ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4734/2022

Ședința publică din data de 19 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 11 decembrie 2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019, reclamanții A., B., C. și D. au formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, contestație împotriva Deciziilor nr. 21611/18.11.2019, nr. 21682/18.11.2019, nr. 21683/18.11.2019 și nr. 21684/18.11.2019 emise de pârât, solicitând anularea acestora și obligarea pârâtului la plata creanțelor pe care le dețin conform deciziei penale nr. 214/28.02.2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 324 din data de 27 mai 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamanții A., B., C. și D. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 de mai sus, au declarat recurs reclamanții A., B., C. și D. prin care au solicitat casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea atacată sau uneia egale în grad, iar în subsidiar, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Prin calea de atac exercitată, recurenții au evocat incidența cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenții au susținut că instanța de fond a furnizat o motivare sumară, cu evocarea abstractă a câtorva texte de lege, prin care a apreciat, în mod nelegal, faptul că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi admisă contestația, omițând să se pronunțe asupra cererii de repunere în termen și să realizeze o analiză a acesteia.

În opinia recurenților, termenul de formulare a cererii de plată reglementate de Legea nr. 213/2015 curgea de la data comunicării deciziei penale nr. 214/28.02.2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2017, prin care a fost stabilită, în concret, vinovăția ambilor inculpați, situația de fapt și de drept statuată prin sentința penală pronunțată de Judecătoria Buzău suferind modificări. Totodată, recurenții au învederat că o astfel de hotărâre a fost îndreptată din oficiu, urmare a incidenței unei erori materiale, din acest motiv fiind comunicată cu întârziere. Mai mult, recurenții au subliniat faptul că, în ceea ce îi privește pe A., C. și B., aceștia lucrau în străinătate, iar D. avea o vârstă ce nu îi permitea deplasarea în alte localități.

Au mai arătat recurenții că, în lipsa variantei motivate a hotărârii penale definitive, exista riscul ca cererea de plată să fie respinsă pentru motivul că dosarul este incomplet, iar data comunicării hotărârii nu este imputabilă recurenților, ci autorităților emitente, motiv pentru care nu poate opera o sancționare a creditorilor în sensul creării unei situații favorabile debitorului.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanței de recurs, intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat excepția nulității recursului, apreciind că cererea de recurs nu cuprinde considerente care să dezvolte teza incidenței, în cauză, a motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Din perspectiva fondului cauzei, intimatul - pârât a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanții A., B., C. și D., ca nefondat, și menținerea, drept temeinică și legală, a hotărârii primei instanțe.

5.1. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 10 septembrie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 22 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, când cauza a fost amânată pentru data de 19 octombrie 2022.

5.2. La data de 21 iunie 2022, recurenții - reclamanți A., B., C. și D. au formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, pe care recurenții le-au apreciat ca fiind contrare dispozițiilor art. 21 alin. (4), art. 44 și art. 53 din Constituție. În acest sens, conform art. 148 alin. (12) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți, a fost format dosarul asociat nr. x/2019

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanții A., B., C. și D. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că, prin acțiunea în contencios administrativ, recurenții - reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ, în esență, cu verificarea legalității deciziilor nr. 21611/18.11.2019, nr. 21682/18.11.2019, nr. 21683/18.11.2019 și nr. 21684/18.11.2019, prin care au fost respinse de către Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA"), drept tardiv formulate, cererile de plată nr. x, 12648, 12650 si 12651 din data de 28.06.2019, prin care recurenții - reclamanți au solicitat să fie despăgubiți din disponibilitățile FGA, în conformitate cu dispozițiile sentinței penale nr. 290/03.04.2018 a Judecătoriei Buzău, definitivă prin decizia penală nr. 214/28.02.2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul penal nr. x/2017

Legalitatea unor astfel de acte administrative a fost confirmată de instanța de fond, prin pronunțarea sentinței civile nr. 324 din data de 27 mai 2020, chestiunile examinate de prima instanță fiind cele ce vizează natura termenului de 90 de zile reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, momentul de la care un astfel de termen începe să curgă și efectele generate de nedepunerea cererilor de plată în termenul de 90 de zile, calculat de la un astfel de moment, precum și efectele pe care impedimentele evocate de recurenți în formularea cererii de plată le-au generat, inclusiv din perspectiva incidenței instituției repunerii în termen.

Analizând criticile aduse de recurenți sentinței atacate, Înalta Curte observă că, deși aceștia au încadrat în drept calea de atac prin invocarea exclusiv a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, prin parte din criticile formulate, recurenții tind și la evocarea cazurilor de casare reglementate de pct. 5 al aceluiași text normativ (în acest sens fiind susținerile privind nepronunțarea unei soluții asupra cererii de repunere în termen) și pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. (în acest sens fiind argumentele privind motivarea sumară, apreciată de recurenți drept formală și fără legătură concretă cu situația incidentă cauzei).

Înalta Curte apreciază nefondate criticile prin care recurenții susțin teza unei nepronunțări, a primei instanțe, asupra cererii de repunere în termen, observând că, în realitate, aspectele învederate în paragrafele finale ale cererii de chemare în judecată (ce vizează o astfel de chestiune) au fost corect tratate de judecătorul fondului, prin analizarea lor din prisma contextului în care chestiunea repunerii în termen a fost, în realitate, invocată. Or un atare context, privit din perspectiva legalității deciziilor nr. 21611/18.11.2019, nr. 21682/18.11.2019, nr. 21683/18.11.2019 și nr. 21684/18.11.2019 (cu verificarea căreia a fost, în fapt, învestită instanța) a vizat o analiză, pe de o parte, a incidenței instituției repunerii în termen în materia termenelor de decădere, iar, pe de altă parte, o verificare a încadrării sau neîncadrării aspectelor evocate de reclamanți (în justificarea formulării cererii de plată abia la data de 28.06.2019) în categoria impedimentelor obiective.

Or, atât faptul că termenele de decădere nu sunt, în principiu, susceptibile de repunere în termen, cât și neîncadrarea elementelor evocate de recurenți în categoria impedimentelor obiective au fost expres analizate de judecătorul fondului prin paragrafele 6 și 9 ale filei 5 a sentinței recurate.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar apreciază că soluția pronunțată de instanța de fond este conformă prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul fondului pronunțându-se asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, motiv pentru care sunt nefondate criticile recurenților, neputând fi reținută incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nefondate sunt și criticile ce pot fi subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reținând că obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părților, stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raționament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluției date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză. Instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluția adoptată, fiind respectate prevederile art. 22 alin. (2) și ale art. 425 C. proc. civ., fiind arătat silogismul logico-juridic ce a stat la baza sentinței pronunțate. Cât privește criticile referitoare la greșita interpretare și aplicare a legii la stabilirea situației juridice în cauză, ele vor fi avute în vedere cu ocazia examinării motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În jurisprudența sa constantă, instanța supremă a stabilit că "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului."

Se rețin a fi incidente, în cauză, argumentele statuate în jurisprudența CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunțată în cauza Gheorghe Mocuța contra României):

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticilor circumscrise acestui motiv de casare, întrucât hotărârea primei instanțe cuprinde argumente pe care și-a fundamentat judecătorul fondului soluția pronunțată, chiar dacă acestea sunt lapidar exprimate, fără ca ele să fie pur formale sau lipsite de o legătură concretă cu cauza.

Ceea ce trebuie observat este faptul că cerința existenței unei motivări concise, ce are o legătură evidentă cu cauza și care nu are elemente de contradictorialitate este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește fondul cauzei, se observă că hotărârea pronunțată în primă instanță a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dintr-o primă perspectivă, instanța de control judiciar reține că între intimatul - pârât FGA și recurenții - reclamanți există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului și creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

După cum corect a reținut și prima instanță, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Relevante sunt și dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 conform cărora:

"(...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, precum și conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit.

Contrar celor învederate de prima instanță, Înalta Curte reține că ipoteza incidentă în cauză este cea reglementată de teza a II-a a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv cea a unui drept de creanță născut în raporturile dintre recurenți și FGA ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului, și anume la data la care a fost recunoscut prin hotărârile judecătorești definitive pronunțate în dosarul penal nr. x/2017

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că dreptul de creanță invocat de recurenții - reclamanți își are izvorul în decizia penală nr. 214/28.02.2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, neputând fi negate efectele pe care, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., coroborate cu art. 27 alin. (2) C. proc. pen., le produce o hotărârea penală definitivă prin care nu s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal și a fost soluționată acțiunea civilă, în sensul obligării asigurătorului la plata daunelor morale și materiale.

Pe de altă parte, astfel de aspecte nu sunt suficiente pentru a genera reformarea sentinței atacate, câtă vreme potrivit prevederilor art. 550 alin. (1) C. proc. pen., hotărârile instanțelor penale devin executorii la data când au rămas definitive, iar conform art. 551 pct. 4 C. proc. pen., hotărârile primei instanțe rămân definitive la data pronunțării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestația, pentru ca art. 552 din C. proc. pen. să arate că hotărârea instanței de apel rămâne definitivă la data pronunțării acesteia, atunci când apelul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel.

În raport de sus indicatele aspecte, nu sunt fondate susținerile recurenților conform cărora data comunicării deciziei penale reprezintă data nașterii dreptului lor de creanță, câtă vreme, din demersul de aplicare a sus indicatelor texte normative situației concrete incidente cauzei, rezultă că decizia penală nr. 214/28.02.2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie putea fi pusă în executare de la momentul pronunțării, respectiv de la data de 28.02.2019, iar nu de la cel al comunicării sale, dreptul de creanță derivând din acest titlu născându-se la data deschiderii posibilității executării lui.

Reiterând caracterul distinct al raportului de drept administrativ de garantare, ce nu este un accesoriu al raportului juridic născut din contractul de asigurare, Înalta Curte apreciază nefondate susținerile recurenților privind limitările pe care, din perspectiva efectuării concrete a unei proceduri de executare silită a hotărârilor în discuție, o prezintă lipsa unei copii legalizate a deciziei penale, câtă vreme formularea unei cereri de plată în temeiul art. 14 din Legea nr. 213/2015 este o procedură administrativă, distinctă de cea a executării silite reglementate de normele de procedură civilă.

Întrucât din cuprinsul dispozitivul deciziei penale nr. 214/28.02.2019 rezultă reperele aferente cunoașterii de către recurenți atât a creanțelor (inclusiv din perspectiva întinderii acestora - cuantumul sumelor acordate cu titlu de daune morale și materiale), cât și din cea a persoanei debitorului, Înalta Curte apreciază, în limitele particulare ale învestirii sale din prezenta cauză, că nu poate fi reținută teza efectelor pe care le-ar produce asupra momentului nașterii dreptului, cunoașterea de către recurenții - reclamanți a considerentelor avute în vedere de Curtea de Apel Ploiești ce a pronunțat decizia penală nr. 214/28.02.2019. Cu alte cuvinte, exclusiv din perspectiva identificării momentului nașterii creanței de asigurare, nu prezintă relevanță argumentele prezentate în cuprinsul considerentelor hotărârii ce reprezintă titlu de creanță, ce vin, în fapt, doar să justifice soluția pronunțată prin dispozitiv.

Instituirea obligației de comunicare a deciziei penale, reglementată de art. 424 C. proc. pen., reprezintă un aspect normativ distinct de cel ce vizează momentul rămânerii definitive a hotărârii și de cel al dobândirii caracterului executoriu, ce sunt reglementate de art. 550 alin. (1), art. 551 și art. 552 C. proc. pen., după cum s-a precizat și anterior.

Necomunicarea deciziei nr. 214/28.02.2019 motivate nu poate afecta nici caracterul acesteia de hotărâre definitivă, nici faptul că ea a devenit executorie de la data rămânerii definitive și, din perspectiva obligațiilor stabilite în sarcina creditorilor de asigurare prin art. 14 din Legea nr. 213/2015 (de atașare a documentelor justificative la cererea de plată), nu poate fi calificată nici drept impediment de natură a afecta posibilitatea reclamanților de a formula cererea de plată, câtă vreme aceștia aveau posibilitatea ca, prin diligențe proprii, să obțină, spre exemplu, un certificat de grefă care să ateste soluția pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

Conform prevederilor alin. (2) și (3) al art. 14 din Legea nr. 213/2015:

(2) Cererea de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potențialul creditor și se comunică Fondului, direct sau prin mandatarii acestuia, la sediu sau prin poștă, prin poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului, cu anexarea înscrisurilor justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate; dacă cererea de plată privește mai multe dosare de daună sau contracte de asigurare, potențialul creditor de asigurare anexează o evidență conținând datele de identificare și sumele aferente fiecărui dosar de daună/contract de asigurare, precum și orice documente relevante, dacă este cazul.

(3) În cazul imposibilității de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declarație pe propria răspundere, în sensul susținerii acestor documente justificative, în cerere se va preciza motivul imposibilității depunerii lor în copie legalizată; aceste documente vor fi verificate cu evidențele preluate de Fond de la asigurătorul în insolvență.

Toate aceste elemente vizează, în fapt, și chestiunea repunerii în termen. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, în general, după cum a reținut și prima instanță, decăderea nu este susceptibilă de suspendare, întrerupere sau repunere în termen, excepția de la o astfel de regulă, reglementată de art. 186 C. proc. civ., fiind una de strictă interpretare și aplicabilă doar în ipoteza în care se dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că prima instanță a motivat care sunt rațiunile pentru care nu a luat în considerare argumentele reclamanților referitoare la justificarea depășirii termenului, cererea de repunere în termen fiind soluționată implicit prin analiza argumentelor invocate.

Elementele evocate de recurenți cu titlu de impedimente obiective vizează o pretinsă imposibilitate de formulare a cererii de plată în contextul necomunicării deciziei penale, ceea ce nu poate conduce la o admitere a cererii de repunere în termen. În acord cu prima instanță, Înalta Curte reține că atâta vreme cât în dispozitivul deciziei penale sunt indicate sumele stabilite cu titlu de daune în favoarea recurenților, aceștia aveau posibilitatea ca, prin diligențe proprii, să obțină, spre exemplu, un certificat de grefă care să ateste soluția pronunțată.

Or, întrucât instituția repunerii în termen implica lipsa oricărei culpe din partea părții care formulează o astfel de cerere, în contextul în care partea avea deschisă calea accederii la alte înscrisuri emise de autoritatea judecătorească (de natură a atesta dispozitivul unei hotărâri) nu se poate reține că, în planul posibilității formulării cererii de plată reglementată de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, au existat impedimente obiective care să îngrădească posibilitatea recurenților de a formula o astfel de cerere. Eronata interpretare a prevederilor legale nu constituie impediment obiectiv.

De asemenea, Înalta Curte observă, atât din cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât și din cel al memoriului de recurs, că aspectul vârstei înaintate a recurentei D. și cel privind faptul că recurenții A., C. și B. lucrau în străinătate, nici nu au fost invocate în susținerea tezei unui impediment concret în formularea cererii de plată anterior comunicării deciziei penale. Astfel de elemente de fapt au fost evocate doar în privința participării la cercetarea penală. Recurenții au învederat doar că demersul de a veni în țară după comunicarea hotărârii a fost unul dificil, iar nu că nu au putut veni, însă nu au menționat niciun context factual care să vizeze perioada anterioară comunicării deciziei penale, de natură a justifica existența unui impediment obiectiv în a formula cererea de plată.

În concluzie, întrucât termenul de formulare a cererilor de plată a început să curgă la data de 28.02.2019, s-a împlinit la data de 28.05.2019, iar cererile de plată au fost formulate la data de 28.06.2019, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond reflectă o corecta aplicare și interpretare a normelor de drept material incidente cauzei, nefiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, nefiind identificate motive de casare a sentinței recurate din perspectiva criticilor subsumate prevederilor 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamanții A., B., C. și D., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A., B., C. și D. împotriva sentinței civile nr. 324 din data de 27 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 octombrie 2022.