ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3685/2022

Ședința publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 07.05.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., prin reprezentant legal C. și I. au formulat contestație împotriva Deciziilor nr. 19635/08.04.2019, nr. 19636/08.04.2019, nr. 19637/08.04.2019, nr. 19638/08.04.2019, nr. 19639/08.04.2019, nr. 19640/08.04.2019, nr. 19641/08.04.2019 și nr. 19642/08.04.2019, emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând admiterea contestațiilor, anularea, în parte, a deciziilor atacate și obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere din data de 17.02.2017 și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 894 din data de 3 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția tardivității, dar și contestația formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., prin reprezentant legal C. și I. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondate.

Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 de mai sus, au declarat recurs reclamanții A., C., G., B., F., D., E., I. și H., prin reprezentant legal C., prin care au solicitat casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea contestației, apreciind că hotărârea pronunțată de prima instanță a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Argumentele invocate prin calea de atac promovată au fost subsumate de recurenți motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, în contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenții au susținut, în esență, că interpretarea dată de prima instanță prevederilor art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu cele ale art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este una contrară prevederilor art. 4 alin. (1) lit. d) și art. 11 din Legea nr. 213/2015.

În opinia recurenților, penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurare, iar pârâtul are obligația de a ale achita, cu atât mai mult cu cât autoritatea de lucru judecat, de care se bucură sentința civilă nr. 369/2016, pronunțată de Judecătoria Gherla în dosarul x/2015, nu poate fi cenzurată.

În susținerea argumentelor evocate, recurenții au invocat si aspectele dezlegate prin Decizia nr. 26/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat, în principal, excepția nulității recursului, apreciind că argumentele menționate de recurenți nu pot fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, din perspectiva fondului cauzei, reiterând, în esență, apărările formulate și în fața instanței de fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 10 septembrie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 22 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanții A., C., G., B., F., D., E., I. și H., prin reprezentant legal C., este nefondat, pentru următoarele considerente:

Printr-o astfel de hotărâre, Judecătoria Gherla a dispus astfel: Obligă pârâta (n.a. J.) să achite fiecăruia dintre reclamanții A., B., E. și F., suma de câte 20.000 RON, cu titlu de daune morale, precum și penalitățile de întârziere aferente, în cuantum de 0,2% pe zi, calculate începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a prezentei și până la data achitării integrale. Obligă pârâta să achite fiecăruia dintre reclamanții C., în calitate de reprezentant legal al minorului D., G., C., în calitate de reprezentant legal al minorei H. și I., suma de câte 10.000 RON, cu titlu de daune morale, precum și penalitățile de întârziere aferente, în cuantum de 0,2% pe zi, calculate începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a prezentei și până la data achitării integrale".

Prin deciziile atacate, F.G.A. a admis în parte cererile de plată formulate de reclamanți, mai precis, în privința cuantumului daunelor morale stabilite prin sus indicata hotărâre judecătorească și pentru penalitățile de întârziere calculate pentru perioada 26.08.2016-16.02.2017, însă le-a respins cu privire la acordarea penalităților după data deschiderii procedurii insolvenței asigurătorului. Legalitatea unor astfel de acte administrative, din perspectiva tratamentului aplicat solicitării ce viza penalitățile de întârziere calculate începând cu data de 17.02.2017 și până la data plății efective, a fost confirmată de către instanța de fond prin sentința recurată, iar o astfel de soluție este criticată, de către reclamanți, în temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Examinând hotărârea recurată, Înalta Curte reține că esența aspectelor dezlegate de prima instanță prin considerentele numerotate 6, 7 prim alineat și 9 din sentință, este cea a neîncadrării penalităților de întârziere (analizate de instanța de fond în raport de limitele învestirii sale) în categoria creanțelor de asigurare, astfel cum este această noțiune definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

O astfel de dezlegare dată de prima instanță naturii juridice a penalităților este una conformă prevederilor Legii nr. 213/2015, inclusiv în maniera în care acestea au fost interpretate prin Decizia nr. 26/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, fiind nefondate criticile expuse de recurenții - reclamanți în memoriul de recurs.

Astfel, prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) din Normele ASF nr. 16/2015 stabilească, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria creanțelor de asigurări sunt incluse "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

După cum a reținut și prima instanță, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv:

"(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Relevante sunt și prevederile art. 38 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 (forma în vigoare la data relevantă cauzei) conform cărora: Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător.

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", iar potrivit art. 2217 din același cod:

"Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată."

Din coroborarea tuturor acestor prevederi legale, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale unor accesorii (penalități de întârziere, dobânzi legale) stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Reclamanții din speța de față nu pretind plata prejudiciului, respectiv contravaloarea pierderii suferite, ci daune-interese moratorii, respectiv penalitățile de întârziere a căror cauză este neplata la termen a despăgubirilor stabilite cu titlu de daune morale. Despăgubirea stabilită prin sentința civilă nr. 369/2016, pronunțată de Judecătoria Gherla în dosarul x/2015 a fost acordată de intimatul - pârât, acțiunea în contencios administrativ vizând doar penalitățile de întârziere calculate începând cu data de 17.02.2017 și până la data plății afective a creanței principale.

Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar recurenții - reclamanți nu pot pretinde stabilirea în sarcina intimatului -pârât a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare, după cum, de altfel, s-a statuat și prin Decizia nr. 26/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirilor, și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței. Posibilitatea parcurgerii de către creditorul de asigurare, în mod separat și concomitent, a procedurii reglementate de Legea nr. 85/2014 pentru valorificarea creanțelor sale este reținută și prin Decizia nr. 26/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii.

În concluzie, penalitățile de întârziere datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale, nefiind vorba despre o nerespectare a puterii de lucru judecat atașată sentinței civile nr. 369/2016 a Judecătoriei Gherla, ci de mecanisme diferite de valorificare a diferitelor tipuri de creanțe stabilite prin aceasta, creanțelor reprezentând penalitățile de întârziere fiindu-le aplicabile prevederile Legii nr. 85/2014.

De asemenea, o astfel de interpretare nu contravine nici prevederilor art. 4 alin. (1) lit. d) și art. 11 din Legea nr. 213/2015, care dispun că despăgubirile/indemnizațiile reprezintă sumele pe care Fondul le plătește fiecărui creditor de asigurare al asigurătorului în insolvență, în limita plafonului de garantare și în condițiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 și reglementează sursa de finanțare a unor astfel de plăți. Determinarea acelor categorii de creanțe ce pot genera plata despăgubirilor este reglementată de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, legătura dintre cele două categorii de reglementări (art. 4 alin. (1), lit. a) pe de o parte și 4 alin. (1) lit. d) și art. 11 din Legea nr. 213/2015, pe de altă parte) fiind de la cauză la efect.

Această concluzie, ce reprezintă și esența hotărârii primei instanțe, determină caracterul nefondat al motivelor de recurs prin care reclamanții au invocat natura de creanță de asigurare a penalităților de întârziere.

Înalta Curte mai reține și că autoritatea pârâtă a respins solicitarea de plată a sumei aferente penalităților ce vizau perioada ulterioară datei de 16.02.2017, apreciind ca fiind incidente prevederile art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. Chiar dacă aspectele referitoare la lipsa naturii de creanță de asigurări a penalităților de întârziere nu au fost invocate prin deciziile contestate, Înalta Curte consideră că nu se poate face abstracție de aceste aspecte în analiza motivelor de nelegalitate a actelor administrative cu verificarea legalității cărora instanța a fost, în limitele cererii de chemare în judecată, învestită de către reclamanți. Judecătorul cauzei nu se poate pronunța ignorând inexistența dreptului reclamanților asupra sumelor solicitate cu acest titlu, aspect care ține de aplicarea normelor de drept material incidente.

Or, în cauză, instanța de fond a reținut în mod corect inexistența unui astfel de temei, întrucât penalitățile de întârziere nu sunt creanțe de asigurări, câtă vreme intimatul - pârât nu este răspunzător de producerea pagubei și nu are calitatea de succesor în obligațiile asigurătorului, obligația FGA fiind aceea de garant pentru despăgubirile datorate de asigurătorul falit, iar nu de continuator al obligațiilor acestora.

Înalta Curte mai reține că eroarea autorității pârâte, care a recunoscut dreptul reclamanților la încasarea din disponibilitățile Fondului a penalităților de întârziere calculate pentru perioada 26.08.2016 - 16.02.2017, deși această creanță nu făcea parte din categoria creanțelor de asigurări, nu poate profita reclamanților decât în limitele deciziilor emise de FGA, iar nu și pentru sumele care au fost respinse la plată și asupra cărora poartă litigiul pendinte.

În concluzie, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile formulate de recurenții - reclamanți nu este fondată, nefiind decelat vreun motiv de nelegalitate care să conducă la reformarea sentinței recurate.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanții A., C., G., B., F., D., E., I. și H., prin reprezentant legal C., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de reclamanții A., C., G., B., F., D., E., I. și H., prin reprezentant legal C. împotriva sentinței civile nr. 894 din data de 3 decembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 iunie 2022.