de județ, o farmacie la 3.500 de locuitori; c) în celelalte orașe, o farmacie la 4.000 de locuitori. (2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), se poate înființa câte o farmacie comunitară în gări, aerogări și centre comerciale de mare suprafață, definite conform legii, în care se desfășoară activități de comercializare cu amănuntul de produse și de alimentație publică, situate într-un singur imobil, care utilizează o infrastructură comună și utilități adecvate potrivit Ordonanței Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor și serviciilor de piață, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Dovada încadrării spațiului în această prevedere se eliberează de autoritatea administrației publice locale în a cărei rază teritorială se află." Potrivit art. 4 lit. o) din O.G. nr. 99/2000: "prin centru comercial se înțelege structura de vânzare cu suprafață medie sau mare în care se desfășoară activități de comercializare cu amănuntul de produse, servicii de piață și de alimentație publică, ce utilizează o infrastructură comună și utilități adecvate. Suprafața de vânzare a unui centru comercial este rezultată din suma suprafețelor de vânzare cu amănuntul de produse și servicii de piață și de alimentație publică cuprinse în acesta", la lit. n) prevăzându-se că "prin structură de vânzare cu suprafață mare se înțelege structură de vânzare având o suprafață de vânzare mai mare de 1.000 mp", iar conform lit. k) "prin suprafață de vânzare se înțelege suprafață destinată accesului consumatorilor pentru achiziționarea produsului/serviciului, expunerii produselor oferite, plății acestora și circulației personalului angajat pentru derularea activității. Nu constituie suprafețe de vânzare cele destinate depozitării și păstrării mărfurilor, producției, birourilor și anexelor". Din analiza acestor dispoziții legale, rezultă că pentru a fi incidentă excepția menționată de art. 12 alin. (2) trebuie ca farmacia să fie amplasată într-un centru comercial a cărui suprafață de vânzare, respectiv suprafață destinată accesului consumatorilor și a personalului angajat în vedere desfășurării activității de comercializare, să fie mai mare de 1000 mp, în această suprafață nefiind incluse spațiile destinate depozitării și păstrării mărfurilor, producției, birourilor și anexelor. Având în vedere aplicarea corectă de prima instanță a dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea 554/2004 cu privire la verificarea inclusiv a legalității adresei emise de Primăria Sectorului 1 București, astfel cum s-a apreciat în cadrul analizei motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, din raportul de expertiză în specialitatea construcții efectuat în cauză, rezultă că la adresa indicată există 7 spații comerciale, cu o suprafață totală de vânzare de 669 mp, deci inferioară celei de 1.000 de mp, avută în vedere de actul normativ în discuție. A mai precizat expertul că eventualele modificări ale ansamblului structural format din spațiile comerciale existente nu puteau fi făcute decât prin recompartimentarea spațiilor existente, fapt ce nu ar fi avut ca efect modificarea semnificativă a suprafeței utile/de vânzare, de 669 mp. În aceste condiții este de necontestat că, din probele administrate a rezultat o situație diferită de cea atestată prin această adresă, respectiv că spațiul în discuție nu reprezintă un centru comercial de mare suprafață. Așadar, nelegalitatea adresei nr. x/28.12.2010 emisă de Primăria Sectorului 1 București determină și nelegalitatea autorizației de funcționare nr. x/13.04.2011, care a fost emisă de Ministerul Sănătății ținând cont de situația de fapt atestată prin această adresă. Corelativ, se reține și nelegalitatea autorizației de funcționare preschimbate in baza principiului nulității actului subsecvent, față de faptul că autorizația de funcționare preschimbată se emite în temeiul autorizației de funcționare anterioare, ca urmare a schimbării deținătorului, deci preia toate viciile autorizației anterioare. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanță a constatat că autorizațiile de funcționare nr. 9979/CSA 4079/13.04.2011 și nr. 9979/CV 2428/19.07.2012 au fost emise de Ministerul Sănătății cu nerespectarea dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 266/2008, prin argumentele expuse de recurentul-pârât pe fondul recursului, prin care prezintă succesiunea modificărilor intervenite cu privire la autorizațiile de funcționare în discuție, încercându-se o efectuare a unei reaprecieri de către instanța de control judiciar, vizând temeinicia sentinței recurate, neconstituind, așadar, veritabile critici de nelegalitate aduse hotărârii atacate. Or, instanța de recurs nu este îndreptățită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greșite de către instanța de fond a unor dispoziții legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forța probantă a unor asemenea mijloace administrate, aspecte care nu au fost invocate ca atare de recurentul-pârât. În concluzie, instanța de control judiciar apreciază că motivele invocate de pârâtul Ministerul Sănătății în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, care a fost dată cu respectarea tuturor normelor legale de procedură, precum și cu corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material incidente circumstanțelor factuale reținute, prin raportarea la susținerile părților litigante și la probatoriul administrat. 5. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepția inadmisibilității recursului incident formulat de recurenta-pârâtă S.C. E. S.R.L. invocată de intimata-reclamantă și va respinge recursul incident formulat de pârâta S.C. E. S.R.L., ca inadmisibil; va respinge cererea formulată de recurenta-pârâtă S.C. E. S.R.L. privind recalificarea recursului incident în recurs provocat; va respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Sănătății, ca nefondat.