ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3636/2023

Ședința publică din data de 29 iunie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 22.09.2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, contestație împotriva Deciziei nr. 24052/02.09.2020 emise de pârât, în ceea ce privește respingerea cererii de plată formulate de reclamantă cu privire la suma de 4000 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă în dosarul penal x/2019 soluționat prin sentința penală nr. 2235/05.12.2019 rămasă definitiva prin decizia nr. 178/20.02.2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

Prin sentința civilă nr. 104 din 2 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

A fost anulat art. 2 al deciziei nr. 24052/02.09.2020 emise de FGA.

A fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să admită cererea de plată formulată de reclamanta și pentru suma de 4000 RON, în plus față de sumele stabilite prin art. 1 al deciziei nr. 24052/02.09.2020, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă în dosarul penal nr. x/2019

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, în consecință, respingerea contestației, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, a arătat că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1), art. 11 și art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 21 din Norma nr. 16/2015, art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, respectiv cu aplicarea greșită a art. 4 alin. (1) lit. a) și art. 18 din Legea nr. 213/2015.

A susținut recurentul că a fost respinsă cererea de plată în ceea ce privește cheltuielile de judecată motivat de faptul că acestea nu constituie creanță de asigurare în înțelesul Legii nr. 213/2015, iar recurentul nu este continuator/mandatar/succesor al asigurătorului falit.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

În motivare, a arătat că un element esențial al calificării unei pretenții ca reprezentând creanță de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 îl reprezintă izvorul său direct, respectiv contractul de asigurare, norma juridică însăși încadrând în această categorie "despăgubirile/indemnizațiile" și "primele".

Totodată, a invocat intimata dispozițiile art. 50 din Legea nr. 136/1995, art. 18 din Legea nr. 213/2015 și a arătat și faptul că FGA intervine ca garant pentru respectarea obligației de despăgubire, fără însă a putea opune persoanelor păgubite beneficiul de discuțiune în raport cu persoanele vinovate de producerea accidentului, fiind garantul pentru totalitatea despăgubirilor civile, inclusiv a cheltuielilor de judecată.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

În esență, chestiunea supusă analizei instanței vizează cheltuielile de judecată stabilite prin sentința nr. 2235/05.12.2019, definitivă prin decizia nr. 178/20.02.2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, asupra căreia părțile au opinii contrare, în sensul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv:

"creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că suma solicitată cu titlul de cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări.

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor or despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul societății de asigurare, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor.

În speță, în analiza sumei solicitate la plată, intimatul-pârât a reținut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând cheltuieli de judecată, având în vedere că acestea nu reprezintă creanțe de asigurare, ci au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare (care presupune asigurarea contra cost a riscului asigurat), fiind obligații civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societății de asigurare. Aceasta, deoarece art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit.

Totodată, prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu se interpretează în sensul că recunoaște caracterul de creanță de asigurări și cheltuielilor de judecată, deoarece această noțiune se determină prin raportare la normele cuprinse în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care o reglementează în mod expres.

Cum Fondul de Garantare a Asiguraților nu este succesorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, apărările intimatei-reclamante din perspectiva încălcării art. 18 din Legea nr. 213/2015 fiind, în consecință, nefondate.

Așadar, recunoașterea calității de creanțe de asigurări este condiționată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător și achitate de Fondul de Garantare a Asiguraților să fie izvorâte din contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală. Or, în cazul cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligației de plată în termenul prevăzut de norma RCA, dând naștere la drepturi și obligații extrinseci contractului de asigurare și numai între părțile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment.

Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, astfel că intimata-reclamantă nu poate pretinde stabilirea în sarcina recurentului-pârât a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa.

Este reținut și faptul că, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., cheltuielile de judecată reprezintă o sancțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor de către partea care a căzut în pretenții în cadrul unui litigiu. Or, în cauză, Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost parte în dosarul nr. x/2018, ci B. S.A..

Prin urmare, asigurătorul poate datora cheltuieli de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirii, precum și ca urmare a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Cum s-a arătat anterior, sumele pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume stabilite prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, fără legătură cu raportul de asigurare.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei nr. 24052/02.09.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, astfel încât motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este fondat, sentința atacată fiind dată cu greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 104 din 2 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

În condițiile art. 453 din C. proc. civ., va obliga intimata A. la plata către recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților a sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru achitată conform chitanței aflate la dosar recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 104 din 2 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Obligă intimata A. la plata către recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților a sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 29 iunie 2023.