ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3417/2021

Ședința publică din data de 04 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, urmare a declinărilor succesive de la Judecătoria Bacău și Curtea de Apel Bacău, sub nr. x/2018, precizată ulterior, reclamanta S.C. "AMD Credit" S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Regională Antifraudă 2 Constanța, obligarea pârâtelor la emiterea deciziei de încetare a măsurilor asigurătorii emisă la data de 27.01.2016.

Prin sentința civilă nr. 124 de la data de 19 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscal și respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. AMD Credit S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. AMD Credit S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Antifraudă Fiscală 2 Constanța.

Împotriva sentinței civile nr. 124 de la data de 19 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs, reclamanta S.C. AMD Credit S.R.L. și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Recursul declarat de reclamanta S.C. AMD Credit S.R.L.

În motivarea cererii de recurs reclamanta S.C. AMD Credit S.R.L. a arătat, în esență, faptul că de la data emiterii deciziei de măsuri asigurătorii și până la emiterea titlului de creanță, au trecut mai mult de 6 luni.

A susținut că la data de 27.07.2016 a devenit exigibilă obligația pârâtei de a emite decizia de încetare a măsurilor asiguratorii, nefiind aplicabile în speță disp. art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015.

A precizat recurenta - reclamantă că sesizarea formulată de pârâtă către DNA nu privește societatea și nu are în vedere faptele care au fost surprinse în decizia de măsuri asigurătorii, așa cum rezultă din extrasul de sesizare care se referă la alte pesoane decât societatea reclamantă.

Mai mult, elementul material al faptelor descrise ca reprezentând fapta de evaziune fiscală nu are nicio identitate cu cel descris în decizia de măsuri asigurătorii și nici în procesul-verbal de control care a stat la baza instituirii măsurilor asiguratorii.

A mai arătat reclamanta că sesizarea penală a fost formulată ca urmare a solicitării organelor de urmărire penală, iar nu ca urmare a emiterii procesului-verbal de control nr. x/29.01.2016 al Direcției Regionale Antifraudă 2 Consatanța și nu o vizează pe reclamantă ca fiind făptuitoarea vreunei infracțiuni.

Pentru toate acesate motive, concluziile finale ale reclamantei sunt de admitere a cererii de recurs, cu consecința casării sentinței civile recurate, iar pe fond, admiterea contestației și obligarea pârâtelor la emiterea deciziei de încetare a măsurilor asiguratorii.

Recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală

Prin cererea de recurs formulată, autoritatea pârâtă a solicitat admiterea căii de atac cu consecința casării parțiale a sentinței civile atacate și, în rejudecare, respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei părți.

În susțibnerea recursului, recurenta precizează că prima instanță a încălcat principiul contradictorialității, invocând, din oficiu, excepția lipsei calității procesuale pasive a ANAF.

În continuare, după o amplă dezvoltare a ceea ce presupune principiul contradictoriațității în cadrul procesului civil, recurenta - pârâtă a mai susținut și faptul că acesta are prioritate prin raportare la principiul rolului activ al instanței.

Mai mult decât atât, în susținerea punctului de vedere anterior amintit, a invocat recurenta prev. art. 15 alin. (1) Secțiunea 1 din H.G. nr. 520/2013 cu precizarea că în cadrul ANAF este organizată Direcția Regională Antifraudă Fisaclă 2 Constanța, sens în care se justifică calitatea procesuală pasivă în cauză a instituției fiscale.

1.4. Aspecte procesuale relevante

La termenul de judecată din 04 iunie 2021, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția lipsei de interes a recursului formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, în raport de soluția pronunțată de instanța de fond de respingere a acțiunii față de această parte pentru lipsa calității procesuale pasive.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând cererile de recurs, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum și la dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul reclamantei S.C. AMD Credit S.R.L. este nefondat, iar recursul pârâtei Agenția Națională de Administrare fiscală este lipsit de interes.

Recursul exercitat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală

Pentru corecta logică a redactării, Înalta Curte va analiza, cu întâietate, recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin prisma excepției lipsei de interes invocată din oficiu de instanță, în raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin sentința pronunțată, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a ANAF și a respins acțiunea față de această pârâtă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Recurenta-pârâtă a arătat că trebuie să stea în proces în calitate de parte pârâtă, având în vedere că pârâta Direcția Regională Antifraudă Constanța nu are personalitate juridică proprie.

Înalta Curte amintește că activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes legitim încălcat.

Literatura de specialitate și practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, nu doar cu prilejul promovării acțiunii ci și pe tot parcursul soluționării unei cauze.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut și actual.

Din economia dispozițiilor procedurale referitoare la exercitarea recursului principal, rezultă că partea litigantă care are interes în formulare căii de atac este cea care a pierdut procesul, celelalte părți având la îndemână procedura recursului incident.

În speța dedusă judecății, partea care a pierdut procesul, în primă instanță, este societatea reclamantă, iar față de recurenta-pârâtă ANAF acțiunea a fost respinsă pentru excepția lipsei calității procesuale pasive și nu pentru chestiuni legate de fondul raportului juridic litigios.

Cu alte cuvinte, instanța de fond a considerat că ANAF nu poate avea calitatea de pârâtă în dosar, reclamanta neputând invoca pretenții judiciare în contradictoriu cu această autoritate publică.

Prin urmare, cea care avea interes să recureze această parte a soluției, era societatea reclamantă, care, potrivit principiului disponibilității, a înțeles să cheme în judecată și ANAF.

În raport de soluția pronunțată asupra fondului cauzei, de respingere a acțiunii ca neîntemeiată, Înalta Curte reține că interesul recurentei-pârâte în exercitarea cererii de recurs, nu este personal și legitim, o eventuală soluție de respingere/admitere a recursului fiind lipsită de eficacitate juridică.

Recursul formulat de reclamanta S.C. AMD Credit S.R.L.

Recurenta-reclamantă invocă, în susținerea căii de atac, aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 213 alin. (7) și (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În exercitarea controlului judiciar, Înalta Curte reține că solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la emiterea deciziei de încetare/ridicare a măsurilor asigurătorii a fost refuzată de organul fiscal, prin invocarea prevederilor art. 213 alin. (8) din Codul de procedură fiscală.

Potrivit dispozițiilor legale menționate, "(…) în situația în care au fost instituite măsuri asigurătorii și au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii subzistă până la data soluționării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanța de judecată. După comunicarea soluției date de către organele de urmărire penală sau hotărârii judecătorești, în cazul în care măsurile asigurătorii instituite de către organul fiscal competent nu se transformă în măsuri executorii potrivit legii, acestea se ridică de către organul care le-a dispus."

Prin urmare, textul de lege menționează expres că în cazul în care au fost sesizate organele de urmărire penală, măsurile asigurătorii subzistă până la data soluționării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanța de judecată.

În acest context, argumentul recurentei, în sensul că sesizarea penală nu a fost formulată ca urmare a procesului-verbal de control nr. x/29.01.2016, ci ca urmare a solicitării organelor de urmărire penală, nu are relevanță în dezlegarea pretențiilor deduse judecății, deoarece textul de lege nu distinge cu privire la modalitatea de sesizare a organelor penale.

Pe de altă parte, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a fost emisă în urma procesului-verbal de control din data de 29.01.2016, iar sesizarea organelor penale s-a efectuat inclusiv pe baza constatărilor din actul de control, la data de 26.05.2016 sub nr. ADAF 14733/26.05.2016, în termenul de 6 luni prevăzut de art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală.

Din această perspectivă, faptul că organul fiscal nu a emis titlul de creanță în termenul de 6 luni de la instituirea măsurilor asigurătorii nu mai prezintă importanță pentru situația societății recurente, art. 213 alin. (8) stabilind clar că măsurile asigurătorii subzistă în condițiile sesizării organelor penale.

Astfel, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că autoritatea pârâtă a exercitat dreptul său de a refuza ridicarea măsurilor asigurătorii, în mod justificat și proporțional cu situația de fapt și juridică rezultată din comportamentul fiscal al societății recurente, care a implicat conotații de natură penală supuse cercetării organelor competente.

Acesta constituie un element esențial, care nu poate fi ignorat în procesul evaluării îndeplinirii condițiilor necesare pentru ridicarea măsurilor asigurătorii. Astfel, faptul că prin sesizarea penală, 54 de societăți, printre care se află și reclamanta, sunt acuzate că în perioada 2011-2015 au acționat coordonat, prin realizarea unor activități specifice evaziunii fiscale, concretizate în crearea unui circuit fraudulos, prin înregistrarea unor documente și facturi fiscale care atestau operațiuni nereale în scopul furnizării de documente justificative către societăți terțe care, prin înregistrarea în contabilitate, își diminuau astfel baza impozabilă și prejudiciau bugetul de stat prin neplata impozitului pe profit, a taxei pe valoarea adăugată, precum și a accizei datorate pentru livrări de motorină, nu poate fi considerat lipsit de relevanță față de dispozițiile legale imperative prevăzute de art. 213 alin. (8).

În acord cu prima instanță, instanța de control judiciar reține că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prin decizia nr. 2280/27.01.2016, iar dispozițiile art. 213 alin. (8) din Codul de procedură fiscală au fost corect interpretate și aplicate de instanța de fond, nefiind făcută dovada că au încetat motivele și împrejurările pentru care au fost dispuse măsurile asigurătorii.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală și temeinică.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția lipsei de interes invocată din oficiu și va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de, ca lipsit de interes.

Totodată, va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei de interes invocată din oficiu.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 124 din 19 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 124 din 19 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 iunie 2021.