ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3933/2022

Ședința publică din data de 15 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 13.06.2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 6510/14.06.2017 emise de pârât și obligarea pârâtului (în plus față de suma de 14.533,00 RON deja achitat),

- în principal, la plata sumei de 26.809,74 RON, ce i-a fost refuzată prin decizia atacată, și la plata penalităților de întârziere egale cu valoarea dobânzii legale, calculate de la data accidentului (12.12.2015) și până la data plății efective, prin raportare la suma de plată ce reprezintă despăgubire integrală pentru daună totală, sau,

- în subsidiar, în măsura în care se apreciază că avariile nu reprezintă daună totală a autovehiculului, obligarea pârâtului la plata sumei de 25.212,20 RON, reprezentând costuri reparație suplimentare sumei de 14.532,83 RON care i-a fost acordată prin decizia contestată, și la plata penalităților de întârziere egale cu valoare dobânzii legale, calculate de la data accidentului (12.12.2015) și până la data plății efective, prin raportare la suma de plată ce reprezintă despăgubire integrală pentru reparație.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 52 din 18 februarie 2021, Curtea a admis în parte acțiunea reclamantului A..

A obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 8.927,17 RON, reprezentând diferență de despăgubire.

A respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

A luat act că reclamantul își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

A respins cererea reclamantului privind aplicarea unei amenzi judiciare expertului judiciar.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce privește soluția de respingere a pretenției de obligare a pârâtului la plata sumei de 17.882,57 RON, reprezentând diferența de despăgubire (determinată ca diferență între suma solicitată prin contestație, 26.809,74 RON, și cea acordată de instanța de fond, 8.927,17 RON), precum și soluția de respingere a capătului de cerere având ca obiect obligarea intimatului-pârât la plata penalităților de întârziere, egale cu valoare dobânzii legale, de la data producerii accidentului, 12.12.2015, și până la data plății efective, prin raportare la suma de plată ce reprezintă despăgubire integrală pentru daună totală.

După ce a reiterat situația de fapt, a susținut recurentul că motivarea inspectorului din cadrul FGA, din Referatul de respingere parțială a cererii de despăgubire, nu poate fi primită, întrucât în legislație nu se stipulează că persoana prejudiciată trebuie să prezinte documente fiscale din care să reiasă ca a suportat în avans costurile de reparație, ignorându-se Devizul din 06.01.2016, efectuat tot în baza sistemului Audatex, care stabilește o despăgubire în cauntum de 39.745,20 RON, aflat în dosarul de daună.

Intimatul-pârât avea obligația de a stabili cuantumul despăgubirilor în baza acelui deviz întocmit de unitatea service care a preluat autoturismul după accident pentru efectuarea constatării. Mai mult, unitatea service a întocmit și o reconstatare, suplimentară devizului, ignorată de intimatul-pârât.

Instanța de fond nu s-a referit la aceste aspecte, reținând că valoarea reparației în cuantum de 39.745 RON a fost determinată pe baza datelor și informațiilor rezultate în urma reconstatării efectuate, deși a precizat faptul că valoarea după reconstatare era una mai mare de 39.745 RON.

S-a mai referit recurentul și la proba cu expertiză tehnică auto, apreciind că expertul nu a răspuns obiectivelor solicitate, ci a efectuat un rezumat al actelor aflate la dosarul cauzei și a efectuat un calcul privind costul pentru daună totală în baza unui sistem ales de expert prin care a stabilit valoarea de 6.747,00 euro, cu toate că prin acțiune a solicitat încadrarea daunei totale prin raportare la valoare asigurată, de 9.127 euro.

A mai apreciat recurentul că instanța a aplicat greșit normele de drept material cuprinse în Condițiile privind asigurarea autovehiculelor Casco Forte. Suma asigurată era de 9.127 euro, adică autovehiculul a fost evaluat la suma de 9.127 euro, nu pentru suma de 6.474,00 euro. Nu este firesc ca pentru stabilirea valorii poliței să i se evalueze autovehiculul la 9.127 euro, iar, dacă este vorba să fie despăgubit, autovehiculul să valoreze doar 6.474,00 euro în cursul aceluiași an.

Tot o greșită aplicare a normelor de drept material a fost efectuată de instanță și cu prilejul validării ca din suma ce reprezenta valoarea de piață a autovehiculului stabilită de expert, sumă pe care o contestă, să fie scăzut și 20%. Nu s-a motivat, nici în Raportul de expertiză, nici în sentința recurată, de ce s-a optat pentru acest procent, în condițiile în care, în condițiile de asiguraer, se stipulează că se poate scădea un procent de până la nivelul maxim de 20%.

A mai arătat recurentul, în ceea ce privește respingerea capătului de cerere având ca obiect obligarea intimatului la plata penalităților de întârziere, de la data accidentului și până la data plății efective, că instanța de fond a aplicat eronat dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, art. 2214 C. civ. și art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 când a reținut că penalitățile de întârziere nu se încadrează în categoria creanțelor născute din contractul de asigurare.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a invocat nulitatea cererii de recurs, apreciind că susținerile recurentului nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În ședința publică din 15 septembrie 2022, a invocat și excepția lipsei de obiect a recursului, în raport de faptul că a achitat recurentului suma de 8.927,00 la care a fost obligat de prima instanță.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că sentința este legală și temeinică.

4.1. Preliminar, în ceea ce privește excepția lipsei de obiect a recursului invocată de intimatul-pârât, pe motiv că ar fi achitat recurentului suma la care a fost obligat prin sentința recurată, Înalta Curte o va respinge, având în vedere că recurentul-reclamant a atacat sentința recurată inclusiv sub aspectul cuantumului sumei stabilite de prima instanță, solicitând, prin recurs, suplimentarea acesteia cu suma de 17.882,57 RON.

Prin urmare, aspectul învederat de intimatul-pârât nu poate conduce la o lipsă de obiect a căii de atac.

4.2. În ceea ce privește recursul, Înalta Curte, examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent și cu apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

4.2.1. Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a invocat formal acest motiv de nelegalitate, fără a dezvolta niciun argument care să se circumscrie acestuia.

De altfel, lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

4.2.2. Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Deși reia unele aspecte reținute prin decizia emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților și prin raportul de expertiză tehnică, care nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, demersul recurentului-reclamant privește, în esență, faptul că nu ar fi fost reparat integral prejudiciul, nefiind despăgubit conform sumei maxime asigurate prin polița Casco.

Este adevărat că potrivit disp. art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, Fondul are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, dar aceste dispoziții legale se interpretează coroborat cu cele privitoare la modul în care se calculează cuantumul despăgubirilor.

În cauză, după cum a rezultat din expertiza judiciară, valoarea de piață a vehiculului la data producerii evenimentului era de 29.325 RON (echivalentul a 6.474 euro), iar valoarea reparațiilor estimate ar fi fost de 39.745 RON (aproximativ 8.793 euro, la cursul euro din perioada respectivă).

Conform art. 51 alin. (10) din Norma ASF nr. 23/2014, dauna totală este atunci când cuantumul pagubei depășește 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului.

Astfel, corect a reținut instanța de fond că autovehiculul recurentului-reclamant implicat în accident se încadrează în categoria "daună totală", valoarea reparațiilor sale depășind valoarea autovehiculului de la data producerii evenimentului.

Suma acordată de prima instanță din totalul prejudiciului a rezultat din coroborarea dispozițiilor art. 51 alin. (1), (2), (9), (10) și (12) din Norma ASF nr. 23/2014, respectiv valoarea despăgubirii nu poate depăși diferența dintre valoarea de piață a autovehiculului la data producerii evenimentului (7.266 euro) și valoarea rămasă a bunului (25% din valoarea de circulație a bunului).

Prin urmare, nu pot fi avute în vedere susținerile recurentului, că instanța de fond nu ar fi analizat stabilirea valorii despăgubirilor în raport cu dispozițiile legale, în sentința recurată explicându-se, punctual și clar, algoritmul și modul de calcul avut în vedere de instanță, în mod corect aceasta stabilind suma de 8.927,17 RON diferență de despăgubire în favoarea recurentului-reclamant.

Pe lângă cele avute în vedere de prima instanță, considerente pe care instanța de control judiciar le validează și care nu se mai impune a fi reluate în prezenta decizie, Înalta Curte reține că despăgubirea ce se poate plăti asiguratului nu poate depăși cuantumul pagubei suferite, întrucât despăgubirea are doar caracter reparator și nu este menită a aduce o îmbogățire fără justă cauză asiguratului.

Dincolo de legislația primară, Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările, și de cea secundară, dată de succesiunea de Norme ASF, trebuie punctat scopul asigurărilor obligatorii RCA.

Acesta este de a "despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs de vehiculul asigurat". În concret prejudiciul trebuie să se raporteze întotdeauna la autovehicul, tip, vechime, kilometraj etc.

Nu pot fi reținute aprecierile recurentului, în sensul că despăgubirea acordată este prea mică și că ar fi trebuit despăgubit la valoarea maximă din polița de asigurare, pentru că despăgubirea a fost calculată în condiții de daună toală, prin diminuarea acesteia cu 20%, contravaloarea pieselor neavariate.

Alegațiile recurentului, care este nemulțumit de faptul că s-a aplicat procentul maxim de 20 pentru calcularea despăgubirii, nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, nevizând aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate.

În ceea ce privește criticile recurentului referitoare la respingerea cererii de obligare a pârâtului la plata penalităților de întârziere, în mod corect prima instanță a concluzionat că aceste penalități nu intră în categoria "creanțelor de asigurare".

Înalta Curte constată incidența art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că, " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților.

Acestea au fost cauzate de comportamentul culpabil al asigurătorului, B. S.A., în mod corect apreciind instanța că pentru recuperarea acestora reclamantul se poate înscrie la masa credală.

4.3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că soluția adoptată de judecătorul fondului este legală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente, astfel că, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția lipsei de obiect a recursului, invocată de intimatul-pârât, și va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de obiect a recursului invocată de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 52 din 18 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 15 septembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.