ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2922/2021

Ședința publică din data de 18 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 18.10.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat contestație împotriva Deciziei 9321/27.09.2017 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraților, si prin sentința ce se va pronunța să se dispună:

- Anularea deciziei 9321/27.09.2017 emisa de către Fondul de Garantare a Asiguraților;

- Obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 7643,28 RON, actualizata cu indicele inflației până la data achitării efective, constând în contravaloarea reparațiilor autoturismului Dacia Logan, nr. x, conform facturii x/27.09.2016 din dosarul de dauna.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1608 din 03.04.2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea formulată de reclamantul reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, s-a anulat Decizia nr. 9321/27.09.2017 emisă de pârât, fiind obligat pârâtul să emită o nouă deciziei reclamantului, cu analizarea pe fond a cererii acestuia.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 1608 din 03.04.2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate pevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, să se constate că decizia FGA este legală și temeinică, în cazul dedus judecății data de la care începe să curgă termenul de decădere fiind data producerii evenimentului asigurat, nefiind aplicabile dispozițiile art. 663 C. proc. civ.

Fără a dezvolta critici distincte în raport de fiecare caz de casare invocat, recurentul a susținut în esență că motivarea instanței de fond este contradictorie.

Astfel, pe de o parte se afirmă că, la data producerii accidentului creanța nu era certă, existența ei fiind îndoielnică, de unde se deduce că această creanță s-a născut o dată cu producerea evenimentului asigurat, certitudinea acesteia nefiind deloc îndoielnică, producerea evenimentului asigurat fiind certă, iar pe de altă parte, consideră instanța de fond că, la data producerii accidentului lipsea și caracterul lichid al creanței, întrucât obiectul acesteia nu era determinat, de unde rezultă că instanța recunoaște că respectiva creanță s-a născut la data producerii evenimentului asigurat, dar nu era lichidă, ceea ce este un nonsens.

A menționat recurentul că o factură stabilește că o creanță este certă, lichidă și exigibilă dau nu consfințește că este și așa, decât dacă este reucnoscută de debitor sau există o hotărâre judecătorească în acest sens, cu atât mai mult cu cât o factură nu poate fi titlu executoriu pentru a deveni aplicabile dispozițiile art. 663 C. proc. civ., cum în mod eronat a apreciat instanța de fond.

Astfel, instanța de fond a apreciat greșit că termenul de decădere începe să curgă de la data emiterii facturii, iar nu de la data producerii evenimentului asigurat.

A mai arătat recurentul că, în cazul dedus judecății, deși prescripția este de doi ani, în materia asigurărilor termenul de prescripție este cel general de trei ani și nu cel de 2 ani.

În cazul dedus judecății, termenul prevăzut de art. 14 alin. (1) teza finală din Legea 213/2015 este de decădere, fiind evident că acestui termen nu îi sunt aplicabile dispozițiile referitoare la repunerea în termenul de prescripție.

A concluzionat recurentul că ar fi trebuit ca reclamanta să fi formulat cererea de plată în termenul prevăzut de lege.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat întâmpinare intimatul -reclamant A., în cadrul căreia, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și, pe cale de consecință, menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală.

Susține în esență intimatul - reclamant că motivele de recurs sunt contradictorii și neclare.

Arată astfel că se insinueazäă, prin motivele de recurs că, în mod gresit, instanța fondului ar fi considerat termenul de 90 de zile prevăzut de dispozitiile art. 14 alin. (1) teza a 11-a din Legea 213/2015, ca fiind un termen de prescriptie,.

Din lecturarea motivarii sentintei atacate, însă, nu se desprinde de nicaieri ipoteza sustinuta de catre recurent, ci instanta fondului a făcut referire numai la aspectul nasterii creantei.

Or, motivarea instantei de fond sub aspectul mai sus aratat are o importanță deosebita atâta vreme cât înseși prevederile aliniatului (1) din articolul 14 din Legea 213/2015 prevăd că "orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresatä Fondului în termen de 90 de zile de la data t...] nasterii dreptului de creanță."

În ceea ce priveste Decizia nr. 2592/15.09.2004 a ICCJ, aceasta are în vedere termenul de prescriptie de 2 ani, iar NU termenul special de decădere prevazut de art. 14 alin. (1) teza a 11-a din Legea 213/2015.

Pe fondul cauzei, recurentul FGA se află în totala eroare privitor la depăsirea termenului de 90 de zile, prevăzut de art. 14 alin. (1) teza a 11-a din Legea 213/2015, cererea fiind depusa in data de 05.10.2016.

Trebuie avut in vedere că, prin dispoziile art. 14 alin. (1) teza a 11-a din Legea 213/2015 se prevede clar și direct data [...] nașterii dreptului de creanță.

Or, nașterea unui drept de creanta este prevăzută în cuprinsul art. 663 noul C. proc. civ. conform căruia o creanță este născuta atunci cand aceasta este certă, lichidă si exigibilă.

Astfel, la data producerii accidentului, creanta nu era certa, existența ei fiind îndoielinică.

De asmenea, la data producerii accidentului lipsea si caracterul lichid al creantei, întrucat obiectul acesteia nu era determinat.

Cu alte cuvinte, abia la data emiterii facturii creanța a devenit certa, lichidă si exigibila, acesteia cunoscându-i-se astfel întinderea.

Ca este asa se explică si prin faptul ca la momentul producerii accidentului nu se pot cunoaste toate daunele cauzate autovehiculelor, întrucat numai prin demontarea reperelor avariate se pot constata si avariile ascunse, și abia în urma unei inspecții amănunțite urmate de un deviz, se stabileste pretul fiecarei piese ce urmeaza a fi înlocuite în urrna accidentului.

Cu alte cuvinte, partea nu poate cunoaste intinderea creantei, întrucât nu poate cunoaste toate piesele aviariate si nici pretul fiecăreia în parte.

In alta ordine de idei, susține recurentul că, la momentul producerii accidentului nu se poate stabili cu exactitate nici persoana vinovată, astfel încât sa se poata stabili persoana îndreptătita sa solicite despagubirea.

Prin urmare, data de la care a inceput curgerea termenului de 90 de zile prevazut de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea 213/2015, a curs de la data emiterii facturii, adică data de 27.09.2016, iar cererea de despagubiri catre FGA, a fost formulată înlăuntrul termenului, respectiv 05.10.2016 (la 8 zile dupa emiterea facturii).

Mai mult decât atât, din actele prezente la dosarul de daună reiese că petentul a depus la timp toate cerererile conform celor solicitate prin lege.

Astfel, cu cererea nr. x, reclamantul a depus cererea de deschidere a dosarului de dauna (anexa 3), conform art. 13 din Norma ASF 16/2015, la data de 06.07.2016.

De asemenea, la data de 11.07.2016, ora 14, reclamantul a depus si declaratia privind evenimentul, conform art. 15 alin. (1) lit. b) din Norma mai sus aminitita.

Astfel, consideră ca recurenta cu rea-credinta a respins ca tardiva cererea de plată, întrucât, este adevărat că aceasta a fost înregistrata, de acesta la data de 05.102017 cu nr. x, cu toate acestea, data la care a fost completată și depusă cererea de catre reclamant este 16.09.2017, asa cum reiese din continutul cererii, data depunerii fiind completata in dreptul semnaturii, în stanga.

Asadar, susține intimatul că, deși s-ar socoti începutul curgerii termenului, ca fiind data accidentului - 24.062016 - reclamantul s-ar incadra in termenul de 90 de zile, întrucât acesta s-ar fi implinit pe 24.09.2016, iar reclamantul a depus cererea de Plata la data de 16.09.2016, deci înlăuntrul termenului socotit conform ipotezei paratului.

In concluzie, solicită respingerea recursului formulat de recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților si prin hotărârea ce se va pronunta sa se dispună respingerea, ca nefondată, a cererii de recurs formulată și mentinerea sentintei civile recurate, ca fiind temeinică și legală.

Procedura de soluționare a recursului

În această etapă procesuală s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 18.05.2021, în ședință publică, cu citarea părților, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând cauza spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii dedusă judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele expuse în continuare.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată critica expusă în contextul acestui motiv de recurs, întrucât sentința nu cuprinde motive contradictorii în sensul invocat de recurentul-pârât.

În argumentarea acestui caz de casare, recurentul-pârât a arătat că instanța de fond, pe de o parte afirmă că, la data producerii accidentului creanța nu era certă, existența ei fiind îndoielnică, de unde se deduce că această creanță s-a născut o dată cu producerea evenimentului asigurat, certitudinea acesteia nefiind deloc îndoielnică, producerea evenimentului asigurat fiind certă, iar pe de altă parte, consideră că, la data producerii accidentului lipsea și caracterul lichid al creanței, întrucât obiectul acesteia nu era determinat, de unde rezultă că instanța recunoaște că respectiva creanță s-a născut la data producerii evenimentului asigurat, dar nu era lichidă.

Înalta Curte apreciază că nu se poate susține indicarea unor motive contradictorii de către instanță în cuprinsul sentinței atacate, întrucât, în realitate, nemulțumirea recurentului vizează o pretinsă interpretare și aplicare greșită a legii, aspect ce se subsumează cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizat din această perspectivă.

Verificând considerentele hotărârii recurate, din perspectiva dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a explicat în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că a analizat în mod adecvat situația de fapt și susținerile părților, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

În cauză, hotărârea pronunțată de instanța de fond satisface cerințele prevăzute de dispozițiile legale menționate, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței cu privire la soluția pronunțată, permitând astfel exercitarea controlului judiciar al instanței superioare asupra sentinței pronunțate de prima instanță, fără a se identifica considerente contradictorii.

Prin urmare, nefiind identificate contradicții în raționamentul instanței de fond, sub aspectul invocat de recurentul - pârât, critica de nelegalitate grefată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este nefondată, urmând a fi înlăturată ca atare.

În schimb, Înalta Curte constată ca fiind întemeiate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reținând că hotărârea a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Argumente de fapt și de drept relevante

La data de 24.06.2016 s-a produs un eveniment rutier din culpa conducătorului autovehiculului cu nr. de înmatriculare x care circulând pe șos. Pipera nu a păstrat o distanță corespunzătoare în mers față de autoturismul care circla în fața sa, cu nr. x, intrând în coliziune cu acesta.

La data evenimentului, autoturismul cu nr. x era asigurat RCA la asiguratorul B. S.A., conform Poliței de Asigurare seria x nr. x/17.08.2015, perioada de valabilitate a poliței fiind 17.08.2015- 16.08.2016.

Urmare a avizării daunei s-a deschis dosarul de dauna nr. x.

Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/05.10.2016, petentul - reclamant A. a solicitat plata creanței din disponibilităție fondului, creanță reprezentând contravaloarea reparațiilor autoturismului proprietate personală, avariat la data de 24.06.2016.

În soluționarea cererii pârâtul a emis Decizia nr. 9321/27.09.2017 prin care a respins cererea de plată formulată a reclamantului A., ca fiind tardiv formulată, reținând că aceasta a fost depusă cu nerespectarea termenului de 90 de zile stabilit de Legea nr. 213/2015 și Norma ASF nr. 16/2015.

Prin sentința civilă nr. 1608 pronunțată la data de 03.04.2018 instanța de fond, reținând în esență că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, curge de la data emiterii facturii, adică de la data de 27.09.2016, a constatat că soluția de respingere, ca tardivă a cererii de plată, dată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin Decizia nr. 9321/27.09.2017, este nelegală, cererea de despăgubiri fiind formulată în interiorul termenului legal. Astfel, a admis acțiunea reclamantului, anulând Decizia nr. 9321/27.09.2017, corelativ cu obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii, cu analizarea pe fond a cererii reclamantului.

Soluția primei instanțe nu este împărtășită de instanța de control judiciar, pentru că a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului, în cauză fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru a răspunde criticilor formulate de pârât, Înalta Curte reține că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de 90 de zile, instanța de fond s-a raportat la data emiterii facturii fiscale privitoare la valoarea totală a reparațiilor, apreciind că doar la acel moment creanța a devenit certă, lichidă și exigibilă, cunoscându-i-se întinderea.

Astfel, judecătorul de primă jurisdicție a avut în vedere data de 27.09.2016, fiind data la care a fost emisă factura seria x nr. x, în raport de care se afla în termenul de depunere a cererii la 05.10.2016.

Contrar raționamentului instanței de fond, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 11 din Legea 213/2015 "Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege", art. 13 alin. (3) prevăzând că "în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale."

Dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 statuează că "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări (...)"

Așadar, pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile. Înalta Curte constată că acest termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Așadar termenul în discuție nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripție, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privința datei de la care începe să curgă, nici în privința suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Art. 14 alin. (1) din legea nr. 213/2015 mai prevede că acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Astfel, legiuitorul a stabilit în mod clar și previzibil momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, reglementând, în mod precis, conduita pe care orice creditor de asigurare trebuie să o adopte, fiind inserate condițiile și termenele în care un astfel de creditor își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit.

Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Ca atare, dispozițiile legale sunt clare asupra datei de începere a curgerii termenului de decădere prevăzut de textul de lege indicat și nu poate fi primită o altă interpretare, care ar putea extinde începutul termenului în discuție.

Înalta Curte constată că prin încheierea de ședință din data de 03.12.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII a civilă în dosarul nr. x/2015, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului B. S.A. și desemnarea lichidatorului judiciar C., iar la data de 28.04.2016 a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A.

Cum evenimentul rutier s-a produs la data de 24.06.2016, deci, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, cele 90 de zile s-au împlinit la data de 23.09.2016, aceasta fiind data limită până la care putea fi înregistrată cererea de plată.

În condițiile în care cererea de plată formulată de intimatul - reclamant a fost depusă la data de 05.10.2016, deci, după data de 23.09.2016, fiind înregistrată de Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x, instanța de fond, făcând o greșită interpretare a dispozițiilor art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, a constatat că cererea de despăgubiri a fost formulată de către reclamant înlăuntrul termenului, reținând eronat că data nașterii dreptului de creanță nu este data producerii evenimentului rutier, ci data emiterii facturii fiscale conținând valoarea totală a reparațiilor.

Instanța de control nu-și poate înșuși argumentul primei instanțe, în sensul că dreptul de creanță pretins s-ar fi născut la momentul emiterii facturii de către unitatea reparatoare, întrucât la această dată nu s-a născut o creanță împotriva asigurătorului, astfel cum prevede art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, ci o creanță dintre unitatea reparatoare și clientul său, reclamantul din prezenta cauză. Data emiterii facturii nu are nicio relevanță din perspectiva stabilirii momentului nașterii dreptului de creanță al reclamantului, întrucât acesta coincide cu data producerii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii (accidentul rutier), în conformitate cu principiul consacrat de art. 1381 alin. (2) C. civ. (". Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat").

Așa fiind, constată instanța de recurs că, prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, reclamantul nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de acesta în cererea de chemare în judecată, care a fost împărtășită și de prima instanță, nu poate fi reținută, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

Prin urmare, constatând că Decizia nr. 9321/27.09.2017 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte reține că sentința recurată, prin care aceasta a fost anulată, este nelegală, motiv pentru care se impune reformarea acesteia de către instanța de control judiciar, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, Înalta Curte urmează a admite recursul, a casa hotărârea atacată și, rejudecând cauza, va respinge acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Deopotrivă, raportat la dispozițiile art. 453 alin. (1) coroborat cu art. 451 alin. (1) din C. proc. civ. și la soluția ce se preconizează, Înalta Curte va obliga intimatul - reclamant A., ca parte care a pierdut procesul, la plata către recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, constând în taxa judiciară de timbru achitată pentru exercitarea acestei căi de atac, conform Ordinului de plată nr. x din data de 12.02.2019, atașat în original la dosarul de recurs.

Soluția instanței de recurs. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința civilă recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

În temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga intimatul-reclamant A. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, a sumei de 200 Ron, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru aferentă recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1608 din 3 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința civilă recurată și, rejudecând:

Respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

Obligă intimatul - reclamant A. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, a sumei de 200 Ron, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru aferentă recursului.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 18 mai 2021.