Decizia nr. 4266/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 377/2021 a Curții de Apel București

Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la 02.06.2020, sub nr. x/2020, reclamantul Consiliul Național de Conducere al Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Instanța Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România, Instanța Locală de Disciplină a Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România-Filiala Suceava, A. și Casa de Insolvență Bucovina IPURL, prin A., pronunțarea unei hotărâri prin care să dispună anularea Deciziei nr. 55/28.02.2020 pronunțată de Instanța Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România în dosarul nr. x/2019 și a Hotărârii nr. 4/18.06.2019 pronunțată de Instanța Locală de Disciplină a Filialei Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România-Filiala Suceava în dosarul nr. x/2018.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința nr. 377 din data de 15 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de Consiliul Național de Conducere al Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România în contradictoriu cu pârâții Instanța Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România, Instanța Locală de Disciplină a Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România - Filiala Suceava, A. și Casa de Insolvență Bucovina IPURL.

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva sentinței nr. 377 din 15 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, a exercitat recurs reclamantul Consiliul Național de Conducere al Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici încadrate de instanța de control judiciar în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. În dezvoltarea recursului recurentul-reclamant a susținut, în contextul unei scurte prezentări a situației de fapt, a motivelor invocate prin cererea de chemare în judecată formulată, a soluției instanței de fond și a considerentelor reținute în fundamentarea soluției pronunțate, că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Astfel, reiterând argumentele invocate în acțiunea introductivă referitoare la intenția sa de a interpreta în mod constructiv prevederile O.U.G. nr. 86/2006 și ale Statutului profesiei, și de a găsi competența de soluționare a cauzei la instanțele de disciplină ale Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România și opinia exprimată sub acest aspect de către acestea din urmă, recurentul-reclamant a învederat că pe parcursul soluționării cauzei în fața Curții de Apel București, prin decizia nr. 23 din 25.01.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat nevinovăția practicianului în insolvență A. și a B., fiind astfel infirmate acte de procedură întocmite de organele de cercetare penală. Semnificația pronunțării acestei hotărâri constă în aceea că aplicarea prevederilor art. 36 lit. h) din O.U.G. nr. 86/2006 ar fi reprezentat o măsură nefundamentată, disproporționată și excesivă prin raportare la soluția dispusă de instanța penală care a avut posibilitatea administrării probelor. A susținut recurentul-reclamant că, deși a constatat că instanțele de disciplină ale Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România nu au competența materială de a se pronunța pe cercetarea incidenței dispozițiilor art. 36 lit. h) din O.U.G. nr. 86/2006, instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la atributul Consiliului Național de Conducere, aspect care conduce la o nemotivare a hotărârii pronunțate. Referitor la lipsa motivelor sau insuficienta motivare a hotărârii pronunțate, ipoteză circumscrisă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a expus considerentele reținute de instanța de fond în motivarea soluției de admitere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 36 lit. h) din O.U.G. nr. 86/2006, în sensul că a reținut, printre altele, că prevederile acestui text de lege nu sunt suficient de clare pentru determinarea organului căruia îi revine atributul aplicării dispozițiilor legale, apreciind recurentul că, raportat la aceste argumente, soluția adoptată pe fondul litigiului și considerentele reținute în fundamentarea acesteia reflectă situația unei denegări de dreptate în ceea ce privește autoritatea competentă, întrucât nu este tranșată autoritatea competentă în aplicarea art. 36 lit. h) din O.U.G. nr. 86/2006, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii pronunțate. Cu alte cuvinte, a opinat că nu se poate sesiza Curtea Constituțională pentru neconstituționalitatea art. 36 lit. h) din O.U.G. nr. 86/2006 în ceea ce privește nestabilirea de către legiuitor a autorității competente, iar apoi să se considere că soluția este pe deplin legală în condițiile în care, deși nu tranșează problema în discuție, ar putea să fie considerat Consiliul Național de Conducere autoritate competentă, deși din punct de vedere legal acesta nu are o asemenea competență. În fine, a arătat că prin sentința pronunțată instanța de fond s-a focalizat exclusiv asupra problemei competenței și numai parțial, în sensul în care consideră că nu este de competența Instanței Locale de Disciplină aplicarea dispozițiilor art. 36 lit. h) din O.U.G. nr. 86/2006, fără însă să tranșeze aspectul stabilirii sau nu a competenței în favoarea Consiliului Național de Conducere al Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România.

Apărările formulate în cauză. Intimații-pârâți A. și Casa de Insolvență Bucovina IPURL au formulat întâmpinare în cuprinsul căreia au susținut, în primul rând că recursul reclamantului nu cuprinde critici susceptibile a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aspect circumscris invocării excepției nulității recursului; iar pe fond au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond atacate ca fiind temeinică și legală, apreciind că nu sunt incidente motivele de casare invocate. La termenul din 29 septembrie 2022 recurentul-reclamant, prin avocat, a solicitat amânarea cauzei și acordarea unui nou termen de judecată justificat de necesitatea soluționării de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 36 lit. h) din O.U.G. nr. 86/2006, invocată atât în dosarul de fond din prezenta cauză, cât și în alte două dosare similare, toate aflate la instanța de contencios constituțional în faza de întocmire raport. Față de împrejurarea că a fost invocată de către intimații-pârâți excepția nulității recursului prin raportare la neîncadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, apreciind că soluționarea cererii de amânare depinde de modul de soluționare a excepției invocate, a pus în discuție excepția nulității recursului, astfel cum a fost invocată, și a respins-o cu motivarea că, pentru a interveni această sancțiune, nemotivarea trebuie să privească recursul în ansamblul său și nu fiecare motiv de casare în parte. Așadar, reținând că motivele de nelegalitate, astfel cum au fost dezvoltate prin memoriul de recurs, pot fi încadrate doar în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și că nu există o legătură între excepția de neconstituționalitate la care a făcut referire recurentul-reclamant și fondul recursului, a respins cererea de amânare a judecării cauzei, formulată în acest sens de partea recurentă, și a reținut recursul spre analiză din perspectiva reliefată.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Analizând sentința recurată prin prisma criticilor invocate de recurentul-reclamant, încadrate de instanța de control judiciar în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și de apărările formulate prin întâmpinare de intimații-pârâți A. și Casa de Insolvență Bucovina IPURL, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat și îl va respinge ca atare în considerarea argumentelor ce succed: Potrivit motivului de recurs invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. De asemenea, un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei. În speță, recurentul-reclamant a susținut nemotivarea hotărârii atacate din perspectiva lipsei motivelor pe care se întemeiază soluția pronunțată de instanța de fond, a insuficientei motivări și a fundamentării soluției pe motive contradictorii, ipoteze reliefate de împrejurarea că, deși a constatat că instanțele de disciplină ale Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România nu au competența materială de a se pronunța pe cercetarea incidenței dispozițiilor art. 36 lit. h) din O.U.G. nr. 86/2006, instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la atributul Consiliului Național de Conducere, aspect care conduce la o nemotivare a hotărârii pronunțate. Pe de altă parte, referitor la lipsa motivelor sau insuficienta motivare a hotărârii pronunțate, ipoteză circumscrisă, de asemenea, dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de fond nu putea sesiza Curtea Constituțională pentru neconstituționalitatea art. 36 lit. h) din O.U.G. nr. 86/2006 în ceea ce privește nestabilirea de către legiuitor a autorității competente, iar apoi să aprecieze că soluția este pe deplin legală în condițiile în care, deși nu tranșează problema în discuție, ar putea să fie considerat Consiliul Național de Conducere autoritate competentă, chiar dacă din punct de vedere legal acesta nu are o asemenea competență. În esență, recurentul a înțeles să invoce existența unor considerente contradictorii în cuprinsul sentinței atacate și în încheierea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate. Din textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reiese necesitatea arătării, în considerentele hotărârii pronunțate, a motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României). Raportând aceste considerente la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a făcut o justă analiză a susținerilor părților și a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic și gradual considerentele care au fundamentat soluția adoptată, prin raportare punctuală la fiecare dintre susținerile formulate de recurentul-reclamant. Astfel, este de observat că motivarea hotărârii atacate este clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, sub acest aspect Înalta Curte constatând că, în realitate, susținerile recurentului-reclamant referitoare la nemotivarea hotărârii de fond sub aspectele evidențiate, nu reflectă decât dezacordul părții în privința argumentelor care au stat la baza soluției pronunțate de prima instanță, fără a susține însă motivul de casare invocat. Instanța de control judiciar constată, contrar susținerilor recurentului-reclamant, că prima instanță a efectuat o amplă analiză a criticilor formulate și a argumentat în fapt și în drept de ce nu poate primi susținerile acestuia și care sunt motivele pentru care a considerat că decizia atacată este legală și nu se impune anularea sa. Astfel, în referire la competența materială a instanțelor de disciplină, în contextul evidențierii cadrului legislativ incident în speță, prima instanță a reținut că aceasta există doar cu privire la analizarea condițiilor răspunderii disciplinare a practicienilor în insolvență și la aplicarea sancțiunilor disciplinare prevăzute de O.U.G. nr. 86/2006, printre sancțiunile disciplinare ce pot fi aplicate de acestea regăsindu-se și suspendarea calității de practician în insolvență pe o perioadă cuprinsă între 3 luni și 1 an. A mai reținut că, deși legiuitorul a înțeles să reglementeze și suspendarea calității de practician în insolvență în ipoteza în care împotriva acestuia s-a pus în mișcare acțiunea penală sau s-a dispus trimiterea sa în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de natură să aducă atingere prestigiului profesiei, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, această măsură a suspendării calității de practician nu are natura unei sancțiuni disciplinare în condițiile în care aplicarea sa nu este legată de constatarea săvârșirii uneia dintre abaterile disciplinare prevăzute în mod expres de O.U.G. nr. 86/2006 și de Statutul Uniunii, astfel încât, în lipsa unor dispoziții legale exprese, nu se poate concluziona că aplicarea acestei măsuri de suspendare se realizează prin parcurgerea procedurii prevăzute de actele normative amintite și că instanțele de disciplină ar avea în acest sens competența materială de a aplica măsura suspendării în situația dedusă judecății. În același mod judicios a analizat instanța de fond și susținerile reclamantului potrivit cărora doar instanțele de disciplină pot verifica într-un cadru instituționalizat incidența dispozițiilor art. 36 lit. h) din O.U.G. nr. 86/2006 cu respectarea principiului dreptului la apărare, reținând aceasta, raportat la probatoriul administrat și la normele legale aplicabile în speță, că susținerile părții reprezintă critici referitoare la conținutul textelor legale incidente și la lipsa reglementării exprese a procedurii aplicabile în situația prevăzută de art. 36 lit. h) din O.U.G. nr. 86/2006, care nu poate fi complinită pe cale judecătorească, în sensul extinderii aplicabilității procedurii desfășurate în fața instanțelor disciplinare și pentru situația în care se regăsesc pârâții. Cum instanța de fond a analizat punctual fiecare critică invocată de reclamant în susținerea cererii de anulare a actelor instanțelor de disciplină, pe care le-a respins motivat în fapt și în drept, reținând că deciziile contestate au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale, Înalta Curte nu poate valida opinia recurentului-reclamant în sensul că prima instanță nu a motivat suficient soluția pronunțată pe aspectele invocate și că aceasta s-ar fundamenta pe considerente contradictorii prin raportare la încheierea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate și că, astfel, ar fi pronunțat o hotărâre nemotivată, susținerile părții formulate sub aceste aspecte nesusținând motivul de casare invocat. Dimpotrivă, contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de control judiciar constată că argumentele reținute de prima instanță validează raționamentul logico-juridic expus de aceasta în sprijinul soluției pronunțate, astfel încât ipoteza că sentința de fond ar fi nemotivată nu poate fi reținută. În egală măsură, instanța de control judiciar reține că, pentru a răspunde cerinței impuse de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sub aspectul motivării contradictorii, această contradicție la care se referă textul de lege invocat trebuie să vizeze considerentele reținute de instanță și soluția pronunțată în dispozitiv, sau să se reflecte în cadrul considerentelor ce fundamentează soluția pronunțată în dispozitiv, astfel încât hotărârea să apară, într-adevăr, ca nemotivată. Or, din lecturarea sentinței ce face obiectul demersului judiciar inițiat de reclamant nu reiese că ar exista vreo contradicție sub niciunul dintre aspectele anterior subliniate, astfel că nu poate fi primită critica părții formulate din această perspectivă. Cât privește susținerea referitoare la insuficienta motivare a hotărârii de fond, Înalta Curte consideră că se impune a se aminti că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările acestora și tuturor nuanțelor invocate în referire la textele pe care și-au întemeiat cererile, fiind o chestiune de conținut și nu de volum. Însă, chiar și din perspectiva reliefată, lecturând sentința recurată, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a făcut o judicioasă analiză a cauzei, un examen riguros al susținerilor reclamantului prin raportare la contextul factual și la cel normativ reținute în speță, expunându-și raționamentul ce a fundamentat soluția și argumentând punctual de ce nu pot fi reținute apărările părții și care sunt motivele pentru care a considerat că sunt legale actele contestate în cauză. În aceste condiții, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat, împrejurarea că recurentul-reclamant nu împărtășește raționamentul logico-juridic ce a fundamentat soluția primei instanțe neputând conduce la incidența motivului de casare referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă la necuprinderea motivelor pe care se întemeiază sau la motive contradictorii, ipoteze care, așa cum s-a arătat, nu se verifică în speță. Pe cale de consecință, întrucât nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond, deoarece a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege, argumentele expuse de recurentul-reclamant în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat demersul judiciar inițiat de reclamant, cu consecința păstrării ca legale a sentinței atacate.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs. Pentru considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același Cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.