ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 168/2021

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2017 din 20.07.2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea deciziei nr. 6955/27.06.2017 și, în consecință, să fie obligată pârâta la plata sumei solicitate prin cererea de plată, respectiv la plata sumei de 6.909,52 RON, reprezentând contravaloarea reparației efectuate la autovehiculul cu nr. de înmatriculare x, de către service-ul A. S.R.L., precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Prin sentința nr. 4781 din 6 decembrie 2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Împotriva sentinței nr. 4781 din 6 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casare sentinței recurate și, în rejudecare, anularea deciziei nr. 6955/27.06.2017 cu consecința obligărtii la plată a FGA, în principal la plata sumei de 6909,52 RON și în secundar la emiterea unui act administrativ prin care să se aprobe plata sumelor solicitate prin cererea de plată nr. x/19.05.2016, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susținut că prima instanță a soluționat cauza prin aplicarea greșită a prevederilor art. 1593-1594 C. civ., a art. 13 alin. (5) și art. 14 din Legea nr. 213/2015 și a art. 58 din Norma nr. 23/2014.

Totodată, a susținut că în calitate de unitate reparatoare a avut un contract de colaborare încheiat cu B., aspect acre nu schimbă natura creanței solicitate, astfel că contravaloare reparației efectuate la auto x, reprezintă indemnizația de asigurare cuvenită persoanei păgubite și pentru care aceasta și-a dat acordul ca plata să se facă în contul unității reparatoare.

Mai arată reclamanta că este îndreptățită să încaseze contravaloarea reparației, pe de o parte, în temeiul poliței CASCO, iar, pe de altă parte, față de dispozițiile art. 1593 și art. 1594 C. civ., în mod neîntemeiat, instanța de fond a susținut că nu ar exista nicio o clauză contractuală ca temei al subrogației convenționale. De altfel, dispozițiile art. 58 din Norma nr. 23/2014 reglementează ca plata indemnizațiilor de despăgubire să se facă direct către unitățile reparatoare.

Reclamanta a criticat deciziile de respingere a cererilor de plată emise de către Fondul de Garantare a Asiguraților și argumentele instanței de fond potrivit cărora cererile au fost respinse întrucât sumele nu reprezintă creanțe de asigurări și reclamanta nu are calitatea de creditor de asigurări.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 20 iunie 2018, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că problema litigioasă în prezenta cauză, în raport de care reclamanta și-a prezentat criticile de nelegalitate a hotărârii de fond, o reprezintă stabilirea dacă reclamanta se încadrează în categoriile de creditori de asigurări, astfel cum sunt definiți prin dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/205, și naturii juridice a creanței de care beneficiază unitatea reparatoare (unitatea de service specializată în repararea autovehiculelor avariate în urma accidentelor rutiere, ce fac obiectul asigurării) față de asigurătorul B. S.A. și eventuala opozabilitate a acestei creanțe față de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Instanța de control judiciar apreciază că este corectă aserțiunea instanței de fond, întemeiată pe prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, în sensul că unitatea reparatoare (și, prin urmare, recurenta-reclamanta) nu se încadrează în noțiunea de creditor de asigurare, neavând calitatea de persoană asigurată (semnatară a contractului de asigurare cu societatea specializată), nici pe aceea de beneficiar al asigurării (terță persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul îi achită sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat) și nici pe aceea de persoană păgubită (îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit prin asigurarea de răspundere civilă).

Astfel, se reține că Fondul de Garantare a Asiguraților nu este succesor în drepturi și obligații al asigurătorului B. S.A. și nu datorează despăgubiri prin "efectul legii". Fondul de asigurare acoperă creanțele de asigurări, iar nu obligații proprii ale FGA, obligația fiind născută, dacă este cazul, din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul și, de aceea, plățile făcute de către Fond reprezintă obligații ale asigurătorului falimentar, fiind achitate sau acoperite în numele și pe seama acestuia.

Art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plăților sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților:,,(1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație:

a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.".

În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din aceeași lege, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5.".

Referitor la calitatea reclamantei de creditor de asigurare, Înalta Curte reține că, prin art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 213/2015, creditorii de asigurări sunt definiți ca reprezentând persoane asigurate, titulari de polițe de asigurare, beneficiari ai contractelor de asigurare, precum și oricare alte persoane prejudiciate prin nerespectarea condițiilor de asigurare ale contractelor, ale căror creanțe nu au fost plătite de societatea de asigurare/reasigurare, iar art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 prevede că "creditorii de asigurări sunt, după caz:

(i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare;

(ii) beneficiarul asigurării - terța persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat;

(iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă;".

Așadar sunt în discuție două raporturi juridice distincte - un raport contractual născut în temeiul contractului de asigurare între asigurătorul B. S.A. și proprietarul autoturismului avariat și un alt raport contractual născut între proprietarul autoturismului avariat și unitatea reparatoare.

Reclamanta nu este proprietara autoturismelor avariate, ci este unitatea de service care le-a reparat la solicitarea proprietarilor, în baza poliței de asigurare deținute de acesta la B. S.A..

În cauză, reclamanta nu este titularul unei creanțe de asigurări.

Titularul creanței de asigurări împotriva asigurătorului și implicit persoana îndreptățită a solicita acordarea despăgubirii în temeiul Legii nr. 213/2015 este proprietarul autoturismului avariat, iar acesta își putea exercita dreptul de a cere despăgubirea în raport cu Fondul de garantare a asiguraților fie personal, fie prin reprezentant.

În lipsa unei cesiuni de creanță, care nu a fost dovedită în speță și care nu poate fi presupusă, pe baza unor prezumții de fapt, societatea prestatoare a serviciilor de reparații nu poate să se îndrepte împotriva asigurătorului.

De asemenea, Înalta Curte constată că reclamanta nu are nici calitatea de beneficiar al asigurării întrucât nu există un temei legal sau o clauză contractuală în cuprinsul contractului de asigurare care să dea dreptul unității reparatoare să încaseze despăgubirea.

În cauză nu se poate reține nici existența unui drept de reprezentare în condițiile în care prin cererea de plată nu a invocat și dovedit că acționează în calitate de mandatar al creditorului, ci a invocat un drept de creanță propriu.

Înalta Curte apreciază a fi nefondată și critica privitoare la interpretarea restrictivă a calității de persoană îndreptățită la obținerea de despăgubiri în ceea ce privește service-ul auto, textul de lege precitat cuprinzând o redactare clară, care încadrează creditorii de asigurări în trei categorii limitativ expuse, fără posibilitatea extinderii la alte persoane ori entități.

Așadar, dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 cuprind o enumerare exhaustivă, nu exemplificativă, iar instanța de fond a respectat conținutul textului de lege și voința legiuitorului, care a înțeles să includă în categoria beneficiarilor despăgubirilor achitate prin fondul de garantare doar persoanele asigurate, beneficiarii asigurării și persoanele păgubite.

Având în vedere că recurenta-reclamantă deține creanța litigioasă, Înalta Curte reține că se impune stabilirea modului de exercitare a dreptului A. S.R.L. de a solicita plata creanței, respectiv în condițiile Legii nr. 213/2015, de la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților sau în condițiile altor acte normative, de la debitoarea B. S.A.

Ca o primă critică de nelegalitate, reclamanta a susținut a fi greșit considerentul instanței de fond cu privire la izvorul creanței în litigiu, motiv de recurs pe care instanța de control judiciar îl va respinge, ca nefondat.

Înalta curte reține că raporturile juridice dintre unitatea reparatoare și asigurător se desfășoară în temeiul convențiilor de colaborare având ca obiect prestarea serviciilor de reparații a autoturismelor avariate în urma evenimentelor asigurate, iar nu în temeiul contractului de asigurare.

Contractul de asigurare se încheie și produce efecte între persoana asigurată (și/sau beneficiarul asigurării) și asigurător, obligând asigurătorul la repararea daunelor produse autovehiculelor ce fac obiectul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă auto sau al asigurărilor facultative de avarii auto. Contractul de asigurare nu dă naștere la drepturi și obligații în persoana unității reparatoare, serviciile de reparare a autovehiculelor fiind prestate în temeiul convențiilor de colaborare încheiate cu asigurătorul, convenții față de care persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite sunt terți.

Criticile reclamantei în sensul existenței unei clauze contractuale ca temei al subrogației convenționale sunt neîntemeiate. Astfel, cum în mod corect a reținut prima instanță, potrivit dispozițiilor art. 1593 și 1594 ar fi trebuit să existe o plată făcută de către persoana care s-a subrogat în locul debitorului. Or, nu există a astfel de plată făcută de către reclamantă și nici nu există un înscris care să constate în mod expres intervenită subrogația convențională.

Înalta Curte nu contestă că reclamanta are o creanță, însă aceasta nu poate fi valorificată în condițiile Legii nr. 213/215, care are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător.

Totodată, deși serviciile de reparații sunt prestate în beneficiul persoanelor asigurate/beneficiarilor asigurării/persoanelor păgubite, aceste prestații nu sunt asumate în temeiul contractului de asigurare, ci în temeiul convenției de colaborare încheiată de unitatea reparatoare cu asigurătorul. Prin urmare, între unitatea reparatoare și persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite nu există raporturi juridice născute din contractul de asigurare, astfel încât, chiar dacă unitatea reparatoare nu a fost despăgubită de asigurător pentru serviciile de reparații, aceasta nu se poate subroga în drepturile creditorilor de asigurări, solicitând ca obligațiile de plată ale asigurătorului să fie preluate de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Deși între semnarea contractului de asigurare și încheierea convenției de colaborare există o legătură, în sensul că această din urmă convenție reprezintă mijlocul prin care asigurătorul își îndeplinește obligațiile pe care și le-a asumat față de asigurat cu privire la repararea autovehiculului avariat, nu se poate susține că raporturile juridice dintre societatea de asigurare și unitatea reparatoare sunt raporturi de asigurare și nici că unitatea reparatoare are calitatea de creditor de asigurare, îndreptățit la plata creanțelor prin intermediul Fondului de Garantare a Asiguraților.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar potrivit dispozițiilor art. 11 din același act normativ, Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege, sfera persoanelor beneficiare ale protecției Fondului fiind conturată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Instanța de control judiciar apreciază că este corectă aserțiunea instanței de fond, întemeiată pe prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, în sensul că unitatea reparatoare nu se încadrează în noțiunea de creditor de asigurare, neavând calitatea de persoană asigurată (semnatară a contractului de asigurare cu societatea specializată), nici pe aceea de beneficiar al asigurării (terță persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul îi achită sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat) și nici pe aceea de persoană păgubită (îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit prin asigurarea de răspundere civilă).

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 4781 din 6 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 ianuarie 2021.