ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3678/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019, reclamantul A., în calitate de contestator, a solicitat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 19739/10.04.2019 emisă de pârât, prin care a fost respinsă cererea de plată a sumei de 60.029 RON reprezentând daune morale, sumă ce a fost stabilită în dosarul penal nr. x/2016, soluționat în primă instanță de Judecătoria Craiova prin sentința penală nr. 3841/04.11.2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 728/20.04.2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 614 din data de 21 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților și a anulat decizia atacată, obligând pârâtul să emită o decizie pe fond pentru pretențiile în cuantum de 60.029 RON.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("F.G.A") prin care a solicitat casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea în totalitate a acțiunii în contencios formulată de intimatul-reclamant, apreciind recurentul că hotărârea pronunțată de prima instanță nu respectă exigențele art. 425 C. proc. civ. și este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Argumentele invocate prin calea de atac promovată au fost subsumate de recurent motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul a susținut că analiza cererii de plată și a dosarului de daună s-a realizat în conformitate cu cadrul legal reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, texte normative ce impun depunerea la F.G.A a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, respectiv de la data nașterii dreptului de creanță. Astfel, față de natura acestui termen, respectiv de termen de decădere, singura soluție legală ce putea fi dată în ipoteza unei cereri de plată depusă cu nerespectarea termenului, era cea a respingerii ei ca fiind tardiv formulată. A arătat recurentul că, potrivit Legii nr. 213/2015 și Normei ASF nr. 16/2015, Fondul nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia ope legis obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare pentru accidente produse de vehicule, iar potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător. De asemenea, FGA acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale sale, obligația fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul și achitată sau acoperită în numele și pe seama asigurătorului în faliment, exclusiv în cadrul îndeplinirii procedurii administrative necontencioase, reglementată de dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 16/2015. Din această perspectivă, recurentul a subliniat că, deși prima instanță a reținut incidența prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 2103/2015 și a celor reglementate prin art. 18 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015, ce privesc necesitatea formulării cererii de plată, printr-o motivare contradictorie, prima instanță a stabilit, în mod implicit, că există identitate între F.G.A. și asigurător, câtă vreme a statuat că cererea de plata depusă în termenul legal către asigurator îndeplinește funcțiile cererii de plată, reținând prima instanță că acest aspect rezultă din obligația de a face ce incumba Fondului, constând în preluarea inclusiv a cererilor adresate, în termen, de creditori asigurătorului. A mai apreciat recurentul că, din situația de fapt dovedită cu înscrisurile administrate în dosarul primei instanțe, reiese că intimatul a depus cererea de plată înregistrată la F.G.A cu nr. x la data de 13.11.2018, ulterior împlinirii termenului de decădere de 90 de zile, calculat de la data pronunțării deciziei penale nr. 728 din data de 20.04.2017 a Curții de Apel Craiova, cererea de despăgubire depusă la asigurător neputând echivala cu cererea de plată reglementată de Legea nr. 213/2015. Din această perspectivă, recurentul a arătat că F.G.A. a respectat art. 18 din Norma ASF nr. 16/2015, în sensul că a preluat dosarele de daună, evidențele tehnico-operative și contabile aferente acestor contracte și dosare și, în mod evident și cererea adresată asiguratorului de către intimatul-reclamant, dar, în raport de scopul FGA, acesta nu era abilitat să soluționeze automat cererile de despăgubire adresate asigurătorului, fiind necesară parcurgerea procedurii administrative speciale reglementate de Legea nr. 213/2015. A mai afirmat recurentul că instanța de fond a ignorat efectele depunerii cererii de plată cu depășirea termenului legal, respectiv intervenirea sancțiunii decăderii, sancțiune ce stinge însuși dreptul de a mai săvârși un act de natura celui întreprins de intimatul-reclamant.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimatul-reclamant A. a invocat, în principal, excepția nulității recursului, apreciind că argumentele menționate de recurent nu pot fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, din perspectiva fondului cauzei, reiterând, în esență, apărările formulate și în fața instanței de fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală. În susținerea apărărilor sale, intimatul a învederat, în esență, că motivarea hotărârii instanței de fond este foarte clară și lipsită de contradictorialitate, instanța neatribuind pârâtului obligațiile asigurătorului. Din această perspectivă, intimatul a învederat că, prin soluția pronunțată, judecătorul fondului a arătat, în mod clar, că FGA avea obligația de preluare a dosarelor de daună de la asigurator, conform art. 18 din Norma ASF nr. 16/2015, că FGA a anunțat pe site-ul său, în Ghidul pentru consumatorii B. S.A., faptul că va prelua evidența contractelor de asigurare în vigoare și evidența completă a dosarelor de daună precum și evidențele tehnico-operative și contabile aferente acelor contracte și dosare, iar reclamantul a formulat o cerere de plată care a fost depusă, în termenul legal, la asiguratorul aflat în faliment, prin preluarea dosarelor, FGA fiind învestit cu soluționarea cererii de plată. De asemenea, a mai învederat intimatul - reclamant că normele invocate de recurent reglementează un termen de decădere și nu o formă a cererii, drept condiție de decădere. Totodată, invocând jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, intimatul a învederat că sancțiunea decăderii nu poate fi aplicată într-o situație precum cea din litigiul pendinte, câtă vreme este incident principiul ce impune, în scopul asigurării liberului acces la justiție, ca cererile greșit îndreptate să fie trimise jurisdicției competente în soluționarea acestora. Pentru acest motiv, apreciază că instanța de fond a interpretat în mod corect prevederile legale aplicabile cauzei, atunci când a conferit efecte juridice cererii de plată ce a fost depusă la asigurator și nu la pârât.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 12 martie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 16 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. Prin încheierea de ședință din data de 16 martie 2022, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul - reclamant A. și a amânat cauza pentru data de 22 iunie 2022, în vederea respectării dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, sub forma comunicării către intimat a înscrisurilor noi depuse de recurent. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este fondat, pentru următoarele considerente: Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că prin acțiunea în contencios administrativ reclamantul A. a solicitat, în esență, anularea deciziei nr. 19739/10.04.2019, emisă de pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraților ("F.G.A") și obligarea acestuia la soluționarea pe fond a cererii de plată înregistrată la F.G.A cu nr. x din 21.11.2018, depusă prin fax la data de 13.11.2018, în sensul admiterii acesteia. Printr-o astfel de cerere, intimatul - reclamant a solicitat plata, din disponibilitățile F.G.A., a sumei de 60.029 RON cu titlu de daune morale stabilite în dosarul penal nr. x/2016 prin sentința penală nr. 3841/04.11.2016 a Judecătoriei Craiova, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 728/20.04.2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova. Prin decizia nr. 19739/10.04.2019, F.G.A. a respins cererea de plată ca fiind tardiv formulată, constatând că a fost depusă cu depășirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, ce a fost calculat începând cu data de 20.04.2017, drept dată a rămânerii definitive a deciziei penale nr. 728, a Curții de Apel Craiova. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamant, anulând decizia nr. 19739/10.04.2019 și obligând pârâtul să emită o decizie pe fond pentru pretențiile în cuantum de 60.029 RON, hotărâre a cărei legalitate a fost criticată, în temeiul motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., de pârâtul F.G.A. Răspunzând punctual criticilor formulate, Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile expuse în memoriul de recurs, prin care recurentul invocă incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că instanța de fond a respectat obligația de a motiva hotărârea adoptată în condițiile de conformitate consacrate legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., fără a exista contradictorialitate între considerentele expuse și fără ca hotărârea pronunțată să se întemeieze pe considerente străine de natura cauzei. Astfel, instanța de control judiciar observă că judecătorul fondului a expus, în detaliu, situația de fapt, fiind exprimat punctul de vedere al acesteia față de fiecare argument relevant, dar și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată, motivarea evidențiind faptul că judecătorul a examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, conform standardelor impuse de jurisprudența Curții EDO (spre exemplu hotărârea Boldea c. României), silogismele logico - juridice ce au stat la baza soluției pronunțate fiind clare și lipsite de contradictorialitate. Criticile aduse de recurent aserțiunilor primei instanțe asupra "obligației de a face", ce a fost reținută de instanță în sarcina sa, privite în mod comparativ cu prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 18 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, reprezintă, în realitate, critici de nelegalitate aduse raționamentului juridic utilizat de judecătorul fondului, ce urmează a fi analizate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., fără a putea, însă, fi apreciate drept indicative de contrarietate, întrucât considerentele în discuție reprezintă doar maniera primei instanțe de interpretare a efectelor sau parametrilor de executare a unei obligații de a face, iar nu o motivare contradictorie. De asemenea, Înalta Curte reamintește că, în jurisprudența sa, a reținut, în mod constant, că motivarea nu reprezintă o chestiune de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, aspecte ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii atacate. Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care consideră nefondate susținerile recurentului privind incidența unui astfel de motiv de casare. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază fondate criticile subsumate de recurent prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constatând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea eronată a prevederilor de drept material ce vor fi evidențiate în paragrafele ulterioare. Înalta Curte observă că, prin sentința recurată, prima instanță a reținut că, în speță, creanța exhibată de intimatul reclamant are natura unei creanțe născute ulterior deschiderii procedurii falimentului față de asigurătorul B. precum și faptul că termenul de 90 de zile de depunere a cererii de plată a început să curgă de la data pronunțării deciziei penale nr. 728/20.04.2017 a Curții de Apel Craiova, iar astfel de aspecte nu au fost, în fapt, recurate de niciuna dintre părți. Chestiunea de drept dezlegată de prima instanță și criticată, în esență, de recurent, este cea a naturii juridice a notificării depuse de intimatului - reclamant, prin reprezentant convențional practician al dreptului (avocat), la asigurătorul B. S.A.., la data de 19 iulie 2017, conform recipisei poștale aflate la fila x verso din dosarul primei instanțe (iar nu 10 iulie 2017, cum a reținut prima instanță). O astfel de notificare a fost apreciată de prima instanță ca îndeplinind funcțiile cererii de plată reglementate de Legea nr. 213/2015 și pe care, în opinia judecătorului fondului, recurentul - pârât era obligat să o soluționeze în virtutea obligației de a face, reglementată de art. 18 din Norma ASF nr. 16/2015 și de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2004. Instanța de control judiciar nu poate achiesa, însă, la raționamentul primei instanțe, apreciind că o astfel de notificare nu reprezintă cerere de plată în sensul Legii nr. 213/2015. Înalta Curte reține că între recurentul - pârât FGA și intimatul - reclamant a existat un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revenea obligația de a primi cererea de plată depusă în temeiul Legii nr. 213/2015 și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare și nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului și creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit. Mai mult, Înalta Curte reține că, potrivit alin. (2) al art. 14 din Legea nr. 213/2015: Cererea de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potențialul creditor și se comunică Fondului, direct sau prin mandatarii acestuia, la sediu sau prin poștă, prin poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului, cu anexarea înscrisurilor justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate; dacă cererea de plată privește mai multe dosare de daună sau contracte de asigurare, potențialul creditor de asigurare anexează o evidență conținând datele de identificare și sumele aferente fiecărui dosar de daună/contract de asigurare, precum și orice documente relevante, dacă este cazul. De asemenea, prevederile art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 dispun astfel: Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului și se depune la sediul acestuia, direct sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune și la mandatarii desemnați de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanțe de asigurări. În cazul imposibilității de prezentare a actelor/înscrisurilor doveditoare în copie legalizată, petentul poate să prezinte copii ale acestora sau poate depune o declarație pe propria răspundere, în sensul susținerii acestor documente justificative. Declarația pe propria răspundere dată de petent în susținerea documentelor justificative este prevăzută în anexa nr.

În cuprinsul cererii de plată se va preciza motivul imposibilității de depunere a înscrisurilor justificative. Astfel de prevederi normative reglementează, în mod precis, conduita pe care orice creditor de asigurare trebuie să o adopte, fiind inserate condițiile și termenele în care un astfel de creditor își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile prin exhibarea raportului juridic de drept administrativ, precum și procedura pe care acesta este obligat să o urmeze, legiuitorul reglementând expres că cererea de plată, în special cea formulată pentru creanțe născute ulterior deschiderii procedurii, se adresează și se depune/comunică Fondului, direct sau prin mandatarii acestuia. Din conținutul normativ al prevederilor art. 22 și art. 23 din Legea nr. 503/2014, nu rezultă că asigurătorul în faliment ar avea calitatea de mandatar desemnat de către Fond în vederea primirii cererilor de plată. Simpla obligație a recurentului - pârât de a prelua de la asigurător evidența contractelor de asigurare în vigoare la data închiderii procedurii de redresare financiară, evidența completă a dosarelor de daună, precum și evidențele tehnico-operative și contabile aferente acestor contracte și dosare, reglementată de art. 23 din Legea nr. 503/2014, nu poate fi extrapolată în sensul de a justifica instituirea unui mecanism suplimentar de depunere a cererilor de plată (prin adăugarea la prevederile Legii nr. 213/2015), câtă vreme scopul unei astfel de obligații de a face ce incumba recurentului este expres precizat de legiuitor ca fiind doar cel de al publicării listei potențialilor creditori de asigurări, beneficiari ai sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. De altfel, prevederile art. 22 din Legea nr. 503/2004 dispuneau expres faptul că: În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare, sensul sintagmei finale fiind inclusiv cel ce vizează procedura de depunere/comunicare a cererii de plată la recurent. Din analiza notificării depuse de intimatul - pârât la data de 19 iulie 2017 la asigurătorul B. S.A, rezultă că natura acesteia este de act de punere în întârziere a asigurătorul cu privire la executarea voluntară a obligațiilor de plată stabilite prin sentința penală nr. 3841/04.11.2016 a Judecătoriei Craiova, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 728/20.04.2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, intimatul - reclamant, solicitând, în esență, plata creanței din fondurile debitorului (B.). Astfel, formularea notificării a vizat raportul de asigurare existent între intimat și asigurător, reprezentând o cerere formulată, în fapt, conform prevederilor art. 54 și art. 55 din Legea nr. 136/1995 (normă aplicabilă în raport de data producerii accidentului și de prevederile art. 36 alin. (1) și (4) din O.U.G. nr. 54/2016), iar nu raportul de drept administrativ dintre recurent și intimatul - reclamant, ce este reglementat de prevederile normative speciale ale Legii nr. 213/2015, cele două având naturi diferite. De asemenea, instanța de control judiciar reține că, la data depunerii notificării formulate de intimatul - reclamant (19.07.2017), procedura falimentului B. fusese deja deschisă, decizia privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență fiind publicată, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul instanței de recurs, motiv pentru care notificarea sus indicată, depusă de intimatul - reclamant la asigurătorul B., nu poate fi calificată drept cerere de plată, în sensul art. 14 din Legea nr. 213/2015, ignorarea, de către intimatul - reclamant, a procedurii administrative speciale reglementate expres de un astfel de text normativ neavând o justificare rezonabilă. Unica cerere ce îndeplinește condițiile reglementate de antereferitele prevederi normative este cea depusă de intimatul - reclamant la data de 13.11.2018 (prin fax - dosarul primei instanțe). Or, contrar celor reținute de instanța de fond, Înalta Curte constată că cererea de plată formulată la data de 13.11.2018 și înregistrată cu nr. x/21.11.2018 a fost depusă de intimatul - reclamant cu depășirea termenului de decădere de 90 de zile, reglementat de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, care a început să curgă la data de 20.04.2017 (data nașterii dreptului de creanță al intimatului - reclamant) și s-a împlinit la data de 20.07.2017, actul administrativ reprezentat de Decizia nr. 19739/10.04.2019, prin care a fost respinsă o astfel de cerere ca fiind tardiv formulată, fiind, astfel, emis de recurentul - pârât F.G.A. în condiții de deplină legalitate. În acest context, întrucât sunt fondate criticile aduse de recurentul - pârât soluției primei instanțe, se impune casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința civilă nr. 614 din data de 21 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și rejudecând, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, privind anularea deciziei nr. 19739/10.04.2019 emisă de pârât, ca neîntemeiată. Totodată, în raport de soluția pronunțată în recurs, în condițiile art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte, față de cererea formulată de recurentul - pârât, va obliga intimatul - reclamant A. la plata către recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților a sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru, dovedită prin depunerea la dosarul instanței de recurs a ordinului de plată nr. x din data de 21.01.2020.