ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3401/2022

Obiectul acțiunii Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 31.03.2014, reclamanta Compania Națională "A." S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenței, solicitând în principal anularea Deciziei nr. 53/2013 în ceea ce o privește pe reclamantă și, în subsidiar, anularea în parte a aceleiași decizii în sensul reducerii cuantumului amenzii contravenționale aplicate reclamantei. I.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 153 din 12 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal - veche s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta Compania Națională "A." S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, s-a anulat Decizia nr. 53/2013 emisă de pârât în ceea ce o privește pe reclamantă și o exonerează pe aceasta de plata amenzii. A fost obligat pârâtul la plata sumei de 234.345 RON către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată. I.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Consiliul Concurenței, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecare respingerea acțiunii în anularea Deciziei Consiliului Concurenței cu consecința menținerii ca legală și temeinică a deciziei contestate, inclusiv în privința amenzii aplicate acestei societăți și respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului s-au invocat următoarele critici în ceea ce privește soluția de anulare a deciziei autorității de concurență nr. 53/2013: I.3.l. Sentința nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei (art. 488, pct. 6 C. proc. civ.) Susține recurenta că sentința recurată conține motive străine de natura cauzei în ceea ce privește obiectul contractului de credit-furnizor și în ceea ce privește piața relevantă, respectiv: - În ceea ce privește piața relevantă, raționamentul instanței a fost acela că dimensiunea geografică a pieței era determinată de existența altor oferte din partea furnizorilor de soluții integrate pe piață, însă, la momentul incheierii contractului nu au existat ofertele companiilor menționate. Selecția soluției propuse de A. a fost una netransparenta, constând în aprobarea Referatului nr. x/18.06.2003 prin care se propunea începerea negocierilor directe cu partenerii greci, aprobare ce a avut loc prin Hotărârea AGEA A. din 18 iunie 2003. Ofertele primite de A., de la alți furnizori externi, pe parcursul desfășurării contractului cu partenerii greci, nu pot fi calificate decât cel mult ca și concurență potențială întrucat nici reclamanta și nici specialistul în concurență nu au dovedit că aceste oferte ar fi putut depăși barierele legislative, administrative existente pe piața națională (din aval), astfel încât acestea să se transforme în concurență efectivă pe piața națională din amonte. - În cuprinsul paragrafului 42, instanța menționează că autoritatea de concurență a identificat greșit "implementarea programului de video-loterie în România" ca fiind obiectul contractului, acesta fiind de fapt, scopul contractului. Ulterior, în partea a doua a paragrafului 42, în mod contradictoriu primei statuări, instanța de fond a reținut că obiectul contractului de credit-furnizor este reprezentat de "furnizarea, instalarea, punererea în funcțiune a sistemului de video-loterie și furnizarea oricăror servicii auxiliare necesare în vederea operării sistemului la cheie, incluzând riscurile financiare și costurile pentru implementarea sistemului respectiv." - În cuprinsul paragrafului 69, de la pag. 19 a sentinței, instanța de fond a reținut ca "pârâtul nu a făcut o analiză a cotei de piață a întreprinderilor implicate pe piața relevantă a produsului" și că "pârâtul nu a stabilit cotele de piață ale întreprinderilor nici pe piața din amonte". Mai apoi, în cuprinsul paragrafului 78, contradictoriu, se menționează că "au fost stabilite în mod greșit cotele de piață ale întreprinderilor implicate atât pe piața relevantă principală, cât și pe cea din aval". - Sentința recurată conține motive contradictorii, la pag. 22, în privința aptitudinii înțelegerii constatate de a afecta semnificativ comerțul între statele membre, aspect ce atrage în cauza incidența art. 101 TFUE. Astfel, "instanța mai reține că nici afectarea comerțului cu state membre nu poate fi reținută și cu atât mai puțin ca afectarea să fie apreciabilă, întrucât în decizia atacată nu s-a făcut nicio referire la cotele de piață pe piața comunitară a niciuneia din întreprinderile implicate". Or, din moment ce, în opinia instanței de fond, piata din amonte afectată avea o dimensiune geografică mai largă decât cea națională, aceasta fiind de dimensiune europeană, chiar mondială, constatările instanței sunt contradictorii. - Aspectele statuate de către instanța de judecată cu privire la afectarea comerțului între statele membre sunt rezultatul aplicării greșite a art. 101 TFUE precum și a Comunicării Comisiei privind afectarea semnificativă a comerțului între statele membre (2004/C 101/07, pct. 86-88), sentința fiind recurabilă și sub acest aspect (al aplicării greșite a normelor de drept material - art. 488 pct. 8 C. proc. civ.). Potrivit Comunicării Comisiei, pentru a ajunge la concluzia aptitudinii de afectare semnificativa a comerțului cu statele membre și deci a incidenței art. 101 TFUE în speță, nu era necesară calcularea cotelor pe o ipotetică piață comunitară. Prima instanță a ignorat analiza efectuată în cadrul pct. 21.1-21.7 ale Deciziei nr. 53/2013, în privința incidenței în cauză a art. 101 TFUE, analiză ce cuprinde atât motivele de fapt cât si temeiul de drept pentru care respectiva clauză de neconcurență avea aptitudinea de a afecta comerțul între statele membre. I.3.2. Sentința civilă pronunțată de Curtea de Apel București a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488, pct. 8 C. proc. civ.), respectiv: I.3.2.1. În ceea ce privește piața relevantă din perspectiva produsului Ca urmare a unei incorecte înțelegeri a situației de fapt incidente în cauză, instanța a aplicat în mod greșit prevederile legale cuprinse în pct. A.l 1 din Instrucțiunile privind definirea pieței relevante. Definirea pieței produsului realizată de către Consiliul Concurenței nu este greșită, aceasta fiind realizată în funcție de toate activitățile desfășurate de părți ca urmare a semnării contractului. Consiliul Concurenței a avut în vedere că, pentru a activa pe piața exploatării mașinilor electronice cu câștiguri, A. a achiziționat sistemul de video-loterie (prin contractul de credit-furnizor analizat). Contractul a presupus atât achiziția tuturor componentelor sistemului video-loterie, cât și exploatarea sistemului în vederea rambursării finanțării acordate. În speță, astfel cum reiese din cuprinsul contractului de credit-furnizor (art. 1.1.), obiectul contractului constă în furnizarea întregului sistem la cheie capabil să funcționeze on-line de către Furnizor, finanțarea programului de către Creditor și rambursarea finațării de către Beneficiar. Prin raportare la cuprinsul pct. 119 din Orientările din 2010 privind restricțiile verticale, sistemul la cheie de video-loterie reprezintă un produs final. Prevederile contractuale ce fac obiectul investigației, vizează piața din aval. în plus, în ceea ce privește preferințele consumatorilor finali, în cadrul deciziei, au fost reținute o serie de aspecte care evidențiază aprecierea de către aceștia a caracteristicilor aparatelor de joc puse la dispoziție de Loterie, aprecieri pe care compania le avea în vedere în stabilirea coordonatelor comerciale. În speță, nu poate fi vorba despre o utilizare, de către A., a produselor achiziționate de la furnizori pentru obținerea de produse/servicii noi, ci de o exploatare a acestora în forma în care ele au fost puse la dispoziția sa. Însăși denumirea activității prestate de către Loterie evidențiază această situație. Deși în mod formal, sistemul de Videoloterie era propus pe piața din aval de A., în realitate, partenerii greci influențau în mod direct operarea jocului de Videoloterie pe piața din aval, iar "specificațiile de joc" reprezentau parte din oferta de pe piața din aval. În consecință, soluția tehnică pentru video-loterie, furnizată de către partenerii greci A., nu are caracterul unui produs intermediar, ci a unui produs final redistribuit care se adresează clientului final -jucătorului de videa-loterie, Apartenența la categoria bunurilor finale și nu la cea a bunurilor intermediare a fost confirmată de Avizul Comisiei Europene, Comisia concluzionând în sensul că obiectul contractului de credit-furnizor este mai degrabă un produs final. Calificarea sistemului de video-loterie ca și bun final s-a făcut conform pct. 140 din Orientările privind acordurile verticale, coroborat cu prevederile pct. A.ll. din Instrucțiunile din 5 august 2010 privind definirea pieței relevante și a avut ca rezultat identificarea pieței relevante a produsului ca fiind piața exploatării mașinilor electronice cu câștiguri. În concluzie, piața relevantă a fost corect stabilita în cadrul deciziei contestate, ca fiind piața din aval, întrucât Videoloteria reprezenta un "sistem la cheie" ce avea mai degrabă caracterul unui produs final, ce era numai distribuit/revandut de A., pe piața din aval, în spatiile sale comerciale. I.3.2.2. În ceea ce privește piața din amonte din perspectiva produsului Definirea pieței din amonte ca neincluzând un segment separat al soluțiilor tehnice integrate pentru slot-machines, în timp ce definirea pieței din aval presupunea includerea atât a terminalelor de videoloterie și celor de slot-machines intrucat erau substituibile, are o explicație obiectiva legata de modul diferit de formare a cererii pe cele două piețe. Concluzia instanței sub aspectul definirii în sens larg a pieței produsului (care validează analiza specialistului desemnat în cauză) este eronată întrucât nu are în vedere situația reală existentă în România și se bazează pe o serie de raționamente teoretice care nu sunt aplicabile în perioada analizată. În perioada analizată, alți operatori de terminale electronice (slot- machines) de pe teritoriul României nu au achiziționat astfel de soluții tehnice integrate, preferând sa-si exploateze aceste terminale în afara unui sistem centralizat, cel mai probabil din cauza cheltuielilor suplimentare pe care implementarea și întreținerea unui astfel de sistem le presupuneau. Așadar, pe piața din amonte, în mod obiectiv, nu exista și un segment separat al eventualelor soluții tehnice integrate pentru operatorii de slot-machines, întrucât nu exista cerere, așadar fiind corectă definirea pieței din amonte ca piața a soluțiilor tehnice integrate pentru Videoloterie. Pprin legislația în vigoare, sistemul de video-loterie și aparatele slot-machine sunt încadrate diferit, fiind perceput un nivel diferit al taxelor. I.3.2.3. În ceea ce privește piața geografică Curtea de Apel București a făcut o greșita aplicare a normelor de drept material reținând ca autoritatea de concurenta ar fi identificat în mod eronat piața geografică. Definirea dimensiunii geografice a piețelor afectate a fost realizată de autoritatea de concurență prin aplicarea principiilor prevăzute în cadrul Instrucțiunilor privind definirea pieței relevante, potrivit pct. C.29 din Instrucțiuni. În prezenta speță, exista o barieră de reglementare, indirectă, la intrarea pe piața soluțiilor integrate pentru Videoloterie, pe teritoriul României, reprezentată de cadrul legislativ din domeniul jocurilor de noroc, respectiv prevederile art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009 coroborate cu cele ale art. 71 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 870/2009 (Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 77/2009). Consecința firească a acestei exclusivități precum și a celorlalte condiții prevăzute de legislația română din domeniul jocurilor de noroc, inclusiv a legislației fiscale, este aceea ca pe piața din amonte, eventualii concurenți ai grupării B./C./D. nu ar fi putut sa intre pe piața româneasca de profil, fâră a ține seama de această barieră de reglementare, care făcea ca și oferta, nu numai cererea de pe aceasta piață să fie inelastică. Pentru perioada de 10 ani aferentă contractului analizat este necesară definirea unei piețe geografice distincte cu luarea în considerare a barierelor la intrarea pe piață existente în acea perioadă. Pentru aceleași argumente, legate de exclusivitatea A. de pe piața din aval, din perspectiva produsului/serviciului, un eventual segment de piața al soluțiilor tehnice integrate pentru slot-machines era inexistent pe piața națională din amonte, aspect confirmat de faptul că, în perioada analizată, niciun operator de slot-machines din România nu a folosit astfel de soluții tehnice integrate. Față de reținerea instanței ca fiind pertinente constatările specialistului în concurență în sensul dimensiunii mondiale/europene a pieței, mai exact, a existenței ofertelor de la "principalii operatori la nivel mondial în vederea încheierii unui nou contract de asociere în partictpațiune", menționează că ofertele menționare nu privesc contractul de credit furnizor în discuție, ci un nou contract de asociere, iar la momentul incheierii contractului de credit-furnizor, în anul 2003, companiile străine enumerate la pct. 56 din sentința recurată nu si-au manifesta intenția de a oferta. Ofertele prezentate sunt oferte pe care A. le-a solicitat pentru încheierea unui nou contract, ulterior încheierii contractului de credit-furnizor analizat, Consecința directă a statuării în mod eronat, de către instanța, a aspectelor privind piețele este aceea că și concluziile acesteia ce sunt indisolubil legate de aceste statuări sunt, la rândul lor, greșite. I.3.2.

În ceea ce privește calcularea cotelor de piață și exceptarea pe categorii În prezenta speță, pentru constatarea afectării concurenței de către înțelegerea analizată - clauza de ncconcurență, în sarcina autorității de concurență, cădea numai dovedirea situării clauzei contractuale respective în sfera conceptului de "obligație de neconcurență" precum și dovedirea faptului că această obligație de neconcurență avea o durată mai mare de 5 ani, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) și art. 1 alin. (1) lit. d) din Regulamentul (CE) nr. 330/2010. Consiliul Concurenței a demonstrat această încadrare a faptei în cuprinsul pct. 19.7-19.14 și 20.2 -20.6 din decizia contestată, clauza de neconcurență și durata acesteia reieșind din prevederile art. 3. III, art.

III și art.

II din contractul de credit-furnizor x/2003. Cu toate acestea, dată fiind structura piețelor stabilită în cuprinsul deciziei atacate, pe piața furnizării de soluții integrate pentru video-loterie, în România, A. a fost unicul cumpărător de astfel de soluții integrate și partenerul contractual al A. - gruparea B./C./D. a avut calitatea de unic furnizor. A., fiind singurul achizitor de soluții integrate la nivel național, avea o cotă de achiziții de 100%. De asemenea, cota de piață deținută de B. pe piața furnizării de soluții integrate pentru video-loterie era de 100% - această cotă este efectul combinat al clauzei de neconcurenta - prin care A. îi acorda exclusivitate B. pentru furnizarea soluției integrate pentru Videoloterie - cât și al exclusivității în organizarea jocului de Videoloterie pe teritoriul României, atribuite A. prin art. 18 alin. (1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 77/2009. În ceea ce privește cota de piață a A. pe piața exploatării mașinilor electronice cu câștiguri, astfel cum reiese din cuprinsul pct. 15.4.2-15.4.3 din decizie, Consiliul a reținut, pe baza datelor celor mai credibile de care a dispus la momentul analizei, respectiv cele furnizate de Ministerul Finanțelor Publice, că A. are o cotă de piață de 51 %. Potrivit prevederilor tezei a doua a alin. (5) al art. 5 din Legea concurentei, în vigoare la data emiterii deciziei contestate coroborate cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 2790/1998 precum și prevederilor art. 5 alin. (1) lit, a din Regulamentul (CE) nr. 330/201019 și Regulamentului Consiliului Concurentei din 24 mai 2002 privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea concurenței nr. 21/1996, în cazul înțelegerilor verticale și cele ale Instrucțiunilor din 24 mai 2002 privind aplicarea art. 5 din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, în cazul înțelegerilor verticale, în vigoare la data încheierii intelegerii, nu autoritatea de concurență era obligată sa calculeze cotele de piață ale părților ce au încheiat înțelegerea de neconcurență, ci chiar acestea, în scopul de a dovedi că înțelegerea încheiată de ele era susceptibilă de exceptare pe categorii prin situarea cotelor lor de piață sub pragul de 30% prevăzut de regulamentele CE mai sus menționate. Evaluarea impactului real pe care clauza de neconcurență 1-a avut asupra pieței relevante nu poate fi efectuată cu acuratețe decât în contextul economic, conturat de date statistice de piața de la momentul încheierii înțelegerii, întreaga legislație incidență fiind concepută în acest sens. A. și celelalte părți la înțelegere aveau obligația de a-și examina propria poziție de piață, la momentul stipulării clauzei de neconcurență și, în cazul în care cotele de piață ale acestora depășeau pragurile de minimis sau de exceptare pe categorii, să notifice autorității de concurență, în scopul obținerii unei dispense, acordul materializat în contractul de credit-furnizor. De altfel, la data încheierii contractului de credit-furnizor, potrivit legislației naționale în vigoare la acea dată (art. 5 alin. (4) din Legea concurenței), părțile la înțelegere erau obligate să ceară dispensă autorității de concurență pentru respectiva înțelegere ce nu se încadra intr-o categorie exceptată, întrucât depășea durata de 5 ani, lucru care în speță nu s-a întâmplat. A. nu și-a îndeplinit obligația de a solicita dispensa Consiliului Concurenței, în prealabil punerii în aplicare a clauzei de neconcurență, deși aceasta nu era exceptabilă, nici potrivit legislației naționale și nici legislației comunitare în vigoare la data respectivă. Potrivit regimului juridic al exceptării pe categorii, urma ca părțile la înțelegerea anticoncurențială respectivă să dovedească că aceasta nu afectează în mod semnificativ concurența, prin neîndeplinirea pragului de cotă de piață de 30% pe niciuna dintre piețele afectate. Una dintre condițiile pentru ca un acord să intre în "sfera de siguranță" este ca părțile să nu depășească anumite praguri în ceea ce privește cota de piață. Date fiind cotele de piață de 100% menționate supra, reiese faptul că încălcarea reținută în speță nu poate face obiectul unei exceptări pe categorii. În legătură cu "clauzele neexceptate", sunt incidente prevederile Regulamentului nr. 330/2010-art. 5 alin. (1) lit. a), în cuprinsul căruia sunt menționate în mod expres obligațiile de neconcurență încheiate pe o perioadă mai mare de 5 ani. Or, în speța dedusă judecății părțile și-au asumat, în mod direct, o obligație de neconcurență pe o perioadă de 10 ani, fără a efectua vreo analiză asupra duratei efective necesare pentru amortizarea investiției realizate. În subsidiar, chiar dacă s-ar admite că înțelegerea ar îndeplini condițiile generale de exceptare pe categorii, totuși aceasta nu este susceptibilă de exceptare pe categorii daca nu îndeplinește și condițiile speciale stipulate la pct. 66, 67 și 68 din Orientările Comisiei. Exceptarea prevăzută la pct. 67 din Orientări nu este incidența situației de fapt din prezenta speță, întrucât A. (cumpărătorul) nu si-a desfășurat niciodată activitatea în spații aparținând sau fiind închiriate de reclamantă sau celelalte părți contractuale. De asemenea, în cazul exceptării de la pct. 68 din Orientări, este evident că celelalte două condiții cumulative nu sunt îndeplinite în speță. În inscrisurile depuse de intimata-reclamantă la dosar, nu se regăsește o analiză care sa aibă ca obiect probarea încadrarii unei înțelegerii anticoncurențiale într-o categorie exceptată. deși sarcina probei revine societății care invocă respectiva situație, potrivit art. 5 alin. (5) teza a doua din Legea concurentei nr. 21/1996. I.3.2.5. În ceea ce privește încadrarea în sfera de minimis Cu aplicarea în mod greșit a normelor de drept material cuprinse în Legea nr. 21/1996 (art. 8, în vigoare la momentul încheierii contractului) și în Comunicarea de minimis, Curtea de Apel București a constatat ca fiind corectă susținerea A. în sensul aplicabilității în speță a pragului de minimis. În speța dedusă judecății, conform analizei efectuate în investigație, cota de piață deținută de către A. pe piața din aval depășește pragul de minimis de 15%. Pe piața furnizării de soluții integrate pentru video-loterie, în România, A. a fost unicul cumpărător de astfel de soluții integrate (cota de achiziții - 100%) și partenerul contractual al A. - gruparea B./C./D. a avut calitatea de unic furnizor (cota 100%). I.3.2.6. În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor de exceptare individuală În prezenta speță, nu s-a efectuat nicio solicitare de acordare a dispensei, așadar întreprinderile implicate nu au respectat legea în materia concurenței, în vigoare la momentul încheierii contractului. Așadar, întreprinderile și-au asumat riscul aplicării consecințelor ce decurg din prevederile art. 5 alin. (1) din Legea concurenței și prevederile art. 101 alin, 1 din TFUE. În ceea ce privește caracterul indispensabil al clauzei de neconcurență, ca și condiție pentru exceptarea individuală, părțile nu au făcut o estimare a valorii soluției integrate, la încheierea contractului, astfel încât nu se poate concluziona în sensul că perioada de amortizare a investiției ar fi fost necesar să depășească pragul de 5 ani prevăzut de lege. În plus, în contractul de credit-furnizor x/2003 erau stipulate o serie de alte clauze în măsură să garanteze executarea contractului de către A., cum ar fi art. 10.2 și art. 10.3 care prevedeau că dreptul de proprietate asupra echipamentelor urma să fie transferat "treptat", corelat cu programul de plăți, sau art. 911 1 care prevedea sumele ce urmau să fie plătite de A. în caz de reziliere a contractului. Un argument semnificativ în sensul că obligația de neconcurență nu era indispensabilă este și acela că sistemul de video-loterie a fost implementat numai după efectuarea unui studiu de impact care a inclus și un program pilot efectuat prin operarea de terminale de video-loterie într-un număr suficient de mare de agenții ale Loteriei, astfel că, ulterior, la semnarea contractului în 2003, părțile aveau deja conturată imaginea succesului investiției în video-loterie. Toate aceste argumente ale autorității de concurenta au fost respinse în mod eronat de către Curtea de Apel București. I.3.2.7. În ceea ce privește restrângerea concurenței Concluzia instanței în sensul că nu a fost restrânsă concurența pe piața din aval este urmare a înțelegerii greșite a situației de fap incidente în speță, cu rezultatul aplicării în mod eronat a prevederilor art. 5, alin. (1) din Legea nr. 21/1996. În prezenta speță, A. împreună cu cocontractanții, au stipulat în contractul de credit, o clauză de neconcurență cu o durată de 10 ani prin care se impunea A. să nu mai desfășoare alte jocuri similare cu video-loteria. În analiza efectelor clauzei de neconcurență, în decizie s-a reținut faptul că, deși au existat oferte, pe toată durata contractului încheiat, A. nu a încheiat un contract de colaborare cu un alt partener, respectiv nu a derulat în nume propriu un program similar celui descris în contract. Furnizorii de echipamente identificați la pct. 20.10.7 din decizie au fost afectați prin prisma faptului că încheierea unui nou contract de video-loterie ar fi condus la posibilitatea vânzării de către aceștia a unor echipamente în România. Sunt prezentate ofertele transmise de către anumite întreprinderi, oferte care, în funcție de numărul de aparate instalate, i-ar fi plasat între primele locuri pe piață în România. Concluzia instanței că decizia Loteriei de a nu mai solicita B. furnizarea unui număr important de terminale de joc (3737) îndreptățește concluzia că nu clauza de neconcurență a împiedicat decizia de achiziționare a unor noi aparate, ci lipsa interesului comercial este eronată din următoarele motive: i) din contractul analizat: nu rezultă obligația CNLR de a solicita B. instalarea terminalelor de joc, aceasta fiind în sarcina B.; furnizorul (adică B.) și nu CNLR asigură marketingul și promovarea programului, precum și dezvoltarea rețelei de vânzare; B. și nu Loteria alocă terminalele în rețeaua de vânzare; în schimb, beneficiarul (CNLR) se obligă să pună la dispoziție întreaga sa rețea de vânzare din care să fie selectate punctele de vânzare; B. declară că este capabil să stabilească volumul exact al echipamentului care urmează să fie furnizat; CNLR va considera drept corecte evaluările B.; numărul de terminale ce urmau a fi instalate erau de până la 10.000 și nu de 10.000. ii) din documentele aflate la dosar rezultă intenția CNLR de dezvolta acest program și cu alți parteneri, lipsa interesului comercial invocată de instanță nefiind justificată. În aceste condiții, clauza de neconcurență cuprinsă în contractul încheiat între A., B., C. și D. a avut ca efect restrângerea concurenței pe piața relevantă definită, implicit pe piețele din amonte. I.3.2.8. Curtea de Apel București a făcut o greșita aplicare a normelor de drept material reținând ca obligația de neconcurență reprezintă o restricție auxiliară încheierii contractului. Aceasta constatare a instanței este însă arbitrară întrucât nu s-a făcut o estimare a valorii investiției la încheierea contractului astfel încât nu se putea estima nici că perioada de amortizare a investiției ar fi fost necesar să depășească perioada primilor 5 ani contractuali, aspect constatat la pct. 17.2.5 și următoarele din decizia autorității de concurență. Autoritatea de concurență nu a reținut că nu era necesară stabilirea unui termen al exclusivității, reglementările din domeniul concurenței prevăzând un termen de 5 ani în care asemenea înțelegeri pot fi exceptate de la aplicarea regulilor de concurență. I.3.3. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, sentința civilă a fost pronunțată de Curtea de Apel București cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488, pct. 5 C. proc. civ.) și cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488, pct. 8 C. proc. civ.) și este nemotivată (pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.). În principal recurentul susține că: - s-a acordat un cuantum al cheltuielilor de judecată mai mare decât cel solicitat, fiind incluse in categoria cheltuielilor acordate și sume ce nu au fost solicitate (taxa de timbru și onorariu specialist); - cuantumul onorariul de avocat solicitat în cauză corespunde unor servicii ce trebuiau prestate prin structura juridică proprie ori, daca s-a optat pemtru prestarea acestora prin contractori externi, nu s-a făcut dovada îndepliniirii condițiilor prevăzute de lege pentru contractarea acestora (prevăzute de O.U.G. nr. 26/2012); În subsidiar, în ipoteza în care s-ar considera că se impune acordarea unor cheltuieli constând în onorarii de avocat, consideră că acestea trebuie reduse: - cuantumul onorariul de avocat solicitat în cauză este reprezentat în fapt doar de onorariul aferent fazei adminsitrative or, cheltuielile acestei faze nu constituie cheltuieli de judecată în sensul art. 451 alin. (1) C. proc. civ., consecința fiind aceea a nedovedirii onorariul de avocat aferent fazei de judecată, acesta fiind urmă fiind o cheltuială recuperabilă cu titlu de cheltuială de judecată; - cuantumul acestora trebuia redus prin raportare la cheltuielile viitoare incluse în sumele prezentate; - se impunea neacordarea cuantumul sumelor reprezentând TVA; - era necesară cenzurarea acestora prin raportare la munca efectiv depusă de către avocat pe parcursul procesului. În dezvoltarea acestor critici se susține că: - Sentința recurată este nelegală prin raportare la art. 925, art. 22 alin. (6), art. 451 alin. (1) și art. 453 alin. (1) coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond aplicând în mod eronat noțiunea de "cheltuieli de judecată" și acordând astfel de cheltuieli cu depășirea limitelor stabilite de reclamantă prin cererea sa. În cadrul ședinței din data de 18.05.2020, s-a menționat în mod expres de către reprezentantul convențional al reclamantei faptul că se solicită cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat. Prin prisma acestor mențiuni, reiese în mod evident faptul că instanța de fond a încălcat principiul disponibilității prin obligarea Consiliului Concurenței să achite reclamantei suma de 234.345 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru în cuantum de 50 RON, onorariul specialistului în valoare totală de 69.375 RON și onorariul avocat în valoare de 164.920 RON, deși cererea reclamantei a avut ca obiect doar cheltuielile de judecată constând în onorariul de avocat. - În ceea ce privește onorariul datorat unei structuri juridice externe, sentința civila pronunțata de Curtea de Apel București a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488, pct. 8 C. proc. civ.) Apreciază că susținerile privind structura juridică proprie, pe care autoritatea de concurență le-a prezentat în cuprinsul concluziilor scrise depuse, constituiau un argument suplimentar și relevant pentru neincluderea în categoria cheltuielilor de judecată ce pot fi acordate de către instanță a eventualelor cheltuieli efectuate de către A. cu titlu de onorarii de avocat, potrivit art. I alin. (1) din O.U.G. nr. 26/2012. - În ceea ce privește cheltuielile aferente fazei administrative, sentința civilă pronunțată de Curtea de Apel București nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488, pct. 6 C. proc. civ.) și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) Din conținutul art. 451 C. proc. civ. reiese că sintagma "cheltuieli de judecată" se referă, inclusiv în ceea ce privește onorariile avocaților, la cheltuieli legate de procedura de judecată, desfășurată în fața instanței, orice altă etapă administrativă, extrajudiciară, anterioară sesizării instanței, neputând justifica includerea în cheltuielile de judecată a unor sume care nu au fost generate de desfășurarea propriu-zisă a unui proces. Recurentul invocă practica națională și europeană privind includerea unor sume, plătite cu titlu de onorarii de avocat pentru asistență juridică în procedura administrativă, în cuantumul cheltuielilor de judecată, jurisprudența Curții Constituționale (Decizia CCR nr. 463/2016 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 655 din 26 august 2016) și cauzele C-75/69 Ernst Hake împotriva Comisiei Europene, C-294/90 DEP, British Aerospace PLC împotriva Comisiei Europene; C-104/89 DEP, JM Mulder împotriva Consiliului și Comisiei Europene, susținând că onorariile avocaților aferente asistenței juridice acordate pe parcursul fazei administrative, extrajudiciare, nu sunt "cheltuieli de judecată" în sensul art. 451 C. proc. civ., neputând fi incluse în cuantumul cheltuielilor de judecată sumele plătite de Compania Națională "A." S,A. pentru asistența juridică oferită de casa de avocatură în faza administrativă, extrajudiciară. - Reclamanta nu a făcut dovada cheltuielilor solicitate - constând în onorariu avocat aferent asistenței juridice acordate în faza de judecată, întrucât Ia dosarul cauzei a fost depus ca document doveditor Factura nr. x/20.12.2013 care corespunde unor cheltuieli efectuate pe parcursul fazei administrative, extrajudiciare, ce nu constituie cheltuieli de judecată în sensul art. 451 C. proc. civ. - În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, sentința civilă pronunțată de Curtea de Apel București nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488, pct. 6 C. proc. civ.) și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488, pct. 8 C. proc. civ.) Instanța de judecată nu a analizat susținerile autorității de concurență în sensul că se impune cenzurarea și reducerea onorariului de avocat în raport cu munca efectiv depusă de avocat și durata și complexitatea litigiului., fiind imposibil a se acorda cu titlu de cheltuieli de judecată cheltuieli viitoare. - În ceea ce privește cuantumul TVA-ului, instanța de fond, în mod greșit, a reținut că nu este relevant faptul că reclamanta este plătitor de TVA - având deci posibilitatea deducerii TVA-ului, sens în care se invocă cauzele C-521/09 și T-342/99. I.4. Apărările formulate în cauză Intimata Compania Națională "A." a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiat a recursului formulat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată aferente fazei de recurs. I.4.1. În motivare, intimata a arătat că în mod corect a reținut instanța de rejudecare puterea de lucru judecat a hotărârilor de anulare a deciziei consiliului pronunțate în dosarele B., D. și C., aspect ignorat în recursul Consiliului. Astfel, în cazul B., în Dosarul nr. x/2014", a fost pronunțată sentința civilă nr. 3390 din 16.12.2015 a Curții de Apel București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1686/19.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În cazul C., în Dosarul nr. x/2014, a fost pronunțată sentința civilă nr. 439 din 14.02.2017 a Curții de Apel București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 4149/8.09.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În cazul D., în Dosarul nr. x/2014, a fost pronunțată sentința civilă nr. 2842 din 3.11.2015 a Curții de Apel București, recurată, cu termen la 27.11.2020. Intimata arată că în primele două dosare recursul Consiliului a fost respi8ns în mod definitiv și că în toate aceste trei dosare Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus respingerea cererilor de sesizare a CJUE, formulate de Consiliu. Intimata reiterează pe larg motivele de nulitate a deciziei consiliului reținute în sentințele B. și C., arătând că, potrivit jurisprudenței instanței supreme, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești anterioare privind o decizie a Consiliului Concurenței se impune într-o cauză ulterioară în care partea contestatară este diferită. Niciunul din considerentele din Decizia B. ori din Sentința C. nu vizează doar situația individuală a B./C., ci situația premisă pe care s-a întemeiat Consiliul Concurenței pentru a reține încălcarea normelor de concurență de către toate întrepinderile implicate, parte a Contractului, deci și Loteria. Prin urmare, anularea Deciziei Consiliului se bazează pe dezlegarea definitivă de către instanțe a unor elemente ce țin de natura înțelegerii sancționate de Consiliu și nu de situația particulară a părților la această înțelegere. Arată intimata că, așa cum reiese din paragraful 32 al Deciziei B., instanța de recurs a analizat și Avizul Comisiei Europene, emis la data de 19.09.2019 în legătură cu dosarul Loteriei, însă a înlăturat concluziile acestuia, reținând că Avizul nu obligă instanța națională. I.4.2. Cu titlu subsidiar, intimata redă apărările sale pe fondul motivelor de recurs formulate de Consiliu în prezentul dosar, arătând că: - Soluția recurată nu se întemeiază pe motive străine de natura cauzei. - Soluția recurată nu se întemeiază pe motive contradictorii. - Sentința a fost pronunțată cu respectarea normelor de drept material, după cum urmează: I.4.2.1. Criteriile legale de analiză a obligației de achiziție exclusivă Consiliul a comis o eroare fundamentală cu privire la dimensiunea națională a pieței relevante pe care acționa grupul furnizor C., potrivit Instrucțiunilor Consiliului privind definirea pieței relevante. În aplicarea corectă a acestor norme legale, piața relevantă pe care activează grupul C. ar fi definită ca piața ca internațională, pornind de la identificarea și localizarea concurenților grupului și nicidecum de la formularea obiectului contractului încheiat între părți. Față de cotele de piață ale părților implicate, poziționate în mod corect pe piețele relevante în cauză, obligația de achiziție exclusivă îndeplinea chiar condițiile de minimis, care exclud, potrivit art. 7 din Legea concurenței, aplicabilitatea interdicției prevăzute la art. 5 alin. (1) din Lege. În opinia intimatei, sentința reține în mod corect identificarea eronată de către Consiliu a pieței relevante afectate de exclusivitate. Critica adusă vizează lipsa definirii pieței pe care este prezent grupul C., crucială în analiza exclusivității în speță, potrivit Orientărilor Comisiei privind restricțiile verticale. Consiliul nu poate justifica o asemenea lacună invocând art. 7, alin. (4) din Legea concurenței, respectiv competența sa teritorial limitată. Cu privire la localizarea efectelor obligației de achiziție exclusivă pe piața exploatării mașinilor electronice cu câștiguri, Consiliul ignoră rientările Comisiei Europene privind restricțiile verticale din care reiese că efectele principale ale obligațiilor de achiziție exclusivă sunt pe piețele pe care se regăsesc furnizorii. - Din pespectîva pieței produsului Raționamentul Consiliului este profund eronat, Opinia Specialistului fiind corectă, având în vedere următoarele aspecte: a) Din punctul de vedere al ofertei. În esență, chiar dacă videoloteria reprezenta un produs complex, incluzând componenta de sistem software centralizat, în esență, aceasta era similară unei rețele de terminale și nu un produs unic, pe care producătorii de terminale să nu-l poată replica și care să determine o piață relevantă distinctă. Prin urmare, din perspectiva efectelor clauzei de neconcurență asupra competitorilor grupului C., se poate observa că aceștia aveau, pe o piață relevantă definită corect ca fiind piața furnizării de soluții tehnice integrate pentru jocuri de noroc cu mașini electronice cu câștiguri, alternative reale de vânzare a terminalelor către operatorii de slot machines în România, sau, la nivel internațional, către alți clienți de videoloterie/slot machines (Loteria nu era deci singurul cumpărător de astfel de terminale). b) Din perspectivă geografică Instanța de rejudecare a reținut în mod corect că definirea greșită de către Consiliu a pieței produsului a atras și definirea incorectă a pieței geografice. Specialistul a aplicat în mod corect metodologia de definire a pieței relevante din perspectivă geografică. Pornind de la faptul că a definit greșit piața din amonte ca fiind piața furnizării de soluții integrate pentru videoloterie (și nu piața de furnizare de soluții tehnice integrate pentru jocuri de noroc cu mașini electronice cu câștiguri, cum ar fi fost corect), Consiliul ajunge la concluzia eronată că dimensiunea pieței din amonte ar fi reprezentată de teritoriul României. Însă, într-o definiție corectă a pieței, aceea a furnizării soluțiilor tehnice integrate pentru jocuri de noroc (și nu doar pentru videoloterie), întinderea geografică nu poate fi limitată la teritoriul României pentru că, la momentul în care Loteria a negociat încheierea contractului, au fost primite oferte din partea unor furnizori care activau pe o piață mult mai largă, cuprinzând țări și din afara UE. De asemenea și ulterior Loteria a solicitat oferte de la agenți economici din SUA, Canada, Cehia, Austria, UK. Prin urmare această piață are o dimensiune mondială și nu una națională, așa cum a reținut Consiliul. Nu există furnizori pentru terminale destinate jocurilor de tip slot-machines distincți de furnizorii de terminale destinate videoloteriei (pentru că, în esență, sunt același tip de terminale - mașini elecronice cu câștiguri). - Calculul cotelor de piață reținut în Decizie și relevanța pragului de minimis În mod eronat, Consiliul încearcă să acrediteze ideea că pragurile de minimis stabilite de art. 7 din Legea concurenței, sub care art. 5 alin. (1) din Lege nu se aplică, se referă la toate piețele pe care sunt prezente părțile la acord. În realitate, o obligație de achiziție exclusivă are efecte potențiale pe piața în amonte, pe care este prezent furnizorul și, respectiv, pe piața achizițiilor de echipamente. Art. 5 alin. (1) nu se aplică în cazul în care cota de piață deținută de fiecare dintre părțile la o înțelegere nu depășește 15% pe niciuna dintre piețele relevante afectate de înțelegere, atunci când aceasta este încheiată între întreprinderi care nu sunt concurenți, existenți sau potențiali, pe niciuna dintre aceste piețe. Prin raportarea la venitul efectiv obținut, din opinia specialistului realizată în faza rejudecării rezultă ca Loteria avea o cotă de 6-9% în funcție de venitul efectiv obținut, respectiv de 10.8% în funcție de volum (numărul de terminale).Pe piața în amonte, a furnizării soluțiilor integrate de jocuri de noroc (global), C. deținea o cotă de 1,69%. Astfel cum în mod corect a reținut Curtea de Apel, Consiliul nu a analizat cota de piață a întreprinderilor implicate în înțelegere pe piața din amonte. Din definiția eronată a pieței din amonte rezultă o altă concluzie eronată a Consiliului, aceea a unei cote de piață pe piața furnizării de soluții integrate pentru video-loterie de 100% atât pentru reclamantă cât și pentru Loterie. - Aplicarea condițiilor de exceptare individuală Obligațiile de achiziție exclusivă nu intră în categoria restricțiilor interzise per se, prin obiectul lor, cum reiese din Orientările Comisiei privind înțelegerile verticale. Același lucru îl confirmă și Opinia Comisei depusă în prezenta cauză. Așa fiind, se impunea analiza art. 5 alin. (2) din Legea Concurenței și a art. 101 alin. (3) TFUE.. Consiliul nu a demonstrat existența efectelor anticoncurențiale pe cele trei piețe, la standardul de probă cerut de art. 101 TFUE și art. 5 din lege. - Indispensabilitatea obligației de neconcurență Față de susținerile Consiliului cu privire la faptul că obligația de achiziție exclusivă nu era indispensabilă, intimata arată că jocul de tip video-loterie prezintă caracteristici specifice și necesită investiții majore diferite de jocurile clasice organizate în mod tradițional de A., respectiv alte jocuri loto, pariurile și loz în plic deja operaționale și de succes în anul 2003 când a fost semnat contractul analizat. Clauza de neconcurență era indispensabilă, întrucât, în absența acesteia, nici un alt operator nu ar fi acceptat sa investească în videoloterie, în condițiile de piață din 2003: rata dobânzii la obligațiuni de stat era de 7%, în timp ce rata rentabilității investiției B./C. a fost de 10,4%, conform opiniei specialistului, administrată în faza rejudcării cauzei. - Lipsa efectelor de împiedicare, restrângere sau distorsionare a concurenței pe piața exploatării mașinilor electronice cu câștiguri Contrar susținerilor Consiliului, Loteria nu putea achiziționa soluția de videoloterie simultan de la mai mulți furnizori. Prin natura sa, videoloteria presupune integrarea terminalelor de joc într-un sistem unic, care poate fi furnizat dintr-o singură sursă. Din punct de vedere economic și tehnic, achiziția terminalelor și a software-ului necesar din mai multe surse nu reprezintă o soluție fezabilă. Dacă s-ar impune Loteriei achiziția partiționată a echipamentelor din mai multe surse, de la mai mulți furnizori, serviciul de video-loterie nu ar mai fi disponibil datorită incompatibilității aparatelor și/sau sau fi disponibil cu costuri suplimentare generate de necesitatea unei soluții de compatibilizare și integrare a echipamentelor precum și de pierderea economiilor de scară generate de achiziția din sursa unică, compatibilă la momentul realizării acesteia cu sistemul loteristic existent. Astfel, achiziția uni-marcă, pe o durată determinată este justificată în mod obiectiv, prin natura sistemului de video-loterie, schimbarea furnizorului fiind echivalentă cu înlocuirea întregului sistem. Față de consumatori, obligația de achiziție exclusivă nu a avut efecte negative, ci dimpotrivă, aceasta a facilitat introducerea mai rapidă pe piață a videoloteriei, având în vedere finanțarea acesteia de către grupul furnizor C.. Prețurile practicate de Loterie au fost similare sau mai mici decât tarifele vizibile în piață practicate de alți operatori. Analiza realizată de Curtea de Conturi nu poate avea relevanță într-un caz privind aplicarea art. 5 din Lege, respectiv a art. 101 din Tratat. - Cheltuielile de judecată au fost corect acordate Arată intimata că, prin Notele scrise depuse la finalul fazei rejudecării în primă instanță, a solicitat obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii. În această procedură intră și cheltuielile cu onorariului specialistului. Cheltuielile de judecată se referă și la reprezentarea în fața Consiliului Concurenței, acțiunea în anulare fiind singurul cadru procesual în care aceste cheltuieli ar putea fi cerute, în condițiile aplicării art. 8 din Legea contenciosului administrativ. Nu era necesară dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru contractarea serviciilor avocațiale externe. Recurentul Consiliul Concurenței a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de aceasta, arătând că, spre deosebire de cazurile B. și C., probatoriul suplimentar administrat este de o importanță semnificativă, aspect ce nu poate fi neglijat în contextul în care casarea primei hotărâri pronunțate de către Curtea de Apel București a fost dispusă pentru aspecte privind probatoriul administrat. Curtea de Apel București, cu prilejul rejudecării cauzei, a apreciat ca fiind utilă soluționării cauzei administrarea probei constând în Avizul Comisiei Europene emis în temeiul art. 15 alin. (14) din Regulamentul CE nr. 1/2003. Existența Avizului, document ce emană de la o instituție suprastatală - Comisia Europeană, autoritatea Uniunii Europene care are un rol central în aplicarea prevederilor Tratatului, alături de autoritățile naționale de concurență, este motivul pentru care consideră că în prezenta cauză instanța nu este ținută de concluziile instanțelor invocate de către intimată. Hotărârea Curții de Apel București trebuia pronunțată și prin raportare la cuprinsul acestui Aviz, de natură a ridica anumite dubii cu privire la corectitudinea concluziilor cuprinse în opiniile experților în concurență existente la dosarele ce au ca obiect cererile de anulare a Deciziei nr. 53/23.12.2013 emisă de autoritatea de concurență. Instanța de fond prezintă într-un mod trunchiat aspectele reținute de către Instanța Supremă în cazul B.. Nu se poate susține că opinia ÎCCJ din dosarul B., cu privire la Avizul Comisiei Europene este de natură a acoperi lipsa oricăror mențiuni cu privire la această probă din prezentul dosar, în cadrul căruia a fost administrată proba. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: II.l. Este nefondat primul motiv de recurs potrivit căruia sentința nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei (art. 488, pct. 6 C. proc. civ.). Analizând sentința recurată, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurentă este nefondat. Potrivit art. 425 C. proc. civ.:"(1) Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;". Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reamintește că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Sub acest aspect, Curtea reține că, într-adevăr, așa cum s-a statuat într-o jurisprudență constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 și cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79). Pe de altă parte, Curtea Europe