ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4770/2022

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 08.12.2020, reclamanta A. S.R.L. a formulat contestație împotriva hotărârii nr. 510/17.06.2020 solicitând anularea, în parte, a acestei hotărâri, respectiv: 1. anularea constatării întrunirii cumulative a elementelor faptei de discriminare, astfel cum este prevăzută de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, pentru faptele din perioada 13-14.11.2013 și refuz/condiționarea eliberării documentelor atestând activitatea profesională a petentului B., ca fiind tardivă și nelegală; 2. anularea sancțiunii contravenționale aplicate societății C. S.R.L. ca fiind nelegală; 3. admiterea excepției necompetenței generale a Consiliului Național pentru combaterea Discriminării (CNCD) pentru toate aspectele sesizate de B., în cuprinsul petiției nr. 1912/13.03.2015, în condițiile în care aceste aspecte au fost soluționate prin hotărâri judecătorești definitive.

Hotărârea primei instanțe. Prin încheierea de ședință din data de 22.02.2021, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a încuviințat pentru reclamantă proba cu interogatoriu și proba testimonial cu 2 martori (martorii propuși D. și E.). Pârâtul B. a contestat audierea martorului D.. Prin încheierea de ședință din data de 22.03.2021 s-a luat act de schimbarea numelui a pârâtului B. în B., s-a înlocuit martorul D. cu F. și s-a procedat la audierea martorilor F. și E., iar cu privire la fondul cauzei s-a dispus amânarea pronunțării. Prin sentința NR. 55/F-CONT din data de 05 aprilie 2021, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de interes invocată de intimat, a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., a anulat Hotărârea nr. 510/17.06.2020 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și a exonerat reclamanta de sancțiunea contravențională aplicată prin Hotărârea nr. 510/2020.

Cererile de recurs. Pârâtul B. a formulat recurs împotriva încheierii de ședință din 22.02.2021 prin care s-a încuviințat proba testimonial cu 2 martori; încheierii de ședință din 22.03.2021 prin care s-a încuviințat înlocuirea martorului D. cu G. și a sentinței nr. 55 din 5.04.2021. Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a formulat recurs împotriva sentinței nr. 55 din data de 05.04.2021. Prin cererea de recurs formulată, recurentul-pârât B. a susținut că instanța de fond a aplicat în mod greșit normele de drept material, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind îndeplinite condițiile de constatare și sancționare a faptelor de discriminare. Hotărârea cuprinde considerente străine de cauză, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Mai este incident și art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât cu încălcarea art. 264 alin. (1) instanța a omis să analizeze probele administrate. De asemenea, a mai încălcat și contradictorialitatea și disponibilitatea, art. 14 alin. (6). art. 9 alin. (2). Cu încălcarea separației puterilor în stat (art. 488 alin. (1) pct. 4), instanța nu putea să evoce fondul în sensul anularii constatărilor CNCD, aceasta operațiune administrativă prealabilă neconstituind act administrativ. Mai formulează recurs și împotriva încheierii de ședință din 22.02.2021 instanța în mod greșit a încuviințat pentru reclamantă proba testimonială cu doi martori, având în vedere că, instanța putea admite completarea probatoriului doar în situația identificării de lacune eventuale în situația de fapt stabilită de CNCD, precum și împotriva încheierii din 22 martie 2021 în ceea ce privește încuviințarea înlocuirii martorului D. cu G.. În privința dispoziției din ședință (consemnată la jumătatea pag. 2) prin care s-a respins opoziția recurentului la întrebarea adresată de angajator vizând existența unei discriminări legate de revendicările salariale din aprilie 2012, ce nu are în mod vădit legătură cu discriminarea din 2013, recurentul-pârât consideră incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 deoarece, instanța de fond a omis să motiveze respingerea cererii de cenzurare a întrebării, cât și art. 488 alin. (1) pct. 8, întrucât întrebarea adresată nu avea legătură cu cauza. Solicită, prin acest motiv de recurs, îndepărtarea constatărilor factuale pe care instanța le-a reținut din răspunsul martorului la aceasta întrebare și anume concluzia din penultimul paragraf al pag. 7 referitoare la revendicările altor salariați din aprilie 2012. De asemenea, și declarația martorei H. se impune îndepartată ca străină cauzei, aceasta declarând că nu a discutat cu recurentul ulterior 13-14.11.2013, așadar nu prezintă relevantă concluzia că recurentul nu a comunicat colegilor că s-a simțit discriminat, de vreme ce recurentul nu a făcut nicio comunicare cu colegii (după cum susține chiar angajatorul para. 37). Cu încălcarea separației puterilor în stat (art. 488 alin. (1) pct. 4), instanța s-a subrogat autorității administrative în cercetarea fondului, chiar mai mult, de o manieră neloială. Potrivit jurisprudenței CCR, raporturile între autoritățile/instituțiile statului se fundamentează pe principiul colaborării loiale și al respectului reciproc (Decizia nr. 85/2020) condiție necesară și esențială pentru buna funcționare a autorităților publice ale statului. Acest principiu derivă din litera (prev. art. 1 alin. (4) din Constituție și este garantat de alin. (5) al aceluiași articol constituțional;) și spiritul întregii Legi fundamentale și este o premisă a arhitecturii etatico-juridice a statului român. Decizia nr. 875 din 19 decembrie 2018 MO. 1093 din 21 decembrie 2018, Decizia nr. 449 din 6 noiembrie 2013 MO. 784 din 14 decembrie 2013 Deci chiar dacă ar fi fost în drept să evoce fondul, instanța s-a comportat neloial față de autoritatea administrativă administrând probe suplimentare tinzând la dezlegarea raporturilor juridice între petent și angajatorul reclamat. Așadar în realitate instanța s-a subrogat autorității administrative și a modificat actul administrativ în sensul respingerii petiției recurentului. Chiar dacă CNCD s-ar fi înșelat cu privire la situația factuală reală (alegată pe baza probelor administrate în fața instanței), CNCD nu putea săvârși exces de putere întrucât actul administrativ a fost în mod legal și temeinic fondat pe starea factuală juridică pe care a avut-o în vedere. Nu poate fi reținută susținerea instanței că dispune de plenitudine de competență. Controlul instanței asupra legalității actului administrativ din perspectiva existenței împrejurărilor materiale ce justifică adoptarea sa... se putea rezuma doar la verificarea formală a probatoriului deja administrat și să anuleze actul dacă probatoriul infirma dispozițiile. Instanța însă a stabilit o altă situație factuală, pe baza probatoriului administrat în instanță, a substituit constatările sale realizând practic o judecată paralelă a litigiului de drept civil. Autoritatea judiciară poate cenzurară activitatea administrativă doar în măsura în care aceasta afectează raporturi juridice, art. 2 alin. (1) pct. c). Or constatările factuale ale CNCD nu afectează prin ele însele raporturi juridice, deci nu pot constitui un exces de putere în sensul prev. art. 2 alin. (1) pct. m). Nu au incidența nici prev. art. 18 alin. (2) Legea nr. 554/2004, întrucât instanța este competentă să se pronunțe doar asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății. Or prin stabilirea unei situații faptice distincte instanța s-a pronunțat asupra temeiniciei operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății, și nu asupra legalității lor. Lipsa de imparțialitate a instanței (art. 488 alin. (1) pct. 1) mai este vădită și din împrejurarea că și-a însușit absolut toate criticile formulate de angajator înlăturând toate constatările CNCD (Mai mult, chiar, a adăugat critici proprii, cu care nu fusese investită nici măcar de angajator, cu încălcarea contradictorialității și disponibilității). Or, este extrem de improbabil ca CNCD, o instituție colegială, expert în discriminare, votând în unanimitate cei 9 membri ai colegiului director, cu rang de secretar de stat (art. 23 alin. (2)... să se înșele chiar în proporție de 100%. Pe fondul cauzei, recurentul-pârât susține că instanța de fond nu a analizat toate faptele de discriminare ci vizează decât 3 aspecte: - încetarea delegării, - restricționarea emailului, - eliberarea documentelor personale. Instanța de fond a omis complet interzicerea accesului la mijloacele de lucru (informatice - desființarea contului de acces la rețeaua de calculatoare) având în vedere că în paragraful 60.7 se explica în detaliu că petentului i s-a interzis accesul atât la birou, mijloace fizice de lucru, cât și desființarea contului de acces la rețeaua de calculatoare. Recurentul-pârât era angajat ca inginer calculatoare, funcția analist date. Emailul constituie doar unul dintre mijloacele de lucru. Interzicerea accesului la rețeaua de calculatoare, servere, bazele de date făcând cu totul imposibilă desfășurarea activității. Aspecte recunoscute de angajator (parag. 35), care a precizat însă că ar fi urmărit acordarea de alte sarcini. Instanța a omis așadar cercetarea acestei fapte foarte importante de discriminare. Considerentele referitoare strict la e-mail nu acoperă aceasta situație. Chiar angajatorul discuta separat despre e-mail în para. 33, iar apoi în para. 35 despre rețeaua informatizată de lucru (care include e-mailul). Concluzia anularii actului administrativ nu putea rezulta din analiza incompletă a instanței. Prin cea de-a doua critică, recurentul-pârât susține că instanța de fond a aplicat greșit normele materiale, faptele reținute constituind discriminare. Instanța a greșit considerând că hotărârile judecătorești pronunțate în alte litigii ar fi stabilit caracterul legal al unora dintre măsurile discriminatorii, având în vedere că respectivele hotărâri au stabilit o anumită concordanță a măsurilor discriminatorii cu normele de răspundere contractuală ce au făcut obiectul respectivelor judecăți, însă această terminologie nu este aptă de generalizare în a concluziona concordanța automată cu toate normele legale, ce nu au făcut obiectul respectivelor judecăți. Or, de vreme ce judecățile au avut cauze diferite, obiectul acelor judecăți în răspundere contractuală nu poate avea legătură cu soluționarea litigiului cu cauza răspundere delictuală. În privința schimbării locului de muncă, încetarea anticipată a delegării, instanța de fond a reținut că, respingerea ca tardivă a contestației acestei măsuri în dosarul nr. x/2014 prezumă că această măsură ar fi fost legală și ca urmare nu ar putea constitui discriminare. În primul rând, doar soluționarea fondului prezuma absolut legalitatea măsurii, însă instanța de fond a confundat legalitatea cu producerea efectelor. Prescripția (de 30 zile) împiedică doar sancțiunea nulității (cu anularea efectelor). În sistemul de drept civil, prescripția paralizează doar dreptul material la acțiune, și nu însuși dreptul subiectiv. Cu atât mai mult acțiunea în discriminare, întemeiată pe răspunderea delictuală, nu poate fi împiedicată de autoritatea de lucru judecat a acțiunii contractuale nici dacă s-ar fi judecat fondul, cu atât mai mult pe prescripție. Fapta de discriminare nu constă în nesocotirea unei obligații contractuale, ci în tratamentul diferențiat pe baza criteriului prohibit. Răspunderea delictuală operează independent de cea contractuală. Referitor la restricționarea emailului, recurentul-pârât arată că, dosarul nr. x/2015 se referea doar la înscrisurile din conținutul căsuței de mesagerie electronică, cu privire la care a solicitat restituirea acelor înscrisuri, nu și anularea măsurii de restricționare a emailului, iar acea judecată a respins măsurile provizorii solicitate de protecție a drepturilor de proprietate intelectuală reținând că acele înscrisuri nu ar constitui o operă de creație. Contrar prevederilor art. 430 alin. (3) C. proc. civ., instanța de fond a reținut autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești prin care se ia o măsură provizorie. Prin cea de-a treia critică, recurentul-pârât arată că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea contradictorialității și a normelor materiale deoarece a apreciat că nu ar exista situații comparabile cu ceilalți angajați care au lucrat în Olanda pe posturi similare, iar perioada aprilie 2012 nu prezintă nicio relevanță în sensul tratamentului diferențiat din noiembrie 2013. Referirea la revendicările salariale ale altor salariați este un red herring menit doar să distragă atenția, pentru a spori diversiunea se echivochează sintagma revendicările salariale: Numeroși angajați au avut revendicări salariale (adică s-au plâns angajatorului), însă doar recurentul a chemat în judecată angajatorul. Or, revendicarea drepturilor salariale (pe calea acțiunii în justiție) constituie tocmai criteriul discriminatoriu, iar acest criteriu tocmai că face diferența între cele 2 situații. Legea nu impune ca situațiile să fie identice. Dacă situațiile ar fi identice, atunci nu ar putea exista niciun criteriu care să determine diferența de tratament, ci ar fi pur arbitrară. Situațiile trebuie să fie similare, singura deosebire semnificativă fiind prezența criteriului în situația victimei discriminării, și absența criteriului în situația celorlalte persoane, care au beneficiat de un tratament mai favorabil. Așadar toate aceste aprecieri ale instanței sunt egal străine de logică și de cauză, art. 488 alin. (1) pct.

Prin cea de-a patra critică, recurentul-pârât arată că, hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea contradictorialității și a normelor materiale, deoarece instanța de fond a apreciat că nu ar exista situații comparabile în privința refuzului eliberării actelor. Instanța nu a analizat fapta de discriminare identificată de CNCD ca tărăgănarea prin condiționarea eliberării înscrisurilor de plata sumei de 100 euro, prezența fizică la sediul angajatorului etc. Discriminarea constituie un proces continuu, începând din 13.11.2013 și continuând până în aprilie 2014. A pretinde câte o comparație pentru fiecare act material de discriminare revine la a caută situații perfect identice, ceea ce nu se poate realiza în practică. Situația celorlalți angajați nu diferă în mod esențial de a recurentului decât sub aspectul criteriului de a chema in judecata angajatorul. Situațiile pot să difere oricât de mult, însă doar nu atât de mult încât să includă și cauza eventual obiectivă a tratamentului diferențiat (de exemplu, un salariat concediat nu poate pretinde comparația cu ceilalți salariați, ignorând deosebirea săvârșirii abaterii disciplinare la originea concedierii). Or, împrejurarea că recurentul a fost concediat și a solicitat actele (singura deosebire față de ceilalți angajați în situație comparabilă, alta decât criteriul discriminator) nu constituie o cauză a diferenței de tratament. Angajatorul avea eventual sarcina probei să arate că ar fi existat și alte concedieri, iar acelor foști angajați li s-ar fi tărăgănat eliberarea documentelor. Angajatorul este prezumat a-și satisface obligațiile legale, așadar este prezumat că ar elibera documentele fără tărăgănare, în situația ca un eventual fost angajat i le-ar solicita. Prin cea de-a cincea critică, recurentul-pârât arată că, străin de cauză a reținut instanța de fond că ar fi invocat comportamente discriminatorii ale lui I., art. 488 alin. (1) pct. 6. Recurentul a susținut doar ca a fost discriminat de angajator, nu de vreo persoana fizica olandeza. JR este atât managerul societății olandeze (asociat unic al angajatorului roman) cât și administratorul unic al angajatorului român. Pârâta s-a apărat cum că aceste măsuri ar fi luate de I., iar recurentul nu a fost de acord cu această susținere (pag. 4 parag. 2 Inch. Sed. 22 martie 2021), ci a arătat că JR este administratorul pârâtei, după cum se arată în CIM, la Registrul Comerțului. Atât din scrisoarea acestuia cât și din susținerile angajatorului rezultă că această persoană are puterea de decizie în cadrul angajatorului român. Instanța nu motivează de ce ar fi înlăturat aceste susțineri și probe. Așadar, a arătat că apărarea angajatorului nu este eficientă, și nicidecum nu a fost de acord că masurile ar fi fost luate de un terț. Modificarea locului muncii nu putea fi dispusă de un terț, iar angajatorul avea obligația de a pune la dispoziție mijloacele informatice de muncă. Prin cea de-a șasea critică, recurentul-pârât arată că, străin de cauză și cu nesocotirea normelor procedurale și substanțiale, instanța de fond a înlăturat concluzia CNCD că masurile se datorează demersurilor judiciare, art. 488 alin. (1) pct. 5, 6,

In pag. 7 alin. (3), instanța în mod eronat tinde a concluziona ca lipsă de încredere a societății olandeze ar fi fost criteriul tratamentului discriminator. Și nu putea justifica comportamentul angajatorului ca obiectiv. Cu nesocotirea normelor substanțiale, art. 488 alin. (1) pct. 8, nu este un criteriu obiectiv (art. 19 alin. (6), nu este fapta terțului, nu este fortuit, și nici nu întrerupe lanțul de cauzalitate de la faptul chemării în judecată a angajatorului. Cu încălcarea normelor procedurale, instanța nu putea oricum să considere doar înscrisul "punct de vedere al angajatorului", de vreme ce acest înscris emana tocmai de la partea care beneficiază de folosirea sa. Mai mult, contrar prevederilor articolul 264 alin. (1) instanța a omis examinarea probele administrate, pe toate în ansamblul lor și nesocotind obligația prevăzută de art. 22 alin. (2) să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Prin cea de-a șaptea critică, recurentul-pârât arată că, hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea contradictorialității și a disponibilității, art. 488 alin. (1) pct. 5, instanța a operat o analiza proprie asupra prevederilor art. 43-44 din Codul Muncii. În mod greșit a reținut prima instanță că în dosarul nr. x/2014 s-a stabilit cu putere de lucru judecat că ar fi operat delegarea. Angajatorul a susținut doar că acea hotărâre conferă legalitatea măsurilor dispuse în 13-14.11.2013... fără a fi susținut însă vreun argument coerent în acest sens (pag. 2 parag. 2 Inch. Sed. 22 martie 2021), însă nu a susținut că s-ar fi stabilit cu putere de lucru judecat că ar fi operat art. 43-44 din Codul muncii față de măsura dispusă în 7 ianuarie 2013 de a lucra în Olanda. Decizia nr. 18 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reține că dispozițiile referitoare la principiul simetriei actelor juridice unilaterale, din C. civ., pot fi aplicate în întregirea dispozițiilor Codului muncii, fiind compatibile cu specificul raporturilor de muncă. Cu încălcarea normelor procedurale și materiale, art. 488 alin. (1) pct. 5, 8, oricum nu putea să rețină autoritatea de lucru judecat cu privire la "delegare". Art. 430 alin. (2) autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Or, dispozitivul menține decizia de concediere, pe considerentele că în mod legal ar fi fost atrasă răspunderea angajatului pentru absentarea din România ulterior datei de 17 noiembrie 2013. Considerentele referitoare la împrejurările anterioare din Olanda sunt obiter dicta față de soluția pronunțată, așadar nu sunt decisive sau decizorii. Considerentele decizorii sunt asimilate de literatura de specialitate unui așa-numit "dispozitiv implicit". Principiul în materie, acceptat de o parte semnificativă a doctrinei, era acela că dobândește autoritate de lucru judecat doar ceea ce a format obiectul dezbaterii contradictorii a părților, autoritatea de lucru judecat fiind atașată nu numai dispozitivului, ci și considerentelor hotărârii, însă doar acelor considerente care reprezintă justificarea și susținerea necesară a soluției adoptate. De altfel, termenul de "in delegare" este întrebuințat chiar de instanță în limbaj cotidian, fără vreo referire la art. 43-44 Codul Muncii, constituind o pură indicație spațială. Fiind evident că în întregul paragraf citat instanța nu a urmărit o calificare juridică a situației factuale, ci o descriere a unor împrejurări pur contextuale, supraabundente. Că așa este o vădește și continuarea "stare de fapt necontestată de părți". Or, delegarea, ca operațiune juridică de schimbare a locului muncii, nu este o "stare de fapt", ci este o calificare juridică dată stării de fapt a misiunii în Olanda (în limbaj cotidian delegare). Starea de fapt a prezenței în Olanda beneficiază de autoritatea de lucru judecat, însă instanța nu a calificat-o juridic ca delegare în sensul prev. art. 43-44 Codul Muncii. Așadar această eventuală calificare juridică post-factum a instanței de contencios administrativ nu beneficiază de autoritatea de lucru judecat. Prin ultima critică, recurentul-pârât arată că, străin de cauză și cu aplicarea greșită a normelor materiale, prima instanță a reținut că încetarea delegării nu ar afecta dreptul la muncă, art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8. Potrivit art. 2 alin. (1) "Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire... care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice". Legea protejează împotriva discriminării în sfera publică (în speță în cadrul relațiilor de muncă), în sensul că nu protejează împotriva discriminării în sfera privată. Cerința invocării unei vătămări a dreptului la muncă este prealabilă în mod similar interesului procesual. Chestiunea proporționalității afectării fiind una de fond. Afectarea dreptului la muncă nu se confundă cu prejudiciul suferit ca urmare a faptei de discriminare, ceea ce pare a susține instanța. Dreptul la muncă trebuie exercitat în condiții de egalitate. Or, prin "încetarea delegării" angajatorul a dispus asupra exercițiului dreptului de muncă al recurentului, astfel că acesta nu s-a mai exercitat în condiții de egalitate cu ceilalți angajați, întrucât niciun alt angajat nu a mai fost supus unei asemenea măsuri. Există discriminare pentru că măsurile s-au răsfrânt asupra exercițiului dreptului la muncă, în concret, raporturile juridice au fost afectate, recurentul lucrând în Olanda (cu anumite drepturi și beneficii) înainte de adoptarea măsurii, aceste raporturi juridice modificându-se, ulterior adoptării măsurii recurentul ne mai lucrând în Olanda. Tratamentul diferențiat a avut loc în cadrul vieții publice, de altfel în prezenta martorilor. Relațiile de muncă sunt incluse în mod expres în cadrul vieții publice (art. 7, art. 3 lit. a), art. 1 alin. (2) lit. i), astfel că a fost vătămat exercițiul în condiții de egalitate al dreptului la muncă, indiferent că instanța consideră că nu s-a produs un prejudiciu. Prin motivele de recurs formulate, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a arătat că hotărârea primei instanțe este nelegală pentru considerente ce se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. Chiar dacă în cuprinsul hotărârii este enumerat, printre altele și art. 5 din Codul Muncii, totuși, Colegiul director a apreciat caracterul discriminatoriu al unora dintre aspectele sesizate de petent prin prisma prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 căci sintagma "orice alt criteriu" conferă posibilitatea analizei caracterului discriminatoriu al unei fapte utilizând întregul spectru al situațiilor în care sunt încălcate drepturile și libertăților fundamentale. Consideră că, instanța de fond a ignorat aspectele ce au declanșat situația conflictuală căci, din toate probele administrate reiese că, după ce avocatul petentului a convocat, în data de 13.11.2013, intimatul reclamant la o ședință de mediere, dl. I., începând cu orele 15:00 i-a interzis petentului accesul la rețeaua informatizată de lucru și la locul fizic de muncă din Olanda, pentru ca ulterior să dispună și alte măsuri, printre care încheierea prematură a delegării (stabilită anterior până la 19.12.2013). Mai mult decât atât, recurentul-pârât consideră relevantă declarația lui I., manager general al grupului de firme C. S.R.L. (actualmente A. SRL) extrasă din referatul depus ca probă în dosarul nr. x/2014 aflat la momentul respectiv pe rolul Tribunalului Argeș, secția conflicte de muncă și asigurări sociale și precizată la pct. 60.8 al hotărârii CNCD "Înțelegând prin acțiunile lui că loialitatea lui față de societatea angajatoare din România și față de societatea unde era delegat fusese afectată în mod iremediabil, în prezența lui J., am discutat cu acesta în ziua de 13.11.2013 și i-am comunicat că trebuie să se întoarcă în România, fiindcă nu mai este posibil să desfășoare activitate în Olanda, i-am comunicat că impactul acțiunilor sale asupra ambelor societăți este unul negativ, că personal m-am simțit profund jignit de atitudinea sa, că modalitatea sa de a solicita sume de bani prin formularea unor sesizări și acțiuni judecătorești este neprincipială și a avut ca efect o totală lipsă de încredere a noastră în acțiunile lui ca salariat". Contrar stării de fapt existente, instanța de fond a reținut că: "deși petentul B. (în prezent B.) a invocat existența unor comportamente discriminatorii din partea numitului I., în datele de 13-14.11.2013, aspect reținut și de CNCD în cuprinsul hotărârii sale, Curtea constată că pârâtul nu a demonstrat conform art. 249 C. proc. civ., că respectiva persoană era administratorul reclamantei S.C. C. S.R.L., actualmente A. S.R.L.. Or, la dosarul cauzei se regăsesc câteva fotocopii ale actelor adiționale la contractul individual de muncă al petentului în care, ca reprezentant legal al S.C. C. S.R.L. (actualmente A. SRL) este menționat tocmai I.. În final, recurentul-pârât susține că, constatarea de către instanță a legalității deciziei de încetare a contractului individual de muncă al petentului, nu trebuie să afecteze analiza existenței unei cauze discriminatorii ce a determinat evenimentele din 13-14.11.2013 din Olanda, identificată ca fiind calitatea petentului de inițiator al unui conflict de muncă cu angajatorul său. Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului. 4. Apărările formulate în cauză. Intimata-reclamantă a depus întâmpinare cu privire la recursul declarat de recurentul-pârât B. prin care a invocat excepția excepția nulității recursului declarat de recurentul-pârât B. pentru lipsa semnăturii, excepția nulității pentru lipsa dovezii achitării taxei judiciare de timbru și excepția nulității pentru lipsa motivelor de recurs, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat. De asemenea, a depus întâmpinare și în raport de recursul declarat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării prin care a invocat excepția tardivității, excepția nulității cererii de recurs pentru lipsa achitării taxei judiciare de timbru, excepția nulității pentru lipsa semnăturii și lipsa motivelor de recurs, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. 5. Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 25 august 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 16 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. 6. Soluția instanței de recurs. 6.1. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursurilor declarate de recurenții-pârâți, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., "(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei." Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs". Înalta Curte având în vedere că, în mod concret memoriul de recurs trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, formularea de critici circumscrise cazurilor de casare, de natură a evidenția nelegalitatea hotărârii, constată că atât prin cererea de recurs formulată de pârâtul B., cât și de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării se aduc critici de nelegalitate a hotărârii recurate, rezultă că aceste critici pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., context în care excepția nulității recursurilor de față va fi respinsă, ca nefondată. 6.2. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate, pentru următoarele considerente: Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea în parte, a hotărârii nr. 510/17.06.2020 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, respectiv: - anularea constatării întrunirii cumulative a elementelor faptei de discriminare, astfel cum este prevăzută de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, pentru faptele din perioada 13-14.11.2013 și refuz/condiționarea eliberării documentelor atestând activitatea profesională a petentului B., ca fiind tardivă și nelegală; - anularea sancțiunii contravenționale aplicate societății C. S.R.L. ca fiind nelegală; - admiterea excepției necompetenței generale a Consiliului Național pentru combaterea Discriminării (CNCD) pentru toate aspectele sesizate de B., în cuprinsul petiției nr. 1912/13.03.2015, în condițiile în care aceste aspecte au fost soluționate prin hotărâri judecătorești definitive. Prima instanță a admis cererea dedusă judecății, a anulat Hotărârea nr. 510/17.06.2020 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și a exonerat reclamanta de sancțiunea contravențională aplicată prin Hotărârea nr. 510/2020, statuând că, nu se poate reține existența unui tratament diferențiat și din perspectiva inexistenței unor situații comparabile cu ceilalți colegi delegați în Olanda în aceeași perioadă având în vedere că după soluționarea, pe cale amiabilă, a diferendului privind cuantumul drepturilor salariale, în cursul lunii aprilie 2021, ceilalți salariați nu au mai avut revendicări cu privire la acest tip de drepturi salariale. Cu privire la fapta constând în refuzul de emitere a unor documente existente la dosarul personal, imputat reclamantei s-a reținut că pârâtul a solicitat eliberarea de pe un proces de evaluare, denumit "K.", document care nu face parte din dosarul personal al angajatului conform art. 8 alin. (2) din H.G. nr. 500/2011, astfel că în mod greșit s-a reținut incidența acestui act normativ de către CNCD. Învestită cu soluționarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. Astfel, prin motivele de recurs formulate de pârâtul B. se invocă incidența cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ. Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul-pârât consideră că prima instanță a pronunțat hotărârea cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești prin faptul că s-a subrogat autorității administrative și a modificat actul administrativ în sensul respingerii petiției recurentului. Din această perspectivă, Înalta Curte va reține că în dreptul procesual civil, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești poate fi considerat și ca exces de putere ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive. Excesul de putere semnifică încălcarea principiului separației puterilor în stat, prin imixtiunea instanțelor judecătorești fie în atribuțiile puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse puterii judecătorești. Prin exces de putere se încalcă ordinea constituțională și interesul public, instanța judecătorească exercitând funcțiile puterii judecătorești peste limitele statornicite prin Constituție. Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești vizează nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor. Or, în cauza de față, soluția pronunțată de către prima instanță în sensul admiterii cererii deduse judecății nu se poate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., având în vedere că procesul deliberativ al instanței și schimbarea hotărârii pronunțate de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu poate fi asimilat cu o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. potrivit cărora "casarea unei hotărâri se poate cere în cazul în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității". Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea principiului contradictorialității și a disponibilității întrucât, instanța a operat o analiză proprie asupra prevederilor art. 43-44 din Codul muncii, precum și faptul că în mod greșit a reținut autoritatea de lucru judecat cu privire la "delegare". În același sens, a formulat critici împotriva încheierii de ședință din 22.02.2021 prin care prima instanță a încuviințat pentru reclamantă proba testimonială cu doi martori, susținând că, instanța putea admite completarea probatoriului doar în situația identificării de lacune eventuale în situația de fapt stabilită de CNCD, precum și împotriva încheierii din 22 martie 2021 în ceea ce privește încuviințarea înlocuirii martorului D. cu G.. Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității, disponibilității etc. Neregularitățile de ordin procedural sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., care constituie dreptul comun în materia actelor de procedură. Textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale, iar nulitatea este condiționată de producerea unei vătămări. Nulitatea - ca sancțiune procedurală - urmează să fie analizată în strânsă corelație cu diferitele acte de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le îndeplinesc pe parcursul activității judiciare. Efectele nulității actelor de procedură se subscriu principiului general: quod nullum est, nullum producit efectum. Așadar, actul nul este lipsit de eficacitate și urmează a fi refăcut. În ceea ce privește principiul contradictorialității, Înalta Curte constată că, contradictorialitatea reprezintă un principiu fundamental al dreptului procesual civil, în sensul că în temeiul acestuia, părțile pot să formuleze cereri, să propună, să administreze probe și să pună concluzii cu privire la toate problemele de fapt și de drept de care depinde corecta soluționare a procesului. El este exprimat prin adagiul audiatur et altera pars - să fie ascultată și cealaltă parte, rezumând esența întregului proces. În mod concret, Înalta Curte constată că, în realitate, principiul este un set de drepturi și obligații, pentru instanță și pentru părți, gândite astfel încât, în desfășurare, să confere dialogului judiciar echilibrul de dorit pentru reușita judecății. Prin încheierea de ședință din data de 22.02.2021, prima instanță a încuviințat pentru reclamantă proba cu interogatoriu și proba testimonială cu doi martori și i-a pus în vedere apărătorului reclamntei ca în termen de 5 zile să depună lista cu numele martorilor în vederea citării. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă a depus lista cu martorii propuși în vederea audierii în ședința publică din data de 22.03.2021, respectiv D. și E.. La data de 08.03.2021, recurentul-pârât B. a solicitat respingerea audierii martorului D., iar prin încheierea de ședință din data de 22.03.2021 s-a încuviințat înlocuirea martorului D. cu alt martor F., cu privire la care recurentul-pârât B. nu a avut obiecție. În acest context, Înalta Curte constată că simpla nemulțumire a recurentului-pârât cu privire la depozițiile martorilor propuși de intimata-reclamantă și încuviințați de instanța de fond nu poate fi asimilată cu o încălcare a principiului contradictorialității atât timp cât recurentul-pârât a fost prezent atât la ședința din data de 22.02.2021, cât și la ședința din data de 22.03.2021, iar prima instanță s-a pronunțat asupra capetelor de cerere astfel cum au formulate, în limita învestirii. Prin urmare, nu există temeiuri pentru a reproșa primei instanțe că ar fi încălcat prevederile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., în cauză fiind respectate dispozițiile legale care guvernează desfășurarea procesului civil. Cu privire la "principiul disponibilității", Înalta Curte constată că acesta este specific procesului civil și se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege. În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Prin principiul disponibilității se înțelege și faptul că reclamantul trasează inițial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părțile din proces, pretenția dedusă judecății, motivarea în fapt și în drept. Nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil produce o vătămare a drepturilor părților și se sancționează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite în aceste condiții. Nulitățile decurgând din nesocotirea acestor principii (principiul contradictorialității, principiul dreptului la apărare, principiul disponibilității și principiul oralității dezbaterilor) sunt nulități virtuale și operează fără ca partea care le invocă să fie obligată să facă dovada vătămării". Or, în cauza de față nu pot fi primite criticile recurentului-reclamant în sensul că instanța de fond ar fi încălcat principiul contradictorialității și disponibilității în raport de hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2014, atât timp cât evenimentele produse în zilele de 13 și 14.11.2013 au fost analizate și în acest dosar, iar instanța de fond era datoare să țină cont de dispozițiile trasate prin hotărârea pronunțată în acest dosar. În mod corect a reținut prima instanță că regimul juridic al delegării este stabilit prin art. 43-44 Codul muncii, precum și faptul că încetarea delegării poate interveni oricând, chiar înainte de expirarea termenului și doar pentru anumiți salariați, fără ca angajatorul să fie obligat să justifice măsura încetării delegării, iar printr-o asemenea măsură nu se creează o stare de discriminare în raport cu ceilalți salariați delegați câtă vreme angajatorul are o putere discreționară cu privire la momentul în care se dispune încetarea unei delegări. În plus, așa cum în mod corect a reținut prima instanță, nu se poate considera că prin încetarea delegării a fost afectat dreptul la muncă al pârâtului B. în condițiile în care acesta avea obligația și posibilitatea de a continua prestarea activității la sediul angajatorului din România, aspect reținut și prin prin sentința civilă nr. 684/24.03.2015 a Tribunalului Argeș, pronunțată în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin decizia nr. 2093/17.10.2016 a Curții de Apel Pitești. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat și va fi respins. Cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin care recurentul-pârât consideră că hotărârea primei instanțe cuprinde numai motive străine de natura cauzei deoarece, din cuprinsul hotărârii recurate lipsesc motivele înlăturării celorlalte probe administrate; prima instanță a nesocotit concluzia CNCD că a existat un raport de cauzalitate între măsura dispusă și dreptul la muncă al recurentului-pârât; instanța nu putea concluziona că lipsa de încredere a societății olandeze ar fi fost criteriul tratamentului discriminator. În practica instanțelor de control judiciar s-a reținut constat că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., atunci când există o contradicție între soluția pronunțată și considerentele ce stau la baza acestea sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raționamentul care a stat la baza pronunțării soluției. Astfel, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. De altfel, prevederile legale mai sus indicate nu obligă instanța să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raționament juridic de sinteză ori luând în considerare aspectele considerate esențiale și relevante juridic, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație, nu constituie automat motiv de casare a sentinței. Pentru a avea această consecință, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părții, ceea ce nu este cazul în speță. Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat. Prin urmare, instanța de control judiciar constată că din perspectiva dispozițiilor cuprinse la art. 488 pct. 6 C. proc. civ., coroborat cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., se poate concluziona că hotărârea instanței de fond este clară, precisă și inteligibilă, conține referiri la probele administrate în cauză și este în concordanță cu acestea, răspunde în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și conduce în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv și pe cale de consecință, Înalta Curte constată că hotărârea supusă recursului este una care îndeplinește rigorile legale privind motivarea sa adecvată, putând permite, astfel, asigurarea garanțiilor procesuale privind accesul liber la justiție și exercitarea controlului ierarhic superior în cauză. Cu privire la ultimul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Sub acest aspect, atât recurentul-pârât B., cât și recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării au formulat critici prin care au susținut că hotărârea primei instanțe a fost dată cu interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 137/2000 conform cărora: "prin discriminare se înțelege orice deosebire ... care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții private." Sub acest aspect, Înalta Curte constată că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale și probatoriilor administrate în cauză este legală întrucât situația premisă pe care a fost fundamentată hotărârea recurată corespunde realității. Astfel, analizând cererea dedusă judecății în mod corect a reținut prima instanță că, aspectele invocate nu conturează noțiunea unei fapte de discriminare în accepțiunea art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 și că în mod greșit CNCD nu a luat în considerare și dezlegările stabilite prin hotărârile judecătorești anterioare. Astfel, prin sentința civilă nr. 684/24.03.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Argeș, rămasă definitivă prin decizia nr. 2093/17.10.2016 a Curții de Apel Pitești s-a respins cererea reclamantului B., prin care a invocat nelegalitatea deciziei nr. 349/14.11.2013 (prin care a fost înștiințat cu privire la încetarea delegării din Olanda) și a deciziei nr. 325/14.11.2013). Deși prin respectiva hotărâre s-a respins ca tardivă cererea împotriva deciziei nr. 349/14.11.2013 prima instanță a constatat că reclamantul a avut la dispoziție o cale de atac specială prin intermediul căreia să se analizeze legalitatea măsurii încetării delegării, astfel că în condițiile respingerii acțiunii legale respectiva măsură este prezumată, în mod absolut, că este legală. Or, în cazul în care, în hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Argeș au fost analizate și lămurite evenimentele din zilele de 13-14.11.2021, fiind descrise și precizate amănunțit cum s-au desfășurat aceste evenimente care au condus la adoptarea deciziei de concediere nr. 349/09.12.2021, fiind emisă cu respectarea dispozițiilor prevăzute de art. 252 alin. (2) din Codul muncii (abateri grave ce conduc la prejudicierea intenționată a intereselor companiei, ale partenerilor de afaceri sau ale clienților, încălcarea cu vinovăție de către salariat a normelor legale, regulamentului intern sau dispozițiilor legale ale conducătorilor ierarhici și absenteismul mai mare de 3 zile lucrătoare consecutive), în mod corect a reținut instanța de fond că nu se poate da o altă conotație acestor evenimente pentru a se încadra în ipotezele prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.