ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4158/2022

Ședința publică din data de 22 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 12.06.2018, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară:

- anularea Deciziei nr. 1439 emisă la data de 12.10.2017 de către A.S.F., prin care s-a dispus sancționarea cu o amendă în cuantum de 45.000 RON, precum și revocarea deciziei A.S.F. nr. 1439/12.10.2017 ca fiind netemeinică și nelegală și înlocuirea sancțiuni amenzii cu ceea a avertismentului;

- anularea deciziei nr. 47 emisă la data de 11.01.2018 de către A.S.F.;

- suspendarea efectelor actului administrativ atacat cel puțin până la soluționarea prezentei contestații, în scopul preîntâmpinării unor consecințe juridice care nu mai pot fi înlăturate, în subsidiar;

- revocarea măsurilor stabilite din Decizia A.S.F. nr. 1439/12.10.2017 precum și a măsurilor stabilite prin Decizia A.S.F. nr. 47/11.01.2018;

- obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată generate ca urmare a prezentului litigiu.

Prin sentința nr. 2400 din 15 octombrie 2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Împotriva sentinței a declarat recurs de reclamanta A. S.A., solicitând casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

Reluând susținerile din acțiunea introductivă, recurenta arată că atât Decizia 1439/12.10.2017 cât și procesul-verbal întocmit ca urmare a acțiunii de control periodic desfășurat la A. S.A. sunt neîntemeiate și nelegale, iar instanța de fond în mod greșit a respins cererea de

In primul rând, instanța de fond a reținut în mod greșit faptul că intimata a motivat actul administrativ emis de pârâtă.

De asemenea, cu privire la prima faptă reținută prin decizia ASF cu numărul 1439, consideră că nu au fost încălcate prevederile articolului 7 alin. (1) lit. i) din Regulamentul C.N.V.M. cu numărul 32/2006, care prevede că i)regulamentul de organizare și funcționare, care va cuprinde și organigrama S.S.I.F., regulile și procedurile interne prevăzute la titlul III, capitolul I.

Prin punctul 2 din Decizia ASF nr. 1439,reclamanta a fost sancționată pentru că nu ar fi menținut o structură organizatorică care să precizeze în mod clar și documentat structurile ierarhice de raportare, precum și care să aloce funcțiile și responsabilitățile aferente acestor structuri.

Recurenta arată că nu a încălcat prevederile articolului 63 alin. (2) lit. a) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006 pentru că în ședința Consiliului de Administrație din data de 16.03.2017,la solicitarea Directorului General domnul B., s-a introdus pe ordinea de zi la secțiunea "Diverse", discuția cu privire la organigrama societății.

Consideră că instanța de fond în mod greșit a considerat că remedierea problemelor survenite, nu pot justifica înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a avertismentului, când în situația de față rezultă buna credință a subscrisei.

Cu privire la punctul 3 din decizia de sancționare, reclamanta a fost sancționată pentru că procedurile interne ale societății A. S.A., care vizau politica de remunerare, nu ar fi fost elaborate și nu au fost implementate cu respectarea principiilor și regulilor stabilite prin Norma A.S.F. nr. 4/2014 și Regulamentul A.S.F. nr. 3/2014.

Ținând cont de faptul că politica de remunerare nu a fost încălcată așa cum se prevede în decizia cu numărul 1439 din 12.10.2017, recurenta a solicitat înlocuirea pedepsei amenzii cu ceea a avertismentului conform prevederilor articolului 273 din Legea 297/2004. De asemenea, amenda în valoare de 7.717 RON este disproporțională ținând cont de fapta săvârșită.

Consideră că instanța în mod greșit nu a ținut cont de faptul că recurenta, cu bună credință, doreste remedierea problemelor survenite.

Nici cu privire la contravenția reținută la punctul 4 din decizia ASF nr. 1439, sancțiunea aplicată nu este neîntemeiată iar în ceea ce privește sancțiunea aplicată la punctul 8 din Decizie, aceasta este neîntemeiată, precum și disproporționată, ținând cont de faptul că rapoartele administratorului de risc au fost îndeplinite conform prevederilor legale.

Conform punctului 9 din decizia emisă de către ASF, reclamanta a fost sancționată pentru că auditorul intern nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale desi partea nu este și nu poate fi subiect pasiv al încălcării reținute la acest punct din decizie, deoarece nu acesta nu și-a îndeplinit obligațiile legale, ci auditorul intern. Mai mult decât atât, societatea nu deținea la momentul respectiv un consiliu de administrație autorizat de către ASF. Astfel sancțiunea aplicată în acest caz nu este întemeiată și nu este proporțională cu presupusa faptă săvârșită.

Instanța de fond, consideră în mod greșit faptul că, deși o terță persoană este în culpa procesuală, cupla de fapt este tot a recurentei, fapt care nu este corect.

În ceea ce privește punctul 13 din decizia cu numărul 1439, reprezentanții ASF au înțeles în mod greșit starea de fapt.

Referitor la sancțiunea reținută la punctul 14 din Decizia cu numărul 1439 emisă de către ASF, domnul C. nu era angajat al societății A. S.A, ci deținea doar un contract de mandat, astfel acesta deținea calitatea de agent delegat iar amenda în valoare de 12.861 RON, este disproporțională și neîntemeiată.

Instanța de fond a respins în mod greșit apărările formulate de reclamantă, nereținând faptul că domnul C., nu era angajatul societății, astfel nu avea putere de decizie și de control, cu privire la activitățile pe care acesta le desfășura.

Amenda stabilită la punctul 17 din decizia ASF emisă în numele societății este neîntemeiată, ținând cont de faptul că nu este motivată în drept și în fapt. Prin faptul că nu este motivat un actul administrativ, persoanei în cauză îi este încălcat dreptul la apărare.

În ceea ce privește punctul 18 din decizia de sancționare, referitor la tranzacționarea pe contul HOUSE există înregistrări contabile clare pentru fiecare tranzacție în parte.

Referitor la punctul 22 din decizia de sancționare cu numărul 1439 din data de 12.10.2017, reclamanta a menționat că a raportat tranzacțiile suspecte pentru toți clienții societății.

Astfel amenda în valoare de 15.000 RON este disproporțională față de presupusa faptă, ținând cont de starea de fapt incidentă în speță.

Pentru tranzacțiile din datele de 29.07.2015, 27.08.2015, 16.11.2015 și 10.12.2015, reclamanta nu a fost sancționată de către Oficiul Național de Spălare a banilor, astfel nu se poate considera că nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de articolul 6 din Regulamentul 5/2008 care prevede următoarele: Procedura privind cunoaștere clientelei în scopul prevenirii și combaterii spălării banilor și a finanțării actelor de terorism.

Prin procesul-verbal de control s-a precizat la pagina 58 că tranzacțiile menționate anterior nu au sens economic, însă nu s-a definit noțiunea de sens economic.

Astfel, aplicarea aceste sancțiuni nu este motivată în drept și în fapt. În lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură.

În final, reclamanta a considerat că sancțiunea aplicată prin decizia nr. 1439 din data de 12.10.2017, în cuantum de 45.000 RON,este excesivă și este rezultatul unei greșite individualizări a faptei de parte reprezentanților ASF, prejudiciile create prin aplicare acestei măsuri sunt mult disproporționate de fapta avută în vedere la aplicare sancțiunii.

Intimata Autoritatea de Supraveghere Financiară a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului astfel cum a fost formulat de către A. S.A., ca nefondat.

În fapt, în baza Deciziei de control nr. 84/25.01.2017, A.S.F., în calitate de autoritate administrativă autonomă a pieței de capital, a dispus un control la A. S.A, perioada controlata fiind14.10.2014-13.03.2017.

În urma controlului., A.S.F. a procedat la sancționarea A. S.A. cu amenda în cuantum de 45.000 RON, reprezentând 1,7594 % din cifra de afaceri aferentă anului 2016.

Prin adresa înregistrată la A.S.F. cu nr. R.G./43272/14.11.2017, A. S.A. a formulat plângere prealabilă împotriva Deciziei A.S.F. nr. 1439/12.10.2017, solicitând, în principal, revocarea acesteia și în subsidiar, înlocuirea sancțiunii cu amendă cu aceea a avertismentului.

Prin Decizia A.S.F nr. 47/11.01.2018 s-a dispus respingerea plângerii prealabile, ca nefondată.

D. S.A. a formulat o acțiune în contencios administrativ împotriva Deciziei A.S.F. nr. 1439/12.10.2017 și a Deciziei A.S.F nr. 47/11.01.2018 prin care a solicitat anularea acestor acte administrative, revocarea sancțiunii cu amendă și înlocuirea acesteia cu avertismentul, suspendarea efectelor actelor administrative contestate.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar conform art. 489 alin. (1) din același act normativ, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care statuează că motivele de casare de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părților.

În cauză, recurenta reia, prin motivele de recurs, aproape integral, susținerile din cererea de chemare în judecată, limitându-se la a puncta, izolat și neargumentat, faptul că raționamentul instanței de fond a fost greșit.

Astfel, deși există formal o declarație de recurs, nu se indică explicit, raportat la art. 488 C. proc. civ., care sunt motivele de nelegalitate a hotărârii recurate din perspectiva soluției pronunțate de prima instanță, analiza de nelegalitate a hotărârii instanței de fond fiind astfel imposibil de realizat din această perspectivă.

Or, exprimarea nemulțumirii față de soluția pronunțată, fără indicarea unor motive concrete de nelegalitate care să poată fi analizate fie și prin prisma dispozițiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., nu poate conduce la o judecată, specifică recursului, din perspectiva legalității, nu a temeiniciei.

Înalta Curte constată că în declarația scrisă de recurs, înregistrată la dosar, recurenta-reclamantă prezintă situația de fapt și preia aceleași texte legale incidente raportului juridic de drept material invocate în apărările formulate în fața instanței de fond, fără însă să evidențieze care sunt motivele concrete de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în unul din motivele limitativ și expres prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ.

Așa cum s-a arătat elocvent în practica judiciară, pe baza principiului echivalenței actelor juridice, motivarea recursului nu poate fi făcută prin trimitere la apărările de la fond, deoarece, fiind întocmite anterior pronunțării hotărârii atacate, ele reprezintă poziția părții față de drepturile și obligațiile în discuție, iar nu critici aduse unei hotărâri, care nu fusese încă pronunțată.

Mai mult, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare de formă a textelor legale și la prezentarea circumstanțelor factuale ale cauzei, ci condiția legală a dezvoltării motivelor implică determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor și raționamentelor pe care se bazează.

În acest context, se reține că niciuna dintre ipotezele art. 488 C. proc. civ. nu a fost afirmată și dezvoltată ca atare pentru ca, în mod real, recursul împotriva soluției pronunțate de prima instanță să poată fi încadrat în textul de lege menționat.

Conform art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. recursul este o cale extraordinară de atac menită să asaneze eventualele greșeli de judecată anume imputate de către recurent prin prisma motivelor de casare expres și limitativ prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ., per a contrario, aspectele de fapt și critici în legătură cu stabilirea stării de fapt nu pot face obiectul recursului.

Cu toate acestea, instanța de control judiciar constată că, referitor la soluția instanței de fond privind reindividualizarea sancțiunii, recurenta-reclamantă a formulat unele critici care pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv greșita aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 275 din Legea nr. 297/2004, analizarea sentinței recurate urmând să se efectueze exclusiv în raport de aceste critici.

Astfel, așa cum corect a reținut instanța de fond, remedierea faptelor reținute drept contravenții nu semnifică lipsa faptelor contravenționale iar situația de fapt constatată în privința recurentei reclamante fost reținută la individualizarea sancțiunii.

Cu privire la cuantumul sancțiunilor aplicate, au fost avute în vedere de către intimată următoarele principii:

- atribuțiile directe și specifice ale persoanelor responsabile, conform prevederilor legale și regulamentare în vigoare, procedurilor interne ale societății și fișelor de post ale angajaților;

- stabilirea unei sancțiuni/măsuri distincte pentru fiecare faptă în parte, inclusiv în cadrul deciziilor de sancționare;

- proporționalitatea cuantumului propus pentru fiecare faptă în parte raportat la impactul/potențialul impact.

- circumstanțele personale și reale ale săvârșirii faptei și conduita făptuitorului, așa cum prevede art. 228 alin. (3) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006 și art. 275 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, articole invocate în deciziile de sancționare, cu luarea în considerare a sancțiunilor anterioare din ultimii 3 ani ale respectivelor persoane;

- în cazul constatării săvârșirii a două sau mai multe contravenții, s-a aplicat sancțiunea cea mai mare, majorată cu până la 50%, după caz, așa cum prevede art. 275 alin. (3) din Legea nr. 297/2004.

În concret, pentru unele dintre fapte s-a aplicat sancțiunea minimă, cea a avertismentului, pentru alte fapte Autoritatea s-a orientat spre minimul special al amenzii sau a avut în vedere cuantumuri situate în partea inferioară a intervalului prevăzut de Legea nr. 297/2004.

Referitor la argumentele recurentei în raport de circumstanțele faptei reținute la pct. 9 din Decizia A.S.F. aceasta susține faptul că "societatea nu este subiect pasiv al încălcării reținute, deoarece nu societatea nu și-a îndeplinit obligațiile legale, ci auditorul intern. La momentul respectiv societatea nu definea un CA. autorizat de A.S.F., sancțiunea aplicată fiind neîntemeiată și disproporționată in raport cu fapta săvârșită,,.

Judicios a stabilit instanța de fond că persoana responsabilă pentru respectiva contravenție este A. S.A., având în vedere faptul că, în conformitate cu prevederile art. 86 alin. (1) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006, în situația externalizări unor funcții, societatea rămâne pe deplin responsabilă pentru aducerea la îndeplinire a tuturor obligațiilor sale conform reglementărilor incidente.

Pentru această faptă s-a aplicat măsura sancțiunii cu amendă în cuantum de 7.717 RON, reprezentând 0,3% din cifra de afaceri aferentă anului 2016, cuantum situat în partea inferioară a intervalului prevăzut de Legea nr. 297/2004, cu modificările și completările ulterioare, respectiv amendă de la 0,1% până la 5% din cifra de afaceri netă realizată in anul financiar anterior sancționării, în funcție de gravitatea faptei săvârșite.

În ceea ce privește argumentele recurentei față de constatările reținute la pct. 13,14, 16, 17, 23 din Decizia A.S.F nr. 1439/12.10.2017, aplicarea sacțiunilor este motivata atât în fapt cât și în drept, decizia conținând toate elementele care fac posibilă verificarea tuturor aspectelor privind legalitatea acesteia, nelipsind de eficiență controlul judecătoresc al actului administrativ, referirile la jurisprudenta CJUE și ICCJ fiind nerelevante în speță.

Cu privire la argumentul invocat de recurentă, potrivit căruia aceasta nu a fost sancționată de ONPCSB, în ceea ce privește contravențiile prevăzute de Legea nr. 656/200226, cu modificările și completările ulterioare, acestea se constată și se sancționează de către reprezentanții împuterniciți, după caz, de Oficiu sau de altă autoritate competentă, în condițiile legii, să efectueze controlul, cum este, în cazul de față, Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 2400 din 15 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 2400 din 15 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2022.