ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1474/2021

Ședința publică din data de 11 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 07.02.2018, reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a Deciziei nr. 11739/29.11.2017 emise de pârât și, pe cale de consecință, obligarea pârâtului la plata sumei de 6.112 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3651 din 18 septembrie 2018, Curtea a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

După ce a prezentat situația de fapt, recurentul-reclamant a susținut că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, apreciind că, creanța de asigurări reprezintă creanțele creditorilor de asigurări ce rezultă dintr-un contract de asigurare.

Or, atât creanța de asigurare, cât și creditorul de asigurare au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esențial, izvorul primar al despăgubirii, și anume contractul de asigurare (un contract de asigurare).

Așadar, intenția legiuitorului a fost de a plafona despăgubirea acordată de FGA corespunzător unui contract de asigurare individual.

A mai apreciat recurentul-reclamant că prima instanță, reținând că spitalul ar reprezenta un unic creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment pentru toate creanțele de asigurări solicitate la plată din disponibilitățile Fondului, suma maximă fiind de 450.000 RON, a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Contrar celor reținute de prima instanță, dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuie interpretate prin prisma definiției legale de la art. 4 alin. (1) lit. b)-i) din aceeași lege, care asociază creditorul de asigurare cu un contract de asigurare, cu consecința recunoașterii în beneficiul unei persoane fizice sau juridice a unei multitudini de calități de creditor de asigurare în măsura în care creanțele sale sunt născute în legătură cu contracte diferite de asigurare.

Astfel, plafonul de 450.000 RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Un argument suplimentar, în sensul că noțiunea de creditor de asigurare este legată de un singur contract de asigurare, este și recunoașterea exprimată de intimatul-pârât cu ocazia întocmirii listei potențialilor creditori de asigurări, dosare de daună, la data de 14.07.2016, din care rezultă că aceiași ptențial creditori figurează la mai multe poziții corespunzătoare unor polițe de asigurare și, implicit, dosare de daună diferite, iar nu la o singură poziție cu mai multe polițe de asigurare.

Contrar celor avute în vedere de prima instanță, chiar dacă temeiul nașterii raportului de garantare a plății despăgubirii este falimentul societății de asigurări, calitatea spitalului de unic creditor în cadrul procedurii de faliment nu poate fi extrapolată mutatis mutandis în sfera Legii nr. 213/2015.

A concluzionat recurentul-reclamant că nu există rațiune pentru ca doar unele dintre contractele de asigurare (cele care au generat creanțele admise la plată până la atingerea plafonului de 450.000 RON) să beneficieze de protecția Fondului, ajungându-se la o interpretare și aplicare discriminatorie a dispozițiilor legale incidente.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Față de susținerile recurentului-reclamant, a precizat intimatul că nu a apreciat că recurentul-reclamant are o "presupusă" calitate de unic creditor, ci chiar este unic creditor de asigurare, cu atât mai mult neavând în vedere că există un singur contract de asigurare.

Raportat la dispozițiile legale, nu contează câte contracte de asigurare are încheiate asigurătorul declarat falit, un creditor de asigurare putând deține mai multe creanțe de asigurare, însă nu fiecare creanță de asigurare dă naștere unui alt unic creditor.

În cauză, recurentul-reclamant deține mai multe contracte de asigurare care fac parte integrantă din patrimoniul acestuia.

Legiuitorul a folosit singularul în art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 și, având în vedere că există posibilitatea ca un creditor de asigurare să dețină mai multe creanțe de asigurare de 450.000 RON sau mai mari, legiuitorul a avut în vedere stabilirea unui plafon pentru un creditor de asigurare și nu o creanță de asigurare.

Pentru situația depășirii plafonului de 450.000 RON prevăzut de lege, legiuitorul a prevăzut, prin art. 17 din Legea nr. 213/2015, posibilitatea creditorului de asigurări de a urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vedere recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2).

Înalta Curte, examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentul-reclamant și cu apărările formulate de intimatul-pârât, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente.

4.1. Preliminar, instanța de control judiciar constată că, prin Decizia nr. 29/03.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, s-a statuat cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b), respectiv a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, din perspectiva calculării plafonului maxim de despăgubire de 450.000 RON pe creanță de asigurare.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a susținut că această decizie nu ar fi aplicabilă în cauză, pentru că ar fi vizat situația particulară a asigurătorilor CASCO subrogați în drepturile persoanelor despăgubite.

Însă, Înalta Curte reține că intimatul-pârât a prezentat aceleași considerente, atât în privința recurentului din prezenta cauză (prin Decizia nr. 11739/29.11.2017 de admitere în parte a cererii de plată formulate de Spitalul Clinic de Urgență București până la limita plafonului de 450.000 RON), cât și în privința asigurătorilor CASCO subrogați în drepturile asiguraților, prin invocarea aceleiași interpretări a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Astfel, prin Decizia nr. 11739/29.11.2017, Fondul de Garantare a Asiguraților a admis cererea de plată nr. x/09.12.2016 formulată de Spitalul Clinic de Urgență București pentru suma de 2.588,00 RON, și a respins cererea de plată cu privire la suma de 6.112,00 RON.

A reținut Fondul că, raportat la prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, prin plata parțială a acestui dosar a sumei de 2.588,00 RON pentru acest creditor de asigurare (Spitalul Clinic de Urgență București), a efectuat plăți în cuantum de 450.000 RON, motiv pentru care se impune respingerea parțială a solicitării de plată.

Fondul de Garantare a recunoscut calitatea recurentului-reclamant de creditor de asigurare, însă a apreciat că plafonul de garantare prevăzut de lege se aplică pe creditor de asigurare și nu pe creanță de asigurare.

Or, această interpretare a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a fost identic uzitată de FGA în relația cu societățile de asigurare care au efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, interpretare care a fost analizată și invalidată de Completul pentru soluționarea unei chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia nr. 29/2020.

Potrivit principiului ubi eadem este ratio eadem solutio esse debet, Înalta Curte consideră că statuările din cuprinsul deciziei nr. 29/2020 sunt aplicabile și speței de față, atât timp cât spitalului reclamant (creditor de asigurare) i-a fost opus de către pârât argumentul calculării valorii maxime de despăgubire pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare.

Prin urmare, contrar punctului de vedere prezentat de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte apreciază că este pe deplin aplicabilă și în prezenta cauză Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

4.2. În raport cu cele reținute anterior, Înalta Curte constată a fi fondate susținerile recurentului-reclamant Spitalul Clinic de Urgență București privind interpretarea eronată a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, vizând plafonul maxim de despăgubire.

Prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către prima instanță a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2) din lege), referitoare la calitatea de unic creditor de asigurare și la limitele despăgubirii acestuia sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, nu mai este necesar a dezvolta considerentele sale asupra criticilor recurentului-reclamant, constatând că este nelegală parțial Decizia nr. 11739/29.11.2017, prin care intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a admis parțial cererea de plată formulată de recurentul-reclamant, doar pentru suma de 2.588,00 RON, și a respins-o cu privire la suma de 6.112,00 RON, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către acest creditor de asigurare, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare.

Astfel, reținând dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că se impune obligarea pârâtului să reanalizeze cererea reclamantului cu privire la suma respinsă la plată pentru depășirea plafonului menționat.

Totodată, față de cererea recurentului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, reținând culpa procesuală a intimatului-reclamant, Înalta Curte, în temeiul art. 453 C. proc. civ., urmează a o admite astfel cum a fost formulată, apreciind, contrar alegațiilor intimatului-pârât, că, în raport cu munca avocatului, suma solicitată este justificată.

4.3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatându-se incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul și, în rejudecare, va admite acțiunea reclamantului, va anula în parte decizia emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților și va obliga pârâtul să reanalizeze cererea reclamantului cu privire la suma respinsă la plată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurentul-reclamant Spitalul Clinic de Urgență București împotriva sentinței nr. 3651 din 18 septembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând, admite acțiunea reclamantului Spitalul Clinic de Urgență București.

Anulează în parte Decizia nr. 11739/29.11.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților în ceea ce privește respingerea la plată a cererii cu privire la suma de 6.112 RON și obligă pârâtul să reanalizeze cererea reclamantului cu privire la această sumă.

Obligă intimatul-pârât FGA la plata sumei de 2.000 RON către recurentul-reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 martie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.