ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3648/2022

Ședința publică din data de 21 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței anularea Deciziei nr. 5567/21.04.2017 și obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii de acordare a despăgubirilor, în suma totală de 6.586,23 RON.

De asemenea, solicită obligarea pârâtului la plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere, conform art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, calculate asupra sumei de 6.586,23 RON, de la data scadenței obligației de plată (18.08.2016) și până la data achitării efective a debitului principal, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată aferente.

Prin sentința civilă nr. 2529 din 18 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: "A admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

A anulat în parte Decizia nr. 5567/21.04.2017 emisă de pârât, în sensul că admiterea cererii de despăgubire este pentru suma de 6192 RON, iar respingerea cererii vizează restul sumei solicitate.

Conform art. 451-453 C. proc. civ., a obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 2124,7 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorarii de expert/consilier expert, corespunzătoare admiterii în parte a acțiunii.

A luat act că reclamanta a arătat că va solicita onorariul de avocat pe cale separată."

Totodată, prin sentința civilă nr. 4354 din 26 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de completare a hotărârii formulată de petentul expert B., în cauza de contencios administrativ și fiscal privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a respins cererea de majorare a onorariului de expert, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 4354 din 26 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs expertul B. și a solicitat casarea sentinței nr. 4354/26.10.2018 pe motiv de nulitate având în vedere lipsa de procedură cu citarea sa în calitate de expert desemnat în dosar.

Împotriva sentinței civile nr. 2529 din 18 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. și a solicitat în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) lit. 8 C. proc. civ., admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii în privința capătului de cerere referitor la penalități.

Arată reclamanta recurentă că instanța de fond a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. . a din Legea nr. 213/2015, respectiv art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Arată acesta că deși instanța de fond a înțeles să facă trimitere la dispozițiile Normei ASF nr. 23/2014 în privința debitului principal și, în mod corect, a preciat că în raport de aceste dispoziții intimata este obligată să achite întreaga despăgubire, în ceea ce privește penalitățile de întârziere aceasta a reținut greșit că sensul normei se restrânge doar la persoana asiguratului și nu se aplică și FGA.

Mai arată că Norma ASF trebuie corobarată cu dispozițiile art. 1535 C. civ. și cu Legea nr. 213/2015 care prevăde în mod expres că creanțele din asigurare cuprind și dobânzile/penalitățile de întârziere datorate.

Concluzionând, apreciază că FGA este ținut ca și asigurătorul de răspundere civilă aflat în faliment să îldespăgubească integral pe păgubit.

Recursul declarat de expertul B.

Examinând excepția netimbrării recursului, invocată din oficiu în ședința publică din data de 21 iunie 2022, asupra căreia trebuie să se pronunțe cu prioritate, astfel cum impun dispozițiile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul expertului B. a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/2017, iar prin rezoluția din data de 6 octombrie 2020 s-a stabilit taxa judiciară de timbru aferentă căii de atac promovate, în cuantum de 100 RON, conform dispozițiilor Ordonanței de urgență nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013, "(l)Recursul împotriva hotărârilor judecătorești se taxează cu 100 RON dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-7 C. proc. civ. (2) In cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a norme/or de drept material, pentru cereri și acțiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puțin de 100 RON; în aceeași ipoteză, pentru cererile neevaluabile în bani, cererea de recurs se taxează cu 100 RON. ", iar dispozițiile art. 33 alin. (1) din același act normativ statuează în mod expres că "taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege".

În acest sens sunt și dispozițiile art. 148 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora:

"Cererile adresate instanțelor judecătorești se timbrează, dacă legea nu prevede altfel", precum și dispozițiile art. 197 din același cod care prevăd în mod expres că "în cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se atașează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condițiile legii."

Din analiza textelor de lege sus citate, rezultă obligația recurentului de a depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantumul datorat, astfel încât prin citația emisă în data de 06.10.2020 s-a dispus citarea acesteia cu mențiunea de a achita taxa judiciară de timbru.

De asemenea, conform art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, partea obligată poate formula cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate.

Recurentul B. a formulat, la data de 14 octombrie 2020, cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, iar aceasta a fost respinsă ca tardivă prin încheierea de ședință din data de 2 decembrie 2020, în dosarul asociat nr. x/2017, comunicată recurentul în data de 18 decembrie 2020 potrivit dovezii de înmânare aflată la dosar reexaminare.

În acest context, obligația de a achita taxa judiciară de timbru subzistă în continuare, iar Înalta Curte constată că până la termenul de judecată acordat, deși a fost legal citată cu mențiunea de a achita taxa judiciară aferentă recursului promovat, astfel cum rezultă din dovada/procesul-verbal de înmânare a actului de procedură de la dosar recurs, acesta nu a respectat cerința prevăzută de dispozițiile art. 24 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Consecința neachitării taxei judiciare de timbru aferentă căii de atac extraordinare a recursului este prevăzută de dispozițiile art. 197 din C. proc. civ., sancțiunea fiind nulitatea recursului ca netimbrat.

Recursul declarat de reclamanta A. SRL

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea formulată, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței anularea Deciziei nr. 5567/21.04.2017 și obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii de acordare a despăgubirilor, în suma totală de 6.586,23 RON.

Prima instanță a admis în parte cererea dedusă judecății, reținând în esență, că penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului C. S.A., pentru recuperarea acestora reclamantul are la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

Înalta Curte analizând recursul prin prisma limitelor stabilite, respectiv doar în privința capătului de cerere referitor la penalități, îl va respinge ca nefondat.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a invocat interpretarea greșită a normelor de drept material referitoare la penalitățile de întârziere.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă.

Astfel, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere, datorate de asigurătorul C. S.A. pentru neplata la timp a despăgubirilor, precum și cheltuielile de judecată stabilite în litigiul dintre asigurător și reclamantă, nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților.

Dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv:

"(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii contractului de asigurare între persoana vinovată de producerea accidentului și asigurător):

"Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38:

"Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător."

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", iar potrivit art. 2217 din același cod:

"Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligațiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii (precum cheltuielile de judecată generate de litigiul pornit ca urmare a neplății la timp a despăgubirii) și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței.

În concluzie, penalitățile datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale. Instanța de fond a dat o interpretare corectă dispozițiilor legale incidente cauzei.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susținerile și criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune anularea, ca netimbrat, a recursului formulat de B. împotriva sentinței civile nr. 4354 din 26 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Totodată, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de B. împotriva sentinței civile nr. 4354 din 26 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca netimbrat.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2529 din 18 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 iunie 2022.