ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4559/2022

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Argeș, secția Civilă, Complet specializat de contencios administrativ și fiscal, la data de 23.06.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu autoritatea fiscală pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, a solicitat anularea Deciziei nr. 19 din 28.02.2020 emisă în soluționarea contestației de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, împreună cu Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 2909 din 8.11.2020 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, cu cheltuieli de judecată. 1.

Hotărârea instanței de fond Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 32/F-CONT din 25 februarie 2021, a admis acțiunea în contencios fiscal introdusă de reclamantul A., în contradictoriu cu autoritatea fiscală pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș și, în consecință, a anulat Decizia nr. 19 din 28.02.2020 privind soluționarea contestației formulate pe cale administrativă de reclamant, precum și Decizia nr. 2909 din 08.11.2020 privind angajarea răspunderii reclamantului în solidar cu debitorul principal Interior Direct Construct S.R.L. Totodată, instanța a luat act de opțiunea reclamantului în sensul solicitării pe cale separată a cheltuielilor de judecată efectuate. 1.

Calea de atac exercitate în cauză și motivele înfățișate Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, în condițiile art. 493 C. proc. civ. În recursul lor, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurentele-pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești au criticat hotărârea recurată ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Au invocat greșita abordare a instanței de fond prin care aceasta a reținut că organul fiscal nu a dovedit reaua credință a reclamantului contestator și nu au adus suficiente probe care să conducă la ideea că aceasta, cu rea credință, a provocat insolvabilitatea societății al cărei administrator și asociat unic și era. Susțin că în speța de fata, atragerea răspunderii solidare a intimatului-reclamant a fost dispusă in temeiul disp. art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările si completările ulterioare, pentru obligațiile fiscale restante, datorate bugetului general consolidat în suma de 7.408.025 RON. Drept urmare, toate actele efectuate de intimatul-reclamant prin intermediul cărora acesta "a contribuit" la ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate, indiferent dacă acestea reprezintă o cauză directă a prejudiciului sau doar o condiție, un prilej, pentru săvârșirea faptei ilicite, sunt răspunzătoare potrivit art. 25 alin. (2), lit. d) din Legea nr. 207/2015, iar decizia de angajare a răspunderii solidare a intimatului - reclamant conține mențiuni referitoare deopotrivă la persoana căruia ii este imputabilă ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate, precum și obligația să repare prejudiciul cauzat pentru obligațiile restante ale debitoarei S.C. Interior Direct Construct S.R.L.. Mai susțin recurentele că, faptele administratorului ori ale oricărei persoane, asa cum indica textul legal anterior menționat, pot imbraca forma intenției directe, dar si a intenției indirecte, aceștia prevăzând in cel din urma caz rezultatul acțiunilor lor si, cu toate ca nu-l urmăresc, accepta riscul sau posibilitatea ca el sa se producă . In aceste sens au arătat că un aspect important ii reprezintă și natura debitelor restante, acestea provenind din procesele-verbale de contravenție nr. x/04.10.2016. nr. x/25.06.2019. nr. x/06.08.2019 si nr. x/01.10.2019 si din Decizia de impunere nr. x/04.07.2017 emisa in baza Raportului de inspecție fiscala nr. x/26.06.2017. De reținut este si faptul ca in vederea recuperării debitului datorat, organul fiscal a emis masuri de executare silita, însă nu s-a reușit recuperarea obligațiilor fiscale datorate, la data de 25.09.2019 fiind declarată starea de insolvabilitate. Astfel a fost întocmit procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x, in conformitate cu prevederile art. 265 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările si completările ulterioare. Nu în ultimul rând, în cazul de fata, atitudinea intimatului - reclamant în calitate de administrator al societății debitoare, reprezentata de indiferenta sa fata de obligațiile fiscale, era evident ca va afecta bunul mers al debitoarei și chiar existenta sa, consecințe pe care acesta le-a acceptat, de vreme ce nu a întreprins nimic in vederea preîntâmpinării lor si nici in vederea limitării prejudiciilor după producerea lor. Faptul ca nu a invocat împrejurări de natura sa circumstantieze comportamentul acestuia în calitate de administrator și să imprime concepția ca aceasta a acționat cu buna credința, duce la concluzia ca reaua credința este dovedita în cauza pentru motivul de atragere a răspunderii solidare prevăzut de art. 25 alin. (2), lit. d) din Codul de procedură fiscală, reținut de organul fiscal. În ceea ce privește reaua credința, arătam ca aceasta este definita ca: "incorectitudine, atitudine a unei persoane care săvârșește un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de conviețuire socială, pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale". Astfel, instanța de fond a ignorat faptul ca, deși Codul de procedura fiscală nu definește noțiunea de "rea credința", acest concept moral si juridic trebuie raportat la limbajul comun, ca fiind sinonim cu o atitudine incorecta si rau intenționata in raport de principiile binelui, cinstei, corectitudinii etc. (in acest sens este Decizia nr. 2652/20.05.2010 pronunțata de ICCJ-SCAF). Recurentele au mai arătat că prevederile legale în materie fiscala nu leagă "reaua credința" de un anumit tip de comportament materializat prin existenta unor acte de incalcare a obligațiilor legale ori printr-un comportament abuziv. în speța, toate acestea s-au manifestat in sensul rămânerii in pasivitate a intimatului-reclamant, cu privire la îndeplinirea obligațiilor pe care acesta le avea în calitate de administrator al societății debitoare. 1.

Apărările formulate în cauză În combaterea motivelor de recurs, legal citat, intimatul-reclamant A., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că prima instanță a aplicat și interpretat în mod corect dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 în raport cu cadrul concret dedus judecății, reținând că, în speță, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile pentru a se dispune antrenarea răspunderii solidare a intimatului reclamant. 1.

Procedura de soluționare a recursului În faza recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Analizând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente, dar și față de contextul factual al cauzei, Înalta Curte reține că este nefondat recursul de față, astfel că urmează a fi respins, în temeiul art. 496 C. proc. civ., pentru considerentele ce succed. În primul rând, trebuie subliniat că motivele de recurs sunt total neconsistente, că recurentele nu recurg la argumente juridice pentru a demonstra că susținerile acestora au fost înlăturate în mod nejustificat de către instanța fondului. De altfel, în extrem de sumara motivare a căii extraordinare de atac au fost reiterate afirmațiile cuprinse în întâmpinarea adresată Curții de Apel Pitești. Din actele dosarului rezultă că, prin Decizia nr. 2909 din 8.01.2020, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș s-a dispus, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) și art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, angajarea răspunderii solidare a reclamantului A., în calitatea acestuia de administrator al societății Interior Direct Construct S.r.l., pentru realizarea creanțelor fiscale stabilite față de această societate, în limita sumei de 7.408.025 de RON. Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a formulat contestația administrativă care a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 19 din 28.02.2010 emisă de D.G.R.F.P. Prahova, reținându-se că acesta a acționat cu rea credință în neachitarea debitelor fiscale ale societății, deoarece, deși cunoștea existența acestora, nu le-a achitat și nici nu le-a contestat, ci le-a ignorat, nesolicitând efectuarea de punctaje, reglări sau corecții în evidențele fiscale. Astfel, la pct. 1 din decizie, se precizează calitatea în care reclamantul este chemat să răspundă, aceea de administrator al societății debitoare Interior Direct Construct S.r.l., iar la pct. 2 se arată situația patrimonială a societății, consemnându-se că ultimul bilanț contabil a fost depus în anul 2018, acesta reflectând că societatea figurează cu active imobilizate în valoare de 1.413.634 RON, iar activele circulante sunt structurate astfel: stocuri - 559.847 RON, creanțe - 5.397.611 RON, casa și conturi în bănci - 1.781 RON. În argumentele prezenate in decizie, s-au punctat demersurile întreprinse de organul fiscal în vederea identificării bunurilor mobile și imobile aflate în patrimoniul societății, precum și pentru punerea sub sechestru a bunurilor mobile. La pct. 3 din decizie, se precizează că obligațiile fiscale pentru care s-a angajat răspunderea reclamantului provin din declarațiile depuse de societate în perioada 27.01.2017 - 25.08.2017, din procesele-verbale de contravenție nr. x/04.10.2016, nr. x/25.06.2019, nr. x/06.08.2019 si nr. x/01.10.2019 și din Decizia de impunere nr. x/04.07.2017, emisă în baza Raportului de inspecție fiscala nr. x/26.06.2017. În final, organul fiscal a avut în vedere "faptul că, în urma tuturor acestor demersuri, contribuabilul nu a făcut dovada stingerii obligațiilor", acest fapt fiind, în aprecierea organului fiscal, o suficientă dovadă pentru a reține concluziile anterior redate. Înalta Curte constată că cele reclamate de către recurentul-pârât sunt elemente care țin de temeinicia respingerii acțiunii de către instanța de fond, interpretarea probelor, a chestiunilor de fapt, ținând de aprecierea suverană a instanțelor de fond. Atributul esențial al instanței de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speță, nu există critici de nelegalitate în sensul exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Considerentele curții de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situația de fapt care se degajă din înscrisurile administrate. Recurentele au indicat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Acest text vizează încălcarea legii de drept substanțial (material), încălcare ce poate îmbrăcă mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situației de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită; violarea unor principii generale de drept. Principala critică privitoare la nelegalitatea soluției instanței de fond constă în greșita interpretare a normelor legale privitoare la reaua - credință ca și condiție legală de antrenare a răspunderii solidare a intimatei-reclamante, în forma art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015. Contrar susținerilor recurentelor, Curtea constă că, în mod întemeiat prima instanță a reținut ca nefiind îndeplinită în persoana intimatului-reclamant condiția relei credințe necesară pentru angajarea răspunderii solidare. Răspunderea solidară instituită prin art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală constituie o formă specială a răspunderii civile și, de aceea, pentru a reține o atare răspundere în persoana asociaților și/sau administratorilor unei asociații/societăți declarată în stare de insolvabilitate este necesară întrunirea următoarelor elemente, în mod cumulat: existența faptei ilicite care a condus la înregistrarea prejudiciului, existenta prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta de natură prejudiciabilă și prejudiciul cauzat, conduita ilicită a asociatului/administratorului societății debitoare, care îmbracă forma intenției și, mai mult decât atât, pe aceea a relei-credințe, acest element presupunând că toate acțiunile/inacțiunile asociatului/administratorului în cauza servesc unor scopuri contrare intereselor asociației/societății. Răspunderea solidară față de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea și actul constitutiv le impun, constituie doar o obligație generală și de principiu și nu poate justifica, prin ea însăși, antrenare a răspunderii solidare. În mod eronat recurentele identifică, în speță, reaua-credință cu pasivitatea reclamantului în calitate de administartor și asociat unic prin raportare la îndatoririle necesare respectării și îndeplinirii obligațiilor stabilite prin lege. Simplul fapt că contribuabilul persoana juridică a înregistrat debite către bugetul de stat, nu este un temei suficient, pentru emiterea deciziei de atragere a răspunderii solidare a asociaților/administratorilor. Aceasta pentru că, prin dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea 207/2015, legiuitorul nu a instituit o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina organelor de conducere ale societății, prevăzând numai posibilitatea atragerii acestei forme de răspundere. Simpla enumerare a unor fapte reținute ca fiind săvârșite de către asociați/administratori acestora nu atrage, automat, răspunderea patrimoniala a acestor persoane, fiind necesară administrarea unor dovezi concrete și pertinente în acest sens, întrucât buna credință se prezumă, iar reaua credință se dovedește de cel ce o invocă - art. 14 alin. (2) C. civ.-. Or, în cauză, recurentele - prin documentația ce stă la baza deciziei de angajare a răspunderii solidare (actele de executare silită demarate) - nu dovedește în concret care sunt faptele ilicite comise de intimat în calitate de asociat unic al societății care au condus la imposibilitatea achitării datoriilor fiscale. Astfel, se constată că organul de soluționare în mod greșit a reținut ca fiind o dovadă a relei-credințe și a intenției de a prejudicia creditorul fiscal inacțiunea reclamantului în sensul neefectuării de demersuri pentru achitarea obligațiilor fiscale, al neformulării niciunei contestații, al nesolicitării de punctaje, reglări sau corecții în evidențele fiscale. În opinia instanței, reaua-credință nu poate rezulta din inacțiuni precum cele enunțate de organul de soluționare a contestației, acestea având un caracter echivoc, insuficient pentru a înlătura prezumția de bună-credință instituită de art. 12 Codul de procedură fiscală, ce operează până la proba contrară, probă care în cauză nu a fost făcută. Așadar, reaua - credință nu poate fi dedusă din pasivitatea sau atitudinea indiferentă a administratorului sau asociatului și din împrejurarea că, deși avea cunoștință despre datoriile societății, nu a depus diligențe pentru plata acestora, ci trebuie să rezulte din elemente concrete, potrivit cărora, deși avea posibilități financiare de a achita la scadență obligațiile fiscale ale societății, nu a făcut acest lucru, nu ca urmare a pasivității sale, ci ca urmare a relei - credințe. De asemenea, chiar dacă reclamantului -intimat i se poate imputa, cel mult, un management neperformant, totuși acesta a fost exercitat fără rea-credință și fără intenția de a frauda creditorii societății, respectiv obligațiile fiscale. Atare greșeli de management pot genera, într-adevăr, o deteriorare a situației socității debitoare, un dezechilibru al patrimoniului care poate conduce la starea de insolvabilitate însă, răspunderea persoanelor/organelor de conducere care au săvârșit erori în conducerea și supravegherea activității nu poate fi angajată, cât timp însuși legiuitorul a stabilit o condiție de ordin subiectiv referitoare la forma de vinovăție si anume, reaua-credință. Simpla desfășurare a unei activități de administrator al unei societăți care are obligații fiscale restante sau care se soldează, chiar, cu pierderi, nu reprezintă, în sine, o faptă ilicită de natură să atragă răspunderea solidară. Din cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare nu reiese dacă neachitarea datoriilor este rezultatului relei - credințe a administratorului, a intenției sale de fraudare sau dimpotrivă rezultatului unui management defectuos, lipsit de pricepere. Or, pentru a putea atrage răspunderea administratorului vinovăția acestuia trebuie să existe, să îmbrace forma intenției directe și trebuie dovedită împreună cu îndeplinirea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. Mai mult ar trebui probată o intenție premeditată adică o pregătire prealabilă laborioasă, planificată a demersurilor și un scop fraudulos de la început identificat și stabilit, toate în direcția de a sustrage societatea de la plata obligațiilor fiscale, prin determinarea stării de insolvență. Dacă am accepta că se prezumă răspunderea administratorului atunci am încălca principiul bunei credințe prevăzut atât de dispozițiile art. 14 alin. (2) din C. civ. cât și de dispozițiile art. 12 din Codul de procedură fiscală. În consecință, criticile aduse în recurs nu sunt în măsură să înlăture considerentele primei instanțe, intimatul fiind în mod corect exonerat de atragerea răspunderii solidare. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, apreciind că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond interpretând și aplicând corect dispozițiile de drept material incidente în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul promovat de autoritățile pârâte, ca nefondat.