ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 696/2021

Ședința publică din data de 9 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat instanței:

- să anuleze Decizia nr. 4549/27.02.2017 și, în consecință,

- să oblige pârâta la plata sumei solicitate prin cererea de plată, respectiv la plata sumei de 271 RON, reprezentând contravaloarea reparației efectuate la autovehiculul cu nr. de înmatriculare x, de către service-ul B. S.R.L.

- să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză

Hotărârea instanței de fond

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4321 din 14 noiembrie 2017, a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, a anulat Decizia nr. 4549/27.02.2017, emisă de pârât, obligând pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată nr. x/08.02.2016, formulată de reclamantă, precum și la plata sumei de 77 RON cheltuieli de judecată către reclamantă

Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate

Împotriva sentinței civile nr. 4321 din 14 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a promovat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în condițiile art. 483 C. proc. civ.

Criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate, rejudecarea cauzei și, în principal respingerea contestației, ca fiind înaintată de o persoană fără calitate procesuală activă și în subsidiar, respingerea contestației, ca neîntemeiată și, în consecință menținerea deciziei FGA, ca fiind legală și temeinică.

În expunerea motivelor de recurs, recurentul a susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesual pasive invocată prin întâmpinare, ci, a considerat în mod greșit excepția ca fiind apărări de fond.

Consideră că instanța de judecata trebuia sa analizeze excepția calității procesual active în promovarea cererii de chemare in judecata prin prisma cadrului procesual, a situației de fapt si, a motivelor invocate si evidențiate atât in decizia contestata cat si prin apărările invocate.

Mai mult decât atât, susține că, în privința reclamantei instanța de fond avea obligația să constate daca prezentul contestator este titularul dreptului în raportul dedus judecații (respectiv obținerea/încasarea presupuselor despăgubiri datorate) ori se poate prevala de interesul ce poate sa fie realizat pe calea justiției.

Arată că, este mai mult decât evident că instanța de fond, atunci când a analizat excepția lipsei calității procesuale pasive a contestatoarei nu a avut in vedere documentele existente la dosarul cauzei, respectiv împuternicirea dată acestuia de C. S.A., în calitate de proprietar si finanțator al bunului asigurat.

Astfel, finanțatorul C. S.A. este creditorul de asigurare si nu utilizatorul A. S.R.L. cel care a formulat cererea de plata în baza unui mandat din partea finanțatorului creditor de asigurare.

Se susține ca utilizatorul este cel asigurat întrucât în polița de asigurare CASCO este trecut la asigurat utilizatorul, acesta fiind asiguratul prin raportare la art. 2199, alin. (1) C. civ.

Dar, din analiza poliței de asigurare reiese ca părțile reclamanta A. S.R.L. si C. S.A., au convenit prin Clauza ce poarta denumirea marginala Mentiuni speciale anexate la polița:

"Polita cesionata în favoarea C. S.A. ".

Consideră că relevante cauzei sunt si următoarele aspecte:

- din cuprinsul talonului autovehucului reiese ca la rubrica proprietar auto este C. S.A. si, la rubrica utilizator A. S.R.L.;

- factura emisa de service-ul auto privind reparația autovehiculul a fost emisa de asemenea pe numi proprietarului C. S.A.;

- decizia contestata privește pe creditorul de asigurări C. S.A. si nu pe contestator, ce are calitate doar de imputernicit in cererea formulata la Fondul de Garantare a Asiguraților.

Pentru toate aceste argumente solicită casarea hotărârii atacate și procedând la rejudecarea cauzei să fie admisă excepția lipsei calității procesual active a A. S.R.L. si, pe cale consecința, sa se dispună respingerea acțiunii, ca fiind înaintata de o persoana fara calitate procesuala activă.

În subsidiar, solicită admiterea prezentului recurs, casarea în întregime a hotărârii recurate rejudecând cauza, să se respingă contestația formulata de intimata-reclamanta ca neîntemeiată.

Consideră astfel că hotărârea recurata a fost pronunțata cu încălcarea si aplicarea greșita a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., totodată hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ci doar contradictorii și motivări străine de natura cauzei, situație care atrage incidența cazului de casare prevăzut de dispozi art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Susține recurentul că, având in vedere legătura puternică si interdependența criticilor întemeiate pe cele doua motive nelegalitate indicate anterior, dezvoltarea motivelor de recurs va fi comună.

Astfel, arată recurentul că, în mod evident, însăși instanța de fond a reținut calitatea de creditor de asigurare a C., întrucât nu a ințeles sa combată argumentele reale (nici cele susținute de contestatoare în acțiunea dedusa judecații, nici cele formulate de subscrisa in întâmpinare si susținerile scrise si orale) pentru care Fondul a apreciat ca aceasta este îndreptatită la plata despăgubirilor de la FGA, în limita plafonului de garantare, dat fiind faptul că polița de asigurare a fost cesionata în favoarea societății de leasing, conform mențiunilor din contractul de asigurare facultativ - tip Casco.

A susținut atât prin decizia contestată cât și prin apărările formulate în fața instanței de fond ca prezenta intimata contestatoare în susținerea cererii de plată si a calității sale a depus împuternicire din partea finanțatorului C. prin care este mandatat sa efectueze, in nume propriu, orice act juridic în relația cu subscrisa si sau cu asigurătorul D. S.A. - in faliment.

Așadar prin Decizia contestată recurentul arată că a dat eficiență juridică cesiunii poliței de asigurare și, în consecință, a emis si comunicat decizia finantatorului-cesionar C., care are calitatea de mandant al intimatei-reclamante in ce privește relația cu Fondul de Garantarea a Asiguraților, astfel cum a rezulat din imputernicirea depusa de intimata odată cu cererea de plata.

A. are calitatea de asigurat, potrivit mențiunilor înscrise pe polița de asigurare dedusa judecații- și in temeiul căreia a formulata cererea de plata către Fondul de Garantare a Asiguraților -, însă beneficiarul asigurării este C., în favoarea căruia a fost cesionata, fara rezerve, polița de asigurare, și in temeiul căreia cesionara a mandatat intimata-reclamanta "pentru a efectua acte juridice" "în relația cu FGA". In plus, C. este proprietarul bunului asigurat (deține nuda proprietate).

Prin urmare, asiguratul A. ar fi fost creditorul asigurării in lipsa unui beneficiar al asigurării- C., dar C. a devenit creditorul asigurării prin cesiunea poliței de asigurare dedusa judecații.

Asa fiind, consideră că, în mod corect a apreciat că A. are calitatea de mandatara a proprietarei-mandante C., și în mod corect a emis decizia proprietarei-beneficiara asigurării C..

Totodată, în conformitate cu cele stipulate în contractul de leasing financiar, prin polița de asigurare DCA x/18.11.2013 s-a stabilit ca beneficiarul este C., polița de asigurare fiind cesionată in favoarea cesionarului-proprietar C. fără sa se facă nicio mențiune pe poliță in legătura cu plata daunelor în funcție de felul acestora.

Reiterează că polița de asigurare nr. DCA x/18.11.2013 privind asigurarea autovehiculelor pentru avarii si furt menționează în mod expres că este cesionata in favoarea C., având ca principal efect cesionarea drepturilor decurgând din contractul de asigurare, in caz de producere a riscului asigurat, indemnizația de asigurare urmând a se plați cesionarului, indiferent de persoana care a încheiat contractul si, eventual, a achitat primele de asigurare sau o parte din cuantumul acestora.

Dacă în cuprinsul poliței de asigurare, asigurat este trecut utilizatorul, este evident că, în condițiile contractuale, parte integranta a poliței de asigurare, asiguratul este însăși societatea de leasing, cesionarul poliței de asigurare.

Că este asa, rezulta chiar din referirile directe din cuprinsul condițiilor de asigurare prin care sunt reglementate condițiile de asigurare, inclusiv la avizarea de dauna, utilizatorul având nevoie de mandate din partea asiguratului (societatea de leasing - cesionarul poliței de asigurare).

Că titular al dreptului de despăgubire este societatea de leasing, rezultă în mod evident și din prevederile contractuale, potrivit cărora schimbarea numelui utilizatorului este nerelevantă pentru asigurător, însă schimbarea titularului dreptului de proprietate atrage modificarea (suplimentarea poliței de asigurare). Invocă în acest sens punctul 16.1 din contractul de asigurare (In cazul transferului de proprietate către Utilizator sau vânzării autovehiculul asigurarea poate fi transferata noului proprietar, la solicitarea scrisa a acestuia, numai cu acordul D. si numai daca nu s-a acordat sau nu se datorează despăgubiri).

Totodată, mai susține că legiuitorul stabilește obligația încheierii contractului de asigurare în sarcina finanțatorului, iar obligația de a suporta cheltuielile cu asigurarea în sarcina utilizatorului, Art. 5 din O.G. nr. 51/1997, asa cum era in vigoare la data încheierii contractului de lesing (03 mai 2012): "Prin contractul de leasing -financiar sau operațional - obligația de a asigura bunul revine locatorului/finanțatorului, care are libertatea în privința alegerii asigurătorului, dacă părțile nu au convenit altfel. Costurile asigurării sunt în sarcina locatarului/utilizatorului, daca prin contract părțile nu convin altfel." Formal nu există nicio precizare legală cu privire la beneficiarul indemnizației de asigurare.

Legiuitorul nu spune nici cine trebuie să fie asiguratul, în condițiile în care, între contractant, asigurat și beneficiar al indemnizației de asigurare nu se pune întotdeauna semnul de egalitate, în sensul că, asigurarea se încheie obligatoriu de către finanțator. In aceste condiții, în practică, în lipsa unei convenții contrare, asigurarea este încheiată de către finanțator, acesta având și calitatea de asigurat și pe aceea de beneficiar al indemnizației de asigurare, rare fiind cazurile in care asigurat este utilizatorul, cum este cazul dedus judecații, unde utilizatorul este asigurat in contractul de asigurare, beneficiar este societatea de leasing si mai exista si o cesiune a contractului de asigurare, cesionara fiind .C..

Prin urmare, consideră că obligația de a încheia asigurarea aparține finanțatorului, în primă opțiune a legiuitorului, pentru că acesta este interesat să încaseze el direct asigurarea, dar nu pentru a o păstra, ci pentru a conserva garanția pierdută (proprietatea) pentru plata ratelor de leasing si nu numai in caz de dauna toatala, cum greșit afirma intimata-reclamanta. Pe de alta parte, este de observat ca orice dispoziții ar viza contractul de leasing, acestea sunt opozabile pârtilor contractante: finanțator- utilizator, iar asigurătorului ii este opozabil numai contractul de asigurare,concretizat in polița de asigurare si condițiile de asigurare stabilite-precum in cauza de fata, astfel ca toate referințele si argumentele intimati-reclamante bazate pe contractul de leasing, nu pot modifica starea de drept rezultata din încheierea contractului de asigurare nr. DCA x/18.11.2013 si a condițiilor incorporate.

Astfel, analizând contractul de asigurare opozabil asigurătorului, exista stipulată expres cesiunea poliței de asigurare, deci a contractului de asigurare in favoarea finanțatorului C., intimata-reclamanta având calitatea de asigurat, iar C. devenind, prin cesiune, beneficiar al asigurării in toate cazurile, in lipsa de stipulație contrara in contractul de asigurare.

Asa fiind, în analizarea cererii de plata depusa de S.C. C. S.A, împuternicit S.C. A. S.R.L., s-a constatat cesionarea contractului de asigurare evidențiat prin polița DCA x/18.11.2013 emisa de asigurătorul D. S.A., și că nu exista nicio limitare a drepturilor despăgubire cesionate in condițiile de asigurare - parte integranta a poliței de asigurare, benefici. asigurării fiind societatea de leasing, cesionarul poliței de asigurare, si ca potrivit plaților anterii făcute acestui cesionar s-a atins plafonul de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) din Lega 213/20 decizia emisa de subscrisa este legala si temeinica.

Apreciază, astfel, că susținerea instanței de fond în sensul ca A. S.R.L. poate formula cereri de plata nume propriu, pentru daune parțiale, este greșită.

Deopotrivă, mai arată că, în cauză, calitatea de creditor de asigurare a finanțatorului C. nu este determinata io raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul in faliment.

În ceea ce privește calitatea de creditor de asigurare pentru finanțator, susține recurentul că SC. C. S.A. era conform contractului de asigurare beneficiar, însă a devenit parte contractantă (asigurat in locul utilizatorului) în urma cesiunii contractului de asigurare POLIȚA nr. DCA x din 18.11.2013 efectuata in favoarea C.. Alin. (1) al art. 1566 C. civ. definește cesiunea de creanță, precizând elementele esențiale ale acesteia:

- este o convenție, prin urmare pentru valabila sa încheiere este necesară întrunirea condițiilor de validitate a contractelor (prevăzute de art. 1119 noul C. civ.);

- "funcția esențială" a cesiunii este de transmitere a unei creanțe de la cedent la cesionar, în mod definitiv și irevocabil;

- creanța se transmite așa cum se găsește aceasta în patrimoniul cedentului, așadar, păstrându-și natura șt caracteristicile.

- deși convenția este bipartită (cedent-cesionar), ea produce consecințe juridice asupra unui terț, debitorul cedat. In cazul de fata creditorul de asigurare cedează creanța si produce consecințe juridice asupra FGA, terț in contractul de cesiune.

Cesiunea de creanță - ca și subrogația (art. 1593 C. civ.) și preluarea de datorie (art. 1599 C. civ.) - este o operațiune juridică de transmisiune a obligațiilor. Ea nu afectează ființa obligației, ci o transmite așa cum s-a născut și există în patrimoniul subiectelor inițiale ale raportului juridic. Prin aceasta, cesiunea, ca, de altfel, și subrogația și preluarea de datorie, se deosebește de novație, care nu operează o transmisiune, ci o transformare a obligației - obligația inițială se stinge și este înlocuită cu o nouă obligație (art. 1609 C. civ.).

Asemenea subrogației, cesiunea modifică elementul activ al raportului obligațîonal, dreptul de creanță. Dacă în cazul subrogației însă, inițiativa operațiunii juridice aparține unui terț - care plătește creditorului și se subrogă în drepturile acestuia față de debitor (art. 1594 C. civ.) sau împrumută debitorul în vederea efectuârii plății și se subrogă în drepturile creditorului plătit (art. 1595 C. civ.) -, în cazul cesiunii, inițiativa transferului dreptului de creanță aparține creditorului cedent, care, cu titlu oneros sau gratuit, transmite cesionarului o creanță împotriva unui terț.

Ca și preluarea de datorie, cesiunea de creanță reprezintă o transmisiune a obligațiilor.

In cazul preluării de datorie, se transmite însă elementul pasiv al raportului obligațional - DATORIA, iar prin cesiune se transferă elementul activ - DREPTUL de CREANȚA.

În continuare, recurentul redă diferențele dintre cesiunea de creanță și cesiunea contractului, susținând în esență că, dacă ambele instituții se fundamentează pe un transfer, deosebirile dintre cele două concepte sunt de substanță.

Prin cesiunea contractului (art. 1315-1320 C. civ.) nu se transferă un drept - cum se întâmplă într-o cesiune de creanță, ci o poziție contractuală, un ansamblu de drepturi și obligații ce aparțin unei părți în contract. Cesionând contractul, cedentul realizează concomitent o cesiune de creanță și o cesiune de obligații.

Prin cesiunea contractului de asigurare de către asigurat, cesionarul dobândește drepturile și este ținut de obligațiile asiguratului izvorâte din contractul de asigurare".

Cesiunea de creanță poate interveni în orice raport obligațional -născut din contract, act juridic unilateral sau fapt juridic - pe când cesiunea contractului nu este posibilă decât în cazul contractelor, de regulă sinalagmatice.

Cesiunea de creanță este un contract consensual, pentru validitatea sa nefiind necesară, de regulă, o formă specială. De asemenea, cu excepția unei stipulații contrare, nu este necesar acordul cedatului. Dimpotrivă, cesiunea contractului poate fi realizata doar cu consimțământul celeilalte părți contractante cum este cazul cesiunii contractului de asigurare.

Invocând dispozițiile art. 2212 C. civ., susține recurentul că, contractul de asigurare se încheie de către asigurat având în vedere profesionalismul și credibilitatea asigurătorului. Pentru a nu-i fi afectate interesele, legea a impus asigurătorului ca cesiunea contractului de asigurare să poată fi realizată numai cu acordul scris al asiguratului. Față de formularea imperativă a textului comentat, părțile contractante nu vor putea conveni altfel, sub sancțiunea nulității clauzei contrare și înlocuirea sa cu prevederea legală.

Toate aceste susțineri sunt ignorate de instanța de fond, premisa de la care pleacă judecătorul care a analizat in fond pretențiile reclamantei intimate este fundamental greșită, în condițiile în care considerentele privesc alte raporturi judice, alte temeiuri de drept si sunt străine de natura pricinii.

În considerarea tuturor argumentelor prezentate, solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și, rejudecand cauza, să se respingă contestația formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L., ca neîntemeiată si în consecință, menținerea, ca legala si temeincă a deciziei atacate.

Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare solicitând, în esență, respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței atacate, ca legală.

Susține, în esență că reclamanta A. S.R.L. este cea care a formulat cererea de plată adresată FGA și care a menținut legătura cu FGA, depunând întreaga documentație solicitată de FGA în completarea dosarului de daună.

Împrejurarea că FGA a emis și comunicat decizia contestată către o altă persoană decât cea care a formulat cererea de plată, respectiv către C., finanțatorul autovehiculului avariat x nu poate să conducă la concluzia că nu reclamanta A. S.R.L. nu are calitatea să conteste decizia.

Procedura de soluționare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 07.01.2019 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de de 09.02.2021, cu citarea părților, în ședință publică, la acest moment procesual instanța reținând dosarul spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul prezentei judecăți.

Soluția instanței de recurs

Argumente de fapt și de drept relevante

Analizând criticile invocate în recurs, raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din actele și lucrările dosarului reiese că, intimata-reclamantă a încheiat cu S.C. C. un contract de leasing având ca obiect autoturismul cu nr. de înmatriculare x. Autoturismul a fost asigurat casco la S.C. D. S.A. (polița casco seria x nr. x). Autoturismul asigurat a fost avariat, astfel că a fost deschis dosarul de daună nr. x iar din cuprinsul facturii de reparație seria x nr. x din 29.05.2015 reiese că valoarea reparației este de 271 RON.

Urmare a cererii de despăgubire adresată de reclamanta, în calitate de împuternicit al S.C. C. S.A. pârâtul a emis Decizia nr. 4549/27.02.2017 prin care a fost respinsă integral cererea formulată reținându-se că acestui creditor de asigurare i s-a aprobat la plată și plătit din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților suma de 450.000 RON, limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, conform borderoului atașat.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., Înalta Curte Referitor la criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

În dezvoltarea criticilor sale, Înalta Curte constată că recurentul se limitează la o simplă afirmație că sentința cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei, fără a dezvolta și a arăta în concret care sunt motivele contradictorii sau străine de natura cauzei apte să conducă la casarea hotărârii recurate.

Înalta Curte reține că acest motiv de casare vizează contrarietatea între considerentele unei hotărâri, adică contrarietate între un considerent al hotărârii cu un alt considerent al hotărârii, ceea ce presupune, obligatoriu, indicarea a cel puțin două considerente ale hotărârii și indicarea modului în care cel puțin două considerente ale hotărârii ar fi în contradicție unul cu celălalt.

Ori, în cadrul cererii de recurs, recurenta nu a argumentat deloc pretinsa contradicție a considerentelor și nici nu a menționat în concret care dintre considerentele instanței de fond nu ar avea legătură cu natura cauzei, fiind astfel străine acesteia.

Singurele critici ce ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt cele ce vizează faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active, invocată prin întâmpinare, recurentul considerând că instanța de fond avea obligația să constate dacă reclamanta este titularul dreptului în raportul dedus judecății ori se poate prevala de interesul ce poate fi realizat pe calea justiției.

Această critică nu poate fi reținută de instanța de control judiciar, în condițiile în care judecătorul de primă jurisdicție, în baza rolului său activ în aflarea adevărului, astfel cum este conferit de dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., are posibilitatea și chiar obligația de a da calificarea juridică " a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire".

Din încheierea de dezbateri de la termenul de judecată din data de 31.10.2017 rezultă că instanța de fond a pus în discuția contradictorie a părților excepția invocată de pârât, în cadrul întâmpinării, concluziile acestora fiind consemnate în practicaua respectivei încheieri, după care a unit această excepție cu fondul cauzei, apreciind că, pentru dezlegarea sa este necesar să fie administrate probe în strânsă legătură cu dezlegarea în fond ca pricinii.

Deopotrivă, Înalta Curte constată că, în considerentele hotărârii ce face obiectul prezentei judecăți, judecătorul fondului, în mod corect a reținut că, ceea ce pârâtul numește exceția lipsei calității procesuale reprezintă în realitate o chestiune de fond, ce este esențială pentru dezlegarea pricinii, expunând în continuare motivele pentru care a apreciat că reclamanta este în drept să formuleze cereri de plată în nume propriu pentru daune parțiale, raționamentul instanței fiind expus în mod clar, concis și fără a fi inserate considerente contradictorii.

Analizând argumentele invocate de pârât în susținerea excepției lipsei calității procesuale active, în cadrul întâmpinării depusă la judecata pe fond a cauzei și probele evocate, respectiv polița de asigurare, constată Înalta Curte că judicios instanța de primă jurisdicție a analizat susținerile recurentului - pârât prin raportare la fondul litigiului, în condițiile în care acestea vizau în esență calitatea de creditor de asigurări, ce avea legătură cu fondul pricinii, argumentele pentru care a considerat implicit că reclamanta are calitate procesuală activă, respectiv că " reclamanta poate formula cereri de plată în nume propriu", regăsindu-se în considerentele hotărârii.

Se constată, așadar că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată, hotărârea atacată nu este contradictorie și nu conține motive străine de natura cauzei, așa încât respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Faptul că recurentul nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare invocat.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

Instanța de control judiciar constată că sunt nefondate și criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește motivul de recurs privind greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active,

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că, potrivit împuternicirii emise de C., reclamanta poate formula cereri de plată în nume propriu, pentru daune parțiale.

Reține astfel instanța de control judiciar că, deși actul administrativ contestat în cauză de către reclamantă este adresat altui subiect de drept, respectiv finanțatorului C. S.R.L., cu toate acestea, reclamanta din cauză justifică calitate procesuală activă prin prisma calității sale de terț pretins vătămat printr-un act individual adresat altui subiect de drept. Actul administrativ contestat în cauză a fost emis de către pârâtul FGA (cu destinatar C. SRL) în urma unei cereri de plată formulată în nume propriu de către reclamanta S.C. A. S.R.L., prin reprezentant E. (dosarul de fond), reclamanta formulând cererea în calitate de utilizator al autovehiculului avariat, această calitate fiind conferită de contractul de leasing încheiat cu C..

Deopotrivă, constată instanța de control judiciar că, prin Decizia nr. 4549/27.02.2017 pârâtul Fondul de garantare a asiguraților a respins cererea de plată nr. x/08.02.2016, pretins formulată de S.C. C. S.A., reținând, în esență că, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015, în privința finanțatorului C. S.A., deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanțe de asigurare.

Înalta Curte constată că, în mod greșit recurentul - pârât Fondul de Garantare a apreciat că titular al cererii de plată este finanțatorul C. și pe cale de consecință în mod greșit a analizat, pe de o parte, calitatea de creditor de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) Legea 213/2015 în privința finanțatorului, iar pe de altă parte a stabilit incidența art. 15 alin. (2) Legea 213/2015 care instituie plafonul maxim de garantare de 45000 RON, tot prin raportare la finanțatorul C.. În realitate, instanța de control judiciar apreciază că, având în vedere cererea de plată formulată de asiguratul utilizator în nume propriu, S.C. A. S.R.L., Fondul de Garantare avea obligația în temeiul art. 13 alin. (3) Legea 213/2015 de a analiza cererea de plată prin raportare la pretinsa calitate de creditor de asigurare a reclamantei.

Instanța de control judiciar constată că reclamanta este persoana asigurată și prin urmare deține calitatea de creditor de asigurare din perspectiva aplicării prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) lit. i) din Legea nr. 213/2015 în calitate de persoană asigurată- persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare, neavând relevanță persoana beneficiarului asigurării-titular al dreptului de proprietate al bunului asigurat și indirect al unei eventuale indemnizații, luând în considerare că cererea administrativă a fost formulată de către utilizatorul bunului asigurat, în nume propriu și ca persoană asigurată în contractul de asigurare, calitate care însă este opozabilă în mod direct și pârâtului.

Din aceeași perspectivă, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile recurentului privind calitatea de creditor de asigurăriri a finanțatorului C. S.A., reținând că modalitatea de executare și de finalizare a contractului de leasing constituie aspecte interne, opozabile exclusiv părților din contractul de leasing, în condițiile în care obligația legală a pârâtului derivă nu din încheierea contractului de leasing, ci din încheierea poliței de asigurare, în cuprinsul căreia figurează ca persoană asigurată-în calitate de utilizator al bunului în cauză- chiar reclamanta din prezenta cauză, aceasta fiind și persoana care a formulat cererea de acordare a despăgubirilor.

De asemenea, se reține că esențială pentru acordarea despăgubirilor nu este calitatea de proprietar al vehiculului, ci calitatea de a-l utiliza pe durata contractului de leasing în exclusivitate, în condițiile în care bunul ulterior efectuării reparațiilor nu va fi predat finanțatorului, C. S.A., ci va beneficia în continuare de același regim juridic, în prezenta cauză dreptul de folosință cu posibilitatea reclamantei de a-l dobândi conform clauzelor contractuale la expirarea duratei contractului în calitate de proprietar îndreptățind-o să beneficieze în mod real, iar nu formal de prevederile Legii nr. 213/2015, luând în considerare că această condiție-de proprietar asupra bunului, nu este impusă în mod expres de lege și nu poate fi opusă persoanei asigurate conform poliției de asigurare.

Se constată deopotrivă că în prezenta cauză reclamanta a făcut dovada că între aceasta și finanțatorul de leasing a intervenit anterior un contract de leasing în temeiul căruia reclamanta a dobândit în calitate de utilizator dreptul de folosință asupra autovehiculului menționat, corelativ cu obligația sa de a suporta contravaloarea primelor de asigurare facultivă pentru daune în cazul producerii unui risc asigurat pe durata contractului de leasing, iar în temeiul contractului de asigurare facultativă încheiat în acest sens concretizat prin polița atașată la dosarul de fond asiguratorul D. s-a obligat ca, în cazul unui risc asigurat asupra bunului respectiv să acorde despăgubirea stabilită în această modalitate în favoarea asiguratului A. S.R.L., în considerarea calității acestuia de utilizator al autovehiculului dat în leasing de finanțatorul C. S.A..

Totodată, se reține că acesta din urmă a acordat reclamantei o împuternicire -dosarul de fond- din care rezultă în legătură cu modul de executare a contractului de asigurare facultativă de daune având ca obiect autovehiculul dat în leasing reclamantei-utilizator, că părțile au stabilit că o eventuală cerere de plată semnată în numele propriu al utilizatorului este valabilă doar în cazul producerii unei daune parțiale-precum este situația în prezenta cauză, context în care reclamanta a și formulat cererea înregistrată sub nr. x la data de 08.02.2016 prin care a solicitat pârâtului acordarea despăgubirilor cuvenite în urma producerii accidentului respectiv, despăgubiri care constituie expresia unei daune parțiale a vehiculului, iar nu a unei daune totale.

Raportat la aceste împrejurări de fapt și de drept, Înalta Curtea, contrar celor susținute de recurentul - pârât, reține că, la data înregistrării cererii de acordare a despăgubirilor, calitatea de creditor de asigurare în raporturile juridice administrative cu pârâtul o are reclamanta, iar nu finanțatorul C. S.A., ca parte a contractului de leasing sau ca deținător al dreptului de proprietate asupra vehiculului respectiv, în condițiile în care recurentul nu este parte în contractul încheiat între alte persoane, acesta având exclusiv rolul de a garanta plata acestor despăgubiri în numele asigurătorului de daune.

Așadar, în mod corect instanța de fond a reținut că recurentul - pârât trebuia să analizeze cererea de plată prin raportare la contractul de asigurare și la conținutul împuternicirii, având în vedere că autovehiculul a suferit o daună parțială, soluția acesteia, de admitere a acțiunii și anulare a deciziei contestate, cu obligarea pârâtului la soluționarea cererii de plată prin raportare la clauzele ce compun contractul de leasing și de asigurare, este legală, fiind pronunțată în concordanță cu prevederile legale incidente în litigiul dedus judecății și cu probatoriul administrat în cauză.

Din această perspectivă, este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

Prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, instanța de control judiciar constată că nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) fiind corectă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, cele două motive de recurs invocate de recurent și întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., fiind nefondate.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 4321 din 14 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 februarie 2021.