ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4278/2022

Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 25 martie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A., în nume propriu, și prin Sindicatul Național al Grefei Judiciare Dicasterial, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Magistraturii, a formulat cerere de ordonanță președințială prin care a solicitat ca, de urgență, fără somație și fără trecerea vreunui termen, să fie stabilită în sarcina pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii obligația vremelnică a înscrierii sale la cursurile Institutului Național al Magistraturii, cursuri care vor debuta la data de 2 mai 2022-Semestrul I, până la dezlegarea fondului cauzei.

Încheierea de dezbateri și hotărârea instanței de fond. Prin încheierea din data de 13 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus amânarea pronunțării cauzei la data de 14.04.2022 și, printre altele, a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, invocată de reclamanta A., reținând că la dosar s-a depus o împuternicire din partea reprezentantului autorității publice, precum și o fișă a postului, formal fiind îndeplinite condițiile legale pentru ca d-na B. să reprezinte Consiliul Superior al Magistraturii la acel termen de judecată. Prin sentința nr. 756 din data de 14 aprilie 2022, pronunțată în același dosar, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității, invocată de pârât, ca neîntemeiată; și a respins cererea de ordonanță președințială promovată de reclamanta A. în nume propriu și prin Sindicatul Național al Grefei Judiciare Dicasterial, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca neîntemeiată.

Recursul principal exercitat în cauză. Împotriva sentinței de fond și a încheierii din data de 13 aprilie 2022, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., prin avocat ales, criticându-le pentru nelegalitate. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și a încheierii atacate în referire la respingerea excepției lipsei calității de reprezentant în ceea ce îi privește pe consilierii juridici care răspund în numele pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, cu consecința admiterii excepției invocate și a anulării concluziilor și a cererilor formulate în numele pârâtului, iar pe fond admiterea cererii de ordonanță președințială astfel cum a fost formulată. 3.1. În dezvoltarea recursului formulat a susținut, în ceea ce privește excepția invocată, că în mod nelegal a respins-o prima instanță, printr-o aplicare greșită a normelor de drept material, întrucât caracterul sumar al procedurii vizează strict cererea de ordonanță președințială și nu dispozițiile de drept relative la reprezentarea unei persoane juridice. Susține că printr-o aplicare greșită a normelor de drept, prima instanță a apreciat că așa-zișii consilieri juridici din partea CSM, pot invoca excepții, pot pune concluzii în fața instanței de judecată. Normele de drept material aplicate greșit de către prima instanță sub acest aspect, sunt: - art. 24 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit cărora "Președintele Consiliului Superior al Magistraturii are următoarele atribuții principale: a) Reprezintă Consiliul Superior al Magistraturii în relațiile interne și internaționale". Ca urmare, funcția de reprezentare aparține Președintelui Consiliul Superior, în limitele temporale stabilite prin art. 24 alin. (1) din lege. - art. 84 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit căruia "Persoanele juridice pot fi reprezentate convențional în fața instanțelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condițiile legii". Exercitarea profesiei de consilier juridic se exercită potrivit Legii nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic. Această lege stabilește condițiile dobândirii calității de consilier juridic, iar la art. 10 lit. c) stabilește că această profesie este incompatibilă cu "orice altă profesie autorizată sau salarizată în țară sau în străinătate" iar potrivit literei f) "alte incompatibilități prevăzute de lege sau rezultate din conflict de interese, în condițiile legii". Statutul profesiei de consilier juridic, publicat în Monitorul Oficial nr. 684 din 29 iulie 2004, prevede la art. 1 faptul că "Profesia de consilier juridic face parte din categoria profesiilor juridice, se organizează ca un corp profesional și se exercită conform prevederilor Legii nr. 514/2003, privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic și prevederilor prezentului statut". Potrivit art. 3 din Statut "Profesia de consilier juridic se exercită personal de către consilierul juridic înscris pe Tabloul profesional al consilierilor juridici definitivi sau stagiari, denumiți în continuare Tablou, ținut de către Colegiile Consilierilor Juridici din România". Potrivit art. 10 din Statut, activitatea consilierului juridic se realizează prin consultații și cereri cu caracter juridic în toate domeniile dreptului; asistență, consultanță și reprezentare juridică a persoanei juridice; avize pentru legalitate și conformitate etc. Potrivit art. 15 înscrierea în corpul profesional al consilierilor se face individual, în baza unei cereri însoțită de actele prevăzute la art. 16, iar la intrarea în corpul profesional, potrivit art. 17 din Statut, consilierul juridic depune un jurământ. Potrivit art. 22 alin. (1) din Statut "Calitatea de consilier juridic - cu drept de exercitare a profesiei se dovedește cu "Legitimația de consilier juridic" și insigna profesiei, eliberate de fiecare colegiu consilierului juridic înscris în Tabloul Colegiului.". Potrivit art. 46 alin. (1)-(2) din Statut "consilierii juridici sunt obligați să poarte robă în fața tuturor instanțelor judecătorești. (2) Caracteristicile robei sunt identice cu cele ce privesc exercitarea profesiei de avocat, diferențiindu-se prin însemnele proprii ale corpului profesional și prin combinațiileculorilor negru cu galben-auriu." Arată că în cauza pendinte au fost depuse delegații, în calitate de consilier juridicc de către doamnele B. și C.. Din verificările efectuate ulterior ședinței de judecată, rezultă că cele două doamne sunt judecători, detașați în cadrul CSM. Raportat la această situație, înțelege să sublinieze următoarele dispoziții legale, în raport de care funcția de judecător este incompatibilă cu cea de consilier juridic. Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului "Funcțiile de judecător, procuror, magistrat-asistent și asistent judiciar sunt incompatibile cu orice alte funcții publice sau private, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior, așa cum acestea sunt definite de legislația în vigoare", iar potrivit art. 5 alin. (2) "judecătorii și procurorii sunt obligați să se abțină de la orice activitate legată de actul de justiție în cazuri care presupun existența unui conflict între interesele lor și interesul public de înfăptuire a justiției sau de apărare a intereselor generale ale societății". Potrivit art. 10 alin. (2) și (3) din Legea nr. 303/2004: "Judecătorii și procurorii nu pot să dea consultații scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanțe sau parchete decât acelea în cadrul cărora își exercita funcția și nu pot îndeplini orice alta activitate care, potrivit legii, se realizează de avocat. (3) Judecătorilor și procurorilor le este permis să pledeze, în condițiile prevăzute de lege, numai în cauzele lor personale, ale ascendenților și descendenților, ale soților, precum și ale persoanelor puse sub tutela sau curatela lor. Chiar și în asemenea situații însă judecătorilor și procurorilor nu le este îngăduit să se folosească de calitatea pe care o au pentru a influența soluția instanței de judecată sau a parchetului și trebuie să evite a se crea aparența că ar putea influența în orice fel soluția". Potrivit dispozițiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 "Secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii dispune detașarea judecătorilor și procurorilor, cu acordul scris al acestora, la alte instanțe sau parchete, la Consiliul Superior al Magistraturii, Inspecția Judiciară, Institutul Național al Magistraturii, Școala Națională de Grefieri, Ministerul Justiției sau la unitățile subordonate acestuia, la solicitarea acestor instituții. Detașarea în cadrul acestor instituții nu se poate dispune pentru funcții de demnitate publică.". Potrivit dispozițiilor art. 58 alin. (3) din lege, în perioada detașării, judecătorii si procurorii își păstrează calitatea de judecător sau procuror și beneficiază de drepturile prevăzute de lege pentru personalul detașat". Din economia acestor dispoziții legale rezultă că un judecător/procuror detașat își păstrează calitatea de judecător, deci nu poate exercita activități ce intră în sfera profesiei de consilier juridic, după cum rezultă că reprezentarea pârâtului nu poate fi asigurată decât de către Președintele Consiliului, în limitele temporale stabilite de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 317/2004. Aceste dispoziții de drept material privind reprezentarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, au fost ignorate cu desăvârșire de către prima instanță, cu consecința validării excepțiilor și apărărilor invocate și susținute de pârât prin acești "consilieri juridici". 3.2. În ceea ce privește sentința civilă nr. 756 din 14 aprilie 2022, a solicitat recurenta-reclamantă a se observa, pornind de la considerentele reținute de prima instanță, că această hotărâre este nelegală, fiind rezultatul unei aplicări greșite a normelor de drept relative la procedura ordonanței președințiale, greșeală care este de natură a atrage casarea în tot a sentinței cu consecința admiterii cererii de ordonanță președințială. În contextul expunerii unui scurt istoric al cauzei, recurenta-reclamantă a susținut că în ceea ce privește prima condiție, și anume aparența în drept, instanța de fond s-a limitat să rețină doar faptul că reclamantei i se opune un act administrativ neanulat și nesuspendat până în prezent, respectiv o prezumție de legalitate a acestuia, care nu poate fi înlăturată prin raportare la argumentele invocate în cadrul procedurii de ordonanță președințială (paragraful 4, pagina 7 a Sentinței). Susține recurenta că această motivare dovedește o aplicare greșită a normelor de drept aplicabile în cauză, relative la radierea sancțiunii, art. 248 alin. (3) din Codul Muncii coroborate cu cele ale art. 73 și art. 95 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar, precum și a normelor de drept, care reglementează prezumția de nevinovăție, prezumție care se aplică până la pronunțarea unei hotărâri definitive - art. 23 alin. (11) din Constituție și art. 48 din Carta drepturilor fundamentale. Mai mult, solicită să se observe faptul că instanța de fond a stabilit o prezumție absolută de legalitate în favoarea Hotărârii nr. 31/17.03.2022 cât timp, sub pretextul aparenței în drept, practic instanța analizează și își însușește doar argumentele pârâtului Consiliu din motivarea acestui act administrativ, antamând efectiv fondul cauzei, fiind ignorate complet argumentele invocate de reclamantă în ceea ce privește aparența de drept în favoarea acesteia. Totodată se face o analogie cu situația judecătorilor și procurorilor în funcție, pentru care neîndeplinirea condiției bunei reputații are drept efect excluderea din profesie, motive sunt străine de natura și obiectul cauzei de față. Susține că această argumentare, prin analizarea aparenței de legalitate doar în favoarea uneia din părți, în speță Consiliul Superior al Magistraturii, cu ignorarea desăvârșită a argumentelor invocate în ceea ce privește aparența de drept în favoarea reclamantei, dovedește poziționarea părtinică a instanței, în favoarea autorității, cu consecința încălcării drepturilor reclamantei. În ceea ce privește prezumția de legalitate a Hotărârii Plenului nr. 31/17.03.2022 susține că instanța de fond nu a observat că reclamanta a contestat în procedura prealabilă această hotărâre, în discuție fiind chiar această prezumție de legalitate. Este adevărat că hotărârea în cauză nu a fost suspendată, dar acest fapt, în condițiile în care a fost promovată plângere prealabilă, nu confirmă legalitatea hotărârii, ci impunea instanței să pipăie fondul, în vederea stabilirii în mod real a aparenței în drept. În cadrul acestei operațiuni de pipăire a fondului, prima instanță ar fi trebuit să observe faptul că: - adeverința eliberată de angajatorul reclamantei din cei trei ani anteriori primei probe a concursului, respectiv Adeverința nr. x din 08.03.2022, eliberată de Tribunalul București, menționează faptul că sancțiunea disciplinară a avertismentului, ce a fost aplicată reclamantei, era radiată de drept, radiere care a intervenit ope legis la data de 24.03.2021; - procedura disciplinară, finalizată cu Decizia de sancționare nr. 242 din 24.03.2020, este contestată în fața instanței de judecată, în dosarul nr. x/2020, aflat în prezent pe rolul Curții de Apel Ploiești, judecata fiind suspendată ca urmare a sesizării Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate. Deci reclamanta, până la soluționarea definitivă a acestei cauze, se bucură de prezumția de nevinovăție instituită prin art. 23 alin. (11) din Constituție și art. 48 din Carta drepturilor fundamentale; - faptul că, potrivit art. 18 alin. (4) din Legea nr. 192/2021, "Nu se bucură de o bună reputație persoana care a fost sancționată contravențional sau disciplinar în ultimii 3 ani anterior datei susținerii primei probe din cadrul primei etape a concursului, pentru fapte în raport de care numirea acesteia în funcția de judecător sau procuror nu ar fi conformă cu onoarea și probitatea specifice acestor funcții sau ar aduce atingere prestigiului justiției, avându-se în vedere criteriile prevăzute la alin. (5). Sancțiunile disciplinare pentru care a intervenit radierea nu sunt avute în vedere.": - faptul că, potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (8) din Hotărârea de Plen nr. 119/16.07.2021, "Pentru stabilirea condiției bunei reputații sunt analizate: (...) faptele pentru care candidaților li s-au aplicat sancțiuni disciplinare în ultimii 3 ani anterior datei susținerii primei probe din cadrul primei etape a concursului, pentru care nu a intervenit radierea.". Așa cum rezultă din analiza efectuată de prima instanță, aceasta a ales să dea prioritate doar prezumției de legalitate de care se bucură Hotărârea nr. 31/17.03.2022, deși era o hotărâre adoptată doar cu majoritate, nu cu unanimitate, cât timp 4 voturi au fost exprimate în sensul stabilirii îndeplinirii acestei condiții de către reclamantă, ignorând cu desăvârșire prezumțiile de care trebuia să se bucure reclamanta, respectiv prezumția de nevinovăție. În ceea ce privește raportul dintre aceste prezumții, prima instanță ar fi trebuit să aplice standardele create prin practica Curții E.D.O. Astfel, în Cauza Salabiaku contra Franței, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "Prezumții de fapt sau de drept operează în orice sistem de drept. Natural, Convenția nu interzice asemenea prezumții, în principiu. Totuși [...] le impune statelor să le mențină în anumite limite rezonabile, luând în considerare gravitatea faptelor și respectarea dreptului la apărare". Ulterior, cu ocazia soluționării cauzei Văstberga Taxi Aktiebolag and Vulic contra Suediei, forul european a reiterat și în același timp a dezvoltat concluzia anterioară, arătând că "Statele trebuie să păstreze o balanță[...] mijloacele utilizate trebuie să fie în mod rezonabil proporționale cu scopul legitim dorit a fi atins". Din această perspectivă, se impunea fi observat faptul că instanța europeană nu a oferit un remediu explicit pentru concilierea prezumțiilor, rezumându-se la a propune doar o soluție interpretativă, în sensul în care prezumția de nevinovăție, fiind una relativă, ar putea coexista cu alte prezumții existente într-un anumit sistem de drept, cu condiția ca utilizarea acestora din urmă să nu fie incompatibilă cu garanțiile dreptului la apărare, iar limitele rezonabile și principiul proporționalității să fie analizate de la caz la caz. Raportat la aceste repere interpretative, solicită să se observe că, prin Hotărârea nr. 31/17.03.2022, Plenul CSM depășind limitele legale în care putea să își exercite dreptul de apreciere cu privire la buna reputație în ce o privește pe reclamantă, limite care excludeau total de la analiza sa faptele disciplinare pentru care sancțiunea era radiată, depășește și limitele învestirii instanței de judecată și, în lipsa unei hotărâri definitive prin care să se stabilească vinovăția reclamantei cu privire la abaterea disciplinară în cauză, Hotărârea nr. 31 practic o declară vinovată pe reclamantă. Raportat la circumstanțele concrete ale cauzei nu se poate reține o întâietate în favoarea prezumției de legalitate în detrimentul total al prezumției de nevinovăție, cât timp chiar și în cadrul procedurii sumare a ordonanței președințiale, elementele excesului de putere săvârșit de pârât sunt mai mult decât evidente. Solicită să se constatate că aparența de drept este în favoarea reclamantei care, anterior primei probe din cadrul primei etape a concursului, avea o sancțiune disciplinară radiată de drept, așa cum rezultă din adresa eliberată de către angajator, radiere care excludea de la analiză faptele disciplinare sancționate . Mai mult, la momentul evaluării condiției de bună reputație, nu există o hotărâre judecătorească definitivă în ce privește vinovăția reclamantei sub aspectul faptelor imputate acesteia în procedura disciplinară. În ceea ce privește condiția vremelniciei, prima instanță a apreciat că în condițiile în care reperul temporal indicat vizează judecata în fond a acțiunii în anularea acestor hotărâri și nu momentul suspendării executării acestor hotărâri, nu este îndeplinită condiția caracterului vremelnic al măsurilor solicitate pe calea ordonanței președințiale. În analizarea acestei condiții, prima instanță a aplicat greșit dispozițiile de drept incidente, cât timp în cadrul analizării admisibilității procedurii de ordonanță cu specificul raporturilor de putere, reglementate prin Legea nr. 554/2004, a indicat faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ s-a pronunțat prin Decizia nr. 2462 din 17 mai 2012, dată în recurs, stabilind în esență faptul că "este admisibilă de principiu cererea de ordonanță președințială formulată în fața instanței de contencios administrativ, atunci când aceasta nu are ca obiect suspendarea unui act administrativ, ci dispunerea unor măsuri provizorii, cum ar fi impunerea unei obligații vremelnice în sarcina unei părți, până la dezlegarea fondului cauzei". A precizat că cererea de ordonanță nu vizează suspendarea executării celor două hotărâri, după cum a arătat deja faptul că, chiar obținând suspendarea efectelor celor două hotărâri de plen, oricum pârâtul neagă posibilitatea participării la cursurile Institutului Național al Magistraturii, exprimându-se fără echivoc în acest sens prin întâmpinarea formulată de pârâtul Consiliu în cadrul dosarului nr. x/2022, având ca obiect suspendare. Solicită să se observe faptul că aparența de drept fiind în favoarea reclamantei, consecința firească constă în posibilitatea acesteia de a participa la cursurile Institutului, cursuri care debutează la data de 2 mai 2022. Prin cererea de ordonanță a solicitat stabilirea vremelnică, în sarcina pârâtului, a obligației de a primi la cursurile Institutului pe reclamantă, până la dezlegarea fondului. În ceea ce privește urgența, deși se reține că data de debut a cursurilor Institutului Național al Magistraturii, conform concursului la care a participat reclamanta este data de 2 mai 2022, în mod paradoxal, la data de 14.04.2022 deci cu 2 săptămâni mai înainte de începerea acestor cursuri, se retine că nu este îndeplinită condiția urgenței. Alegațiile instanței neavând o bază legală sau factuală, solicită să constate îndeplinită și condiția urgenței. În ceea ce privește condiția ne-prejudecării fondului, prima instanță a reținut că, nefiind suspendat actul administrativ în cadrul procedurii reglementate de art. 1 din Legea nr. 554/2004, solicitarea formulată pe calea ordonanței președințiale de a participa vremelnic la cursurile Institutului Național al Magistraturii, cursuri care vor debuta la data de 02.05.2022, până la dezlegarea fondului, ar fi de natură a prejudeca fondul raportului juridic litigios. Imposibilitatea pentru reclamantă de a participa la aceste cursuri este într-adevăr consecința firească a nevalidării concursului, ca urmare a neîndeplinirii condiției bunei reputații, dar participarea acesteia la cursuri, cu titlu de măsură vremelnică, nu este în măsură să prejudece fondul cât timp, în ipoteza unei soluții de respingere a acțiunii pe fond, participarea acesteia la cursuri va rămâne fără efect, concursul nefiind validat definitiv în ceea ce o privește. În schimb, luarea acestei măsuri provizorii, cât timp aparența dreptului este în favoarea reclamantei, în situația unei soluții de admitere a fondului raportului juridic litigios, respectiv anularea celor două hotărâri și recunoașterea pe cale judiciară a îndeplinirii condiției bunei reputații cu consecința validării concursului și în privința reclamantei, o va pune pe aceasta în situația de a nu fi încercat o pierdere irecuperabilă, tocmai ca urmare a luării unei asemenea măsuri vremelnice. Practic, în ipoteza admiterii fondului, măsura vremelnică se va transforma într-o măsură cu caracter permanent, participarea reclamantei la cursuri și examene fiind legitimată de către instanța de judecată prin soluția asupra fondului raportului juridic litigios.

Apărările formulate de intimatul-pârât. Recursul incident. 4.1. Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare, prin intermediul căreia a solicitat, cu prioritate, suspendarea cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a dosarelor nr. x/2020 și nr. y/2021, aflate pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței și a încheierii de dezbateri recurate ca fiind legale și temeinice, conform argumentelor expuse în paginile nr. 6-15 din întâmpinare, în mod punctual cu privire la fiecare dintre susținerile recurentei-reclamante din cererea de recurs principal. Totodată, în cuprinsul paginilor 15-27 a reluat apărările formulate în fața primei instanțe și a precizat că înțelege să le mențină în integralitate. În susținerea cererii de suspendare formulate a arătat care este stadiul soluționării celor două dosare menționate, ambele aflate pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, și a susținut că, în condițiile în care prin cererea de ordonanță președințială recurenta-reclamantă contestă soluția Plenului Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a reținut neîndeplinirea de către aceasta a condiției prevăzute de lege referitoare la buna reputație, ca urmare a aplicării unei sancțiuni disciplinare față de aceasta, sancțiune contestată în dosarul Curții de Apel Ploiești nr. x/2020 și cu privire la care s-a constatat intervenită radierea în dosarul nr. x/2021, aflat pe rolul aceleiași instanțe, a apreciat că se impune suspendarea prezentei cauze până la soluționarea definitivă a acestor dosare, în vederea evitării pronunțării unor soluții contradictorii. 4.2. Odată cu întâmpinarea, pârâtul a formulat și recurs incident împotriva sentinței de fond, fiind întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului incident astfel cum a fost formulat, casarea în parte a sentinței recurate, cu consecința admiterii în prealabil a excepției inadmisibilității și a respingerii cererii de ordonanță președințială ca inadmisibilă. În dezvoltarea recursului a susținut, în contextul unei expuneri a situației de fapt și a argumentelor invocate de recurenta-reclamantă în susținerea recursului principal, că instanța de fond a apreciat în mod eronat cu privire la netemeinicia excepției inadmisibilității cererii reclamantei, nesocotind astfel dispozițiile art. 14 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, precum și dispozițiile art. 997 și urm. din C. proc. civ. Astfel, a apreciat că recurenta-reclamantă nu are deschisă calea ordonanței președințiale întrucât în materia contenciosului administrativ art. 14 din Legea nr. 554/2004 instituie o procedură specială și derogatorie de la dreptul comun pentru a obține suspendarea executării unui act administrativ, neputând fi eludată prin formularea unei cereri pe calea procedurii ordonanței președințiale. În prezenta cauză, deși a reținut că reclamanta a uzat de dispozițiile legale ce reglementează procedura specială de suspendare a efectelor Hotărârilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 31 și nr. 34, în cadrul dosarului nr. x/2022 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, instanța de fond a aplicat eronat aceste prevederi legale, apreciind că cererea de ordonanță președințială a fost configurată de către reclamantă ca o completare a efectelor suspendării executării actelor administrative menționate și a conchis astfel că ordonanța președințială nu este inadmisibilă de plano. 4.3. Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare față de recursul incident formulat de recurentul-pârât, în cuprinsul căreia, cu titlu de chestiuni prealabile, a invocat excepția tardivității recursului incident, solicitând instanței să verifice termenul în care acesta a fost promovat, precum și excepția netimbrării recursului incident potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013, solicitând anularea acestuia ca netimbrat. Pe fondul căii de atac exercitate de pârât, a susținut că sentința de fond pronunțată în cauză este legală și temeinică în ceea ce privește respingerea excepției inadmisibilității cererii de ordonanță președințială, solicitând respingerea recursului și menținerea soluției atacate, conform argumentelor expuse. Totodată, a solicitat admiterea propriului recurs pentru motivele de nelegalitate din cererea de recurs ce au fost, în esență, reiterate. 4.4. Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinarea recurentei-reclamante, prin intermediul căruia a combătut excepțiile tardivității formulării recursului incident și netimbrării acestuia, precum și susținerile formulate, considerându-le nefondate și solicitând înlăturarea lor în consecință. 4.

La termenul din 29 septembrie 2022, la care au avut loc dezbaterile, recurenta-reclamantă, prin avocat, a invocat excepția inadmisibilității recursului incident formulat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, apreciind că acesta nu tinde la schimbarea sentinței de fond, conform argumentelor consemnate în partea introductivă a prezentei decizii. Totodată, a precizat că nu mai susține excepțiile netimbrării și tardivității formulării recursului incident și a depus note de concluzii scrise prin intermediul cărora, în esență, a reiterat susținerile formulate în recurs. La același termen, Înalta Curte a respins cererea de suspendare a judecății cauzei, formulată de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii și întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., reținând că pentru soluționarea prezentului recurs nu este necesar ca dosarul nr. x/2020, aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești și în prezent suspendat, să aibă o soluție definitivă. Totodată, a luat act de precizarea formulată de recurenta-reclamantă, prin avocat, în sensul că nu mai susține excepțiile netimbrării și tardivității formulării recursului incident, a unit excepția inadmisibilității recursului incident cu fondul recursurilor și a reținut cauza în pronunțare. 5. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra excepției inadmisibilității recursului incident și asupra fondului recursurilor. 5.1. Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului incident, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată. Potrivit art. 491 alin. (1) C. proc. civ. "Recursul incident și recursul provocat se pot exercita în cazurile prevăzute de art. 472 și art. 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispozițiile art. 488 rămân aplicabile". Dispozițiile art. 472 din C. proc. civ., aplicabile recursului incident, dispun în sensul că "(1) Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe". În cauză, recursul incident al recurentului-pârât având ca obiect soluția pronunțată asupra excepției inadmisibilității cererii de ordonanță președințială, este admisibil întrucât interesul acestuia este justificat, având în vedere că în situația în care s-ar admite recursul declarat de recurenta-reclamantă și soluția primei instanțe ar fi desființată cu consecința rejudecării, instanța de recurs nu ar mai putea analiza admisibilitatea acestei proceduri speciale, fiind obligată să analizeze doar fondul pretenției dedusă judecății. 5.2. Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurente, și cu apărările corespunzătoare fiecărui recurs, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul principal și recursul incident sunt nefondate, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. 5.2.1. Recursul declarat de către recurenta-reclamantă împotriva încheierii de ședință din 13.04.2022 Prin intermediul criticilor formulate, recurenta-reclamantă critică modul de soluționare a excepției lipsei calității de reprezentant a consilierilor juridici care, în fapt, sunt judecători detașați în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, invocând faptul că potrivit dispozițiilor art. 58 alin. (3) din lege, în perioada detașării, judecătorii si procurorii își păstrează calitatea de judecător sau procuror și beneficiază de drepturile prevăzute de lege pentru personalul detașat, context în care aceștia nu pot exercita activități ce intră în sfera profesiei de consilier juridic, așa încât reprezentarea pârâtului nu poate fi asigurată decât de către Președintele Consiliului, în limitele temporale stabilite de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 317/2004. Înalta Curte reține că criticile sunt neîntemeiate, întrucât, așa cum a reținut și judecătorului fondului, consilierii juridici au fost împuterniciți de către președintele Consiliului Superior al Magistraturii să reprezinte autoritatea publică în justiție, fiind îndeplinite, din punct de vedere formal condițiile legale referitoare la reprezentare. În ceea ce privește pretinsa incompatibilitate existentă între funcția de judecător și funcția de consilier juridic, Înalta Curte constată că, deși consilierii juridici care au reprezentat autoritatea publică sunt judecători detașați pe aceste funcții, pe perioada detașării aceștia nu mai exercită activitatea specifică de judecător, așa încât starea de incompatibilitate la care face referire recurenta-reclamantă nu există. În acest sens, se are în vedere că prin Decizia nr. 949/23.09.2008 Curtea Constituțională a României a reținut că "judecătorul sau procurorul detașat într-o funcție publică încetează să mai exercite funcțiile specifice judecătorului sau procurorului și exercită atribuții specifice funcției publice în care a fost detașat. În acest sens sunt și prevederile alin. (5) ale art. 58 din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora, după încetarea detașării, judecătorul sau procurorul revine în funcția deținută anterior. Așadar, Curtea observă că, având în vedere faptul că judecătorii și procurorii detașați în funcții publice nu exercită atribuții specifice funcției de judecător sau procuror, nu se poate susține încălcarea prevederilor constituționale ale art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2), întrucât acestea se referă la incompatibilitățile funcției de judecător, respectiv de procuror. Ca atare, în cazul detașării judecătorilor sau procurorilor în funcții publice, nu ne aflăm în ipotezele normelor constituționale menționate". Ca urmare, criticile formulate cu privire la încheierea atacată sunt nefondate. 5.2.2. Recursul declarat de către recurenta-reclamantă împotriva sentinței nr. 756 din 14.04.2022. În ceea ce privește contextul factural, Înalta Curte reține că prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 124 din 27 iulie 2021 a fost aprobată organizarea concursului de admitere la Institutul Național al Magistraturii, în perioada iulie 2021 - aprilie 2022, în condițiile Legii nr. 192/2021 și ale Regulamentului privind admiterea la Institutul Național al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 119/2021, pentru un număr de 300 locuri de auditori de justiție și un număr de 8 locuri pentru personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor. După derularea celor două etape ale concursului au fost declarați admiși candidații care au obținut calificativul "admis" la interviu, în ordinea descrescătoare a notei obținute la prima etapă a concursului, stabilită conform art. 17 alin. (4) din Regulament, în limita numărului de locuri de auditori de justiție, respectiv a numărului de posturi vacante de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor scoase la concurs. Printre acești candidați, s-a aflat și recurenta-reclamantă A., aceasta regăsindu-se în cuprinsul tabelului cu "Rezultatele definitive obținute de candidații admiși după cele două etape - Auditori de justiție". În conformitate cu prevederile art. 32 din Regulament, după afișarea rezultatelor definitive ale concursului, candidații admiși la Institutul Național al Magistraturii după cele două etape ale concursului au fost verificați sub aspectul îndeplinirii condiției bunei reputații prevăzute la art. 2 lit. c) din Regulament. Din referatul întocmit de direcția de specialitate din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la aspectele referitoare la buna reputație a reclamantei a reieșit că, prin Decizia nr. 242 din 24 martie 2020 emisă de președintele Curții de Apel București, reclamanta a fost sancționată disciplinar cu avertisment pentru săvârșirea, în calitate de grefier la Judecătoria Sectorului 2 București, a abaterii disciplinare prevăzute de art. 84 lit. g) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului de specialitate al instanțelor judecătorești, constând în manifestări care aduc atingere demnității și probității profesionale. Prin Hotărârea Plenului CSM nr. 31 din 17 martie 2022, s-a aprobat Raportul Comisiei de organizare și s-a constatat neîndeplinirea condiției bunei reputații de către reclamanta A., și pe cale de consecință, s-a dispus respingerea acesteia. Prin Hotărârea Plenului Consiliului nr. 34 din 17 martie 2022, s-a hotărât validarea rezultatelor concursului de admitere Ia Institutul Național al Magistraturii, desfășurat în perioada 30 iulie 2021 - 5 aprilie 2022, pentru 124 de candidați, admiși după cele două etape ale concursului, printre care nu se regăsește și reclamanta. Împotriva celor două Hotărâri ale Plenului din 17 martie 2022 recurenta-reclamantă a formulat acțiune în anulare, ce face obiectul dosarului nr. x/2022 al Curții de Apel București, precum și cerere de suspendare a executării celor două hotărâri, ce formează obiectul dosarului nr. x/2022 a Curții de Apel București. Pe calea prezentului demers judiciar recurenta-reclamantă a solicitat, pe cale de ordonanță președințială, să fie stabilită în sarcina pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii obligația vremelnică a înscrierii sale la cursurile Institutului Național al Magistraturii, cursuri care vor debuta la data de 2 mai 2022 - Semestrul I, până la dezlegarea fondului cauzei. Respingând acțiunea, prima instanță a reținut, în esență, că reclamantei i se opune un act administrativ neanulat și nesuspendat până în prezent, respectiv o prezumție de legalitate a acestuia, care nu poate fi înlăturată prin raportare la argumentele invocate de către aceasta în procedura ordonanței președințiale. De asemenea, s-a reținut că reclamanta a formulat anterior cererea de suspendare a executării actelor administrative, iar prin admiterea cererii de ordonanță președințială, s-ar produce, indirect, efectul prejudecării fondului cererii de suspendare a executării actelor administrative, din moment ce reclamanta solicită ca măsura provizorie să fie dispusă până la judecarea fondului cauzei, și nu până la judecarea cererii de suspendare. Or, în cazul admiterii unei astfel de măsuri pe calea ordonanței președințiale, necondiționat de soluția ce ar fi pronunțată în cererea de suspendare, ar însemna că urmările se produc oricum, contrar prezumției de legalitate și executorialitate a actului administrativ a cărui suspendare s-a solicitat pe cale separată. Recurenta invocă prin intermediul motivelor de recurs că, în ceea ce privește prima condiție de admisibilitate a ordonanței președințiale, și anume aparența de drept, instanța de fond s-a limitat să rețină doar faptul că i se opune un act administrativ neanulat și nesuspendat până în prezent, respectiv o prezumție de legalitate a acestuia, care nu poate fi înlăturată prin raportare la argumentele invocate în cadrul procedurii de ordonanță președințială și consideră că instanța de fond a stabilit o prezumție absolută de legalitate în favoarea Hotărârii nr. 31/17.03.2022 cât timp, sub acest pretext al aparenței în drept, instanța analizează și își însușește doar argumentele pârâtului. Înalta Curte reține că criticile formulate sunt nefondate. Este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate, iar pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actului administrativ, instanța poate aprecia necesitatea suspendării efectelor acestuia, prin raportare la motive care oferă suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate a actelor administrative. În speța de față, deși cererea recurentei-reclamante nu vizează direct suspendarea actelor administrative atacate, ea se circumscrie totuși unei suspendări a efectelor acestora, atât timp cât pe această cale se urmărește înscrierea la cursurile Institutului Național al Magistraturii până la soluționarea fondului cauzei. Analizând prima facie motivele invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că acestea nu relevă împrejurări legate de starea de drept de natură să pună în discuție legalitatea hotărârii atacate. Astfel, în ceea ce privește aparența dreptului, motivele prezentate cererea de recurs, se circumscriu susținerii că instanța de fond a stabilit o prezumție absolută de legalitate a hotărârilor care au stat la baza măsurii excluderii sale dintre candidații admiși la Institutul National al Magistraturii după primele două probe. Înalta Curte subliniază că, în procedura sumară a ordonanței președințiale, aparența de drept se presupune, prin pipăirea fondului cauzei, context în care instanța nu verifică dacă reclamantul beneficiază efectiv de exercițiul dreptului solicitat a fi protejat, ci doar dacă este posibil sau de așteptat ca acesta să beneficieze de acest exercițiu. Or, în condițiile în care cât recurentei-reclamante i se opun acte administrative care se bucură de prezumția de legalitate, ce nu au fost anulate sau suspendate printr-o hotărâre judecătorească anterioară, în mod corect a apreciat judecătorul fondului că aparența de drept nu este în favoarea acesteia, neexistând motive întemeiate să se dispună înscrierea sa provizorie la cursurile Institutului Național al Magistraturii, mai ales că frecventarea acestor cursuri este permisă doar auditorilor de justiție care, în virtutea acestui statut, au anumite drepturi și obligații prevăzute de lege, pe care recurenta-reclamantă nu le poate dobândi decât în contextul în care ar face parte din corpul acestora. Mai mult, în prezent prezumția de legalitate a actelor administrative este întărită și de faptul că, în primă instanță, a fost respinsă atât cererea de suspendare a efectelor Hotărârilor Plenului CSM nr. 31 și nr. 34 din 17 martie 2022, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 al Curții de Apel București, cât și capetele de cerere vizând anularea acestor hotărâri, formulate în cadrul dosarului nr. x/2022 al Curții de Apel București. Constatând ca fiind nefondate criticile recurentei-reclamante referitoare la prima condiție de admisibilitate a ordonanței președințiale, respectiv aparența de drept, Înalta Curte nu va mai analiza criticile referitoare la îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de art. 997 din C. proc. civ., analiza acestora fiind de prisos în contextul în care reformarea hotărârii poate avea loc doar în situația întrunirii cumulative a tuturor condițiilor de admisibilitate. 5.2.3. Recursul incident declarat de către recurentul-pârât împotriva sentinței nr. 756 din 14.04.2022. În ceea ce privește recursul incident, prin care se atacă soluția pronunțată cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, privită sub aspectul compatibilității procedurii ordonanței președințiale cu procedura de contencios administrativ, Înalta Curte arată că art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că: "Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile C. civ. și cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.". Potrivit dispozițiilor art. 997 C. proc. civ. "(1) Instanța de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparența de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. (2) Ordonanța este provizorie și executorie. Dacă hotărârea nu cuprinde nicio mențiune privind durata sa și nu s-au modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte până la soluționarea litigiului asupra fondului. (…) (4) Ordonanța va putea fi dată chiar și atunci când este în curs judecata asupra fondului. (5) Pe cale de ordonanță președințială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond și nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situației de fapt". Prin raportare la aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că în textul Legii nr. 554/2004 nu se identifică o reglementare expresă care să excludă admisibilitatea ordonanței președințiale în materia contenciosului administrativ. Totodată, o asemenea excludere nu se poate deduce de plano nici din simpla interpretare a dispozițiilor Legii nr. 554/2004, așa încât analiza se impune a fi făcută de la caz la caz. Astfel, dacă în cazul unui act administrativ în privința căruia s-a formulat acțiune prin care s-a solicitat anularea legiuitorul a prevăzut ca procedură pentru dispunerea de măsuri provizorii suspendarea executării actului administrativ în condițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, totuși în norma specială nu a fost prevăzută o procedură echivalentă și pentru ipoteza cererilor de tipul celei în litigiu, prin care se pune în discuție raporturile de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele ce se pretind vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte. Pe cale de consecință, în cazul dat, art. 28 din Legea nr. 554/2004 determină aplicabilitatea art. 997 C. proc. civ., criticile fiind nefondate.

Temeiul legal al soluției adoptate de instanța de recurs Pentru considerentele expuse, găsind nefondată excepția invocată și constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de ambele recurente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.