ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4773/2022

Cricumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021 reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei Nr. 25482/22.12.2020.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 1010 din data de 24.06.2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 1010 din data de 24.06.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, în cauza de față este vorba despre o creanță de asigurare atât în ceea ce privește debitul principal ce a fost achitat de către FGA, cât și în ceea ce privește dobânda legală ce formează obiectul dosarului, întrucât pentru a stabili dacă recurentul-reclamant este un creditor de asigurare, precum și dacă creanța invocată rezultă sau nu dintr-un raport de asigurare, trebuie avută în vedere cauza efectuării cheltuielilor de spitalizare ce fac obiectul cererii de plată adresată FGA. Față de cele stabilite prin hotărârile penale depuse la dosar solicită să se observe că efectuarea de către recurentul-reclamant a cheltuielilor de spitalizare a fost cauzată de vătămarea corporală produsă victimei accidentului rutier, din culpa unei persoane care conducea un autoturism asigurat RCA la societatea de asigurări care în prezent este falită. La articolul 4. alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților se regăsește semnificația creanței de asigurare ca fiind creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Din conținutul dispozițiilor legale invocate de intimatul-pârât în susținerea refuzului de plată a dobânzii, rezultă fără echivoc că textul Legii nr. 213/2015 cuprinde în mod expres definiții ale termenilor folosiți în cuprinsul actului normativ (dar și norme de interpretare a termenilor folosiți de lege și care nu se regăsesc în definițiile de la art. 4), sens în care, de vreme ce o lege conține definiții ale termenilor și expresiilor folosite, înseamnă că acestea trebuie urmate cu strictețe - în litera și spiritul lor - în aplicarea legii. Astfel, definițiile date de Legea nr. 213/2015 noțiunilor de creditor de asigurări și creanțe de asigurare se regăsesc în conținutul art. 4 din aceasta lege. În același sens urmează a fi reținute și dispozițiile art. 18 din Legea nr. 213/20I5 ce prevăd că Fondul de garantare se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări până la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale. Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul de garantare poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment. în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care aceasta le-a achitat din resursele sale. Așadar, F.G.A. trebuie să achite și dobânzile ce au ca izvor neplata la timp a despăgubirilor, și este în drept să recupereze dobânda legală înscriindu-se la masa credală a asigurătorului falit, după ce va achita integral recurentului-reclamant prejudiciul cauzat prin accidentul rutier, respectiv și dobânda legală solicitată prin cererea de plată, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă. Prin cele două hotărâri judecătorești ce constituite un titlu executoriu, s-a hotărât definitiv și cu privire la obligația de plată a dobânzii legale de către societatea A. S.A (în calitatea sa de parte responsabilă civilmente), prin lichidator judiciar, deci obligația de plată a intimatului-pârât este și cu privire la dobânda legală, neexistând astfel rațiune ca doar debitul principal să fie admis la plată. La soluționarea dosarului penal, atât instanța de fond cât și instanța de control judiciar au avut în vedere dispozițiile legale incidente, și, fiind vorba de un prejudiciu cauzat de o faptă ilicită, respectiv accidentul rutier provocat de asigurat, au stabilit cu autoritate de lucru judecat că debitorul este de drept în întârziere, potrivit dispozițiilor art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., obligând partea responsabilă civilmente la plata debitului și a dobânzii legale începând cu data nașterii prejudiciului în patrimoniul recurentului-reclamant. Acesta este de altfel singurul mod în care se acoperă integral prejudiciul, fiind un drept recunoscut de art. 1531 C. civ., articol ce a fost încălcat prin hotărârea atacată prin prezentul recurs. În final, recurentul-reclamant consideră că dobânda solicitată reprezintă o creanță de asigurare, conform înțelesului pe care legiuitorul 1-a precizat prin textele de lege mai sus invocate, iar obligația de despăgubire îi incumbă intimatului-pârât, spitalul având calitatea de creditor de asigurare, motiv pentru care trebuie să primească integral contravaloarea prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a producerii accidentului rutier.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 01 martie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 19 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei Nr. 25482/22.12.2020 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că A. S.A. nu datorează dobânda legală în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, iar sumele pretinse cu titlu de dobânzi legale stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului. Pe cale de consecință, s-a reținut că dobânzile legale reprezintă obligații civile rezultate din comportamentul ilicit al asiguratorului A. S.A., pentru recuperarea cărora reclamantul are la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală, și având în vedere că nu reprezintă creanțe de asigurări, pârâtul nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa. Învestită cu soluționarea cererii de recurs de față, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. Astfel, prin motivele de recurs, recurentul-reclamant a susținut că sentința atacată a fost pronunțată de instanța de fond cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile speței, respectiv dispozițiile Legii nr. 213/2015, art. 1523 și art. 1531 C. civ., a O.G. nr. 13/2001 și nesocotirea hotărârilor penale care se bucură de puterea lucrului judecat. În esență, chestiunile supuse analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată aferente despăgubirii din asigurări și se referă la faptul dacă acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare, respectiv dacă Fondul de Garantare a Asiguraților datorează doar sume cu titlul de indemnizații, despăgubiri și prime, prevăzute în definiția creanței de asigurare, sau dacă trebuie să garanteze orice sumă accesorie creanței de asigurare principale, care are natura unei creanțe de asigurare. Prima instanță a validat raționamentul intimatului-pârât, reținând, în esență, că pretențiile reclamantului solicitate sub forma penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată nu pot fi plătite de Fondul de Garantare a Asiguraților din fondurile sale, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speță rezultând că penalitățile și cheltuielile de judecată nu sunt incluse în sfera creanțelor de asigurări, reprezentând obligații civile generate de comportamentul ilicit al asigurătorului A. S.A. pentru recuperarea ei reclamantul având la dispoziție procedura dreptului comun, și anume înscrierea creanței la masa credală. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie, prin raportare la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare. Înalta Curte constată că, în dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, în cauza de față este vorba despre o creanță de asigurare atât în ceea ce privește debitul principal ce a fost achitat de către FGA, cât și în ceea ce privește dobânda legală ce formează obiectul dosarului, întrucât pentru a stabili dacă recurentul-reclamant este un creditor de asigurare, precum și dacă creanța invocată rezultă sau nu dintr-un raport de asigurare, trebuie avută în vedere cauza efectuării cheltuielilor de spitalizare ce fac obiectul cererii de plată adresată FGA. Sub acest aspect, se constată că prin decizia penală nr. 553 din data de 02.07.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de Spitalul Clinic de Urgență București împotriva sentinței penale nr. 990/18.10.2019 pronunțată de Judecătoria Buzău, pe care a desființat-o în parte, în sensul că dobânda legală adăugată la despăgubirile în sumă de 6.478,64 RON, reprezentând daune materiale acordate acestei părți civile, se calculează de la data de 15.08.2015 și până la data plății efective. Relativ la motivul de respingere a cererii de plată, respectiv împrejurarea că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu constituie creanțe de asigurări în înțelesul Legii nr. 213/2015, iar Fondul nu este un continuator sau succesor al asigurătorilor faliți, obligațiile Fondului fiind proprii și nu o continuare a obligațiilor asigurătorilor în faliment, Înalta Curte reține că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv: "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale, precum și cheltuielile de judecată, nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârea judecătorească în discuție nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Din interpretarea acestor dispoziții care reglementează noțiunea de creanță de asigurări rezultă în mod indubitabil că legiuitorul a înțeles să prevadă aceste definiții pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate. Înalta Curte are în vedere și faptul că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilește rolul Fondului: "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Pe de altă parte, se impune a fi amintite prevederile art. 2214 din C. civ., reținute, de altfel, și de către judecătorul fondului, care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată. Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Această concluzie este confirmată de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalitățile de întârziere și fiind astfel aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri. Ca urmare, rezultă în mod indubitabil că raportul de drept civil existent între recurentul-reclamant și asigurătorul A. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015. Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere, întrucât nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 nu prevăd posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere pentru cazul în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile. Astfel, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților plătește din disponibilitățile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanțele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Așadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziții legale se aplică în mod prioritar în raport de cele invocate de către recurenta-reclamantă. În lumina acestor argumente, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul A. S.A., aceasta fiind reprezentată prin lichidator judiciar, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, în temeiul căreia au fost stabilite penalitățile de întârziere, precum și cheltuielile de judecată generate de reținerea culpei procesuale, criticile formulate de recurentul-reclamant din această perspectivă, fiind, prin urmare, nefondate. De asemenea, Înalta Curte observă, în acord cu judecătorul fondului, că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit. Or, în prezenta cauză recurentul-reclamant nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, precum și cheltuielile de judecată generate de reținerea de către instanță a culpei procesuale în generarea litigiului soluționat. În speță, cum legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa. De altfel, în acest sens al neincluderii penalităților și cheltuielilor de judecată în sfera creanței de asigurare este și Soluția de unificare a jurisprudenței la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată în cadrul Ședinței din data de 13 decembrie 2021. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 25482/22.12.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, astfel că argumentele expuse de recurentul-reclamant în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege și a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor legale incidente în cauză.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.