ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2866/2022

Ședința publică din data de 20 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 29.07.2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, pronunțarea unei hotărâri prin care să se fixeze suma definitivă datorată de pârâtul debitor cu titlul de penalități de întârziere, conform deciziei nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin sentința civilă nr. 1834 pronunțată la data de 3 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca rămase fără obiect excepțiile de inadmisibilitate a acțiunii în contencios administrativ și de prematuritate invocate de pârâtul Guvernul României prin întâmpinare.

Totodată, a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul A. prin care a solicitat admiterea recursului, și reținând cauza spre rejudecare, a solicitat respingerea excepției lipsei calității procesuale active iar pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. În drept nu a indiciat niciun motiv de casare din cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În motivarea recursului, a arătat că dacă penalitățile au fost dispuse chiar prin titlul executoriu potrivit art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, nu există o creanță fiscală, sumele cu titlu de penalități cuvenindu-se creditorului, care, în funcție de disponibilitatea sa, va sesiza sau nu instanța de executare pentru a reclama neexecutarea obligației.

Susține recurentul că art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 anterior modificării sale prin Legea nr. 138/2014 prevedea că reclamantul are dreptul la penalități în condițiile art. 894 C. proc. civ., ceea ce presupune sesizarea instanței de executare pentru determinarea cuantumului penalităților. Astfel, dacă în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii definitive de aplicare a penalității (care este aceeași cu hotărârea de fond) debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, creditorul poate cere instanței de executare fixarea sumei definitive ce i se datora cu acest titlu. Instanța de executare, de contencios administrativ, se pronunță prin încheiere definitivă, după citarea părților. Așadar, în acest caz de excepție, când penalitățile sunt prevăzute deja prin titlul executoriu, nu ar mai presupune parcurgerea etapei de aplicare a penalităților și a amenzii prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, după modificarea sa pin Legea nr. 138/2014, se raportează, de asemenea, la cererea creditorului pentru fixarea cuantumului penalității, deosebirea în acest caz fiind aceea că procedura, similară celei anterioare, este de această dată reglementată chiar în Legea contenciosului administrativ.

Arată recurentul că intimatul pârât Guvernul României nu poate invoca în apărarea sa o pretinsă lipsă a culpei sale, acesta fiind singurul culpabil de neîndeplinirea obligației stabilite prin titlul executoriu, obligație ce subzistă încă de la momentul privatizării B. S.A., respectiv din anul 2004.

Obligația dispusă de instanță prin titlul executoriu decizia civilă nr. 2370 din data de 8 mai 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este o "obligație de a face" prevăzută de art. 888 C. proc. civ., iar în caz de nerealizare este prevăzută în dispozitivul deciziei anterior menționată sancțiunea unor penalități de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunțării deciziei și până la executarea obligației.

Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite discreționare, de pasivitate a Guvernului României pentru neîndeplinirea unei obligații dispuse încă din data de 08.05.2019 prin hotărâre judecătorească și chiar din anul 2004 prin O.U.G. nr. 49/1997 astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003.

Termenul rezonabil privește atât durata procedurilor administrative preliminare cât și timpul necesar finalizării procedurilor judiciare propriu-zise și de executare a hotărârilor judecătorești astfel că intimatul Guvernul României avea obligația de a organiza astfel funcționarea puterilor sale încât să răspundă acestor cerințe și persoanele îndreptățite să poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin art. 6 parag. 1 CEDO.

Susține recurentul că în cadrul procedurii de executare pe care o reglementează art. 24 din Legea nr. 554/2004 nu poate fi pusă în discuție legalitatea sau temeinicia hotărârii judecătorești a cărei executare se solicită, instanța având de analizat numai dacă actele emise ori operațiunile efectuate de autoritatea publică (Guvernul României) se conformează obligațiilor impuse prin titlul executoriu și, în caz contrar, dacă neexecutarea hotărârii este efectul unei conduite culpabile.

Penalitățile dispuse prin titlul executoriu nu au doar scopul reparării prejudiciului suferit prin întârziere, ci sunt concepute ca un veritabil mijloc de constrângere pentru obținerea executării hotărârii.

În ce privește excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârât și neanalizată de instanța de fond solicită respingerea acesteia motivat de faptul că are dreptul de a acționa individual oricând în interiorul termenului de prescripție, fără concursul celorlalți reclamanți și intervenienți din titlul executoriu obligația pe care Guvernul o are față de fiecare dintre acești fiind o obligație disjunctă, astfel că fiecare creditor poate acționa individual pentru îndeplinirea drepturilor sale. Obligația Guvernului României are pentru fiecare dintre creditori o viață juridică proprie, rămânând la latitudinea fiecărui creditor să solicite Guvernului îndeplinirea obligației față de sine. Numărul de raporturi juridice obligaționale dintr-un titlu executoriu depinde de natura obligației, numărul raporturilor juridice cu același debitor fiind egal cu numărul creditorilor.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. În esență arată că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată așa cum a fost precizat de reclamant la primul termen de judecată, nu au fost respectate etapele impuse de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 indicate ca temei al acțiunii.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Reține Înalta Curte că instanța de fond a fost sesizată cu o cerere de chemare în judecată fundamentată pe dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, așa cum rezultă din precizarea cererii de chemare în judecată.

Norma precitată are următorul conținut: " Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților debitorul, în mod culpabil, nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma ce se va datora statului și suma ce i se va datora lui cu titlu de penalități, prin hotărâre dată cu citarea părților. Totodată, prin aceeași hotărâre, instanța va stabili, în condițiile art. 892 din C. proc. civ., despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației."

În raport de norma precitată, analiza instanței de fond ca instanță de executare se circumscrie unei etape procedurale de executare silită a titlului executoriu emis de instanța de contencios administrativ, etapă cuprinsă în procedura complexă a executării silite reglementate de Legea nr. 554/2004.

În această etapă, se are în vedere dacă există o hotărâre anterioară de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților corespunzător consumării primei etape procedurale, apoi dacă au trecut trei luni de la comunicarea acestei hotărâri, interval în care debitorul, în mod culpabil, nu a executat obligația prevăzută în titlul executoriu.

Numai dacă sunt îndeplinite aceste condiții instanța de executare sesizată de creditor potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 va putea lua măsurile legale, respectiv va fixa suma ce se va datora statului cu titlu de amendă cominatorie, va fixa suma ce se va datora creditorului cu titlu de penalități și, eventual, va stabili în condițiile art. 892 din C. proc. civ., despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației.

Prin recursul formulat s-a susținut că intimatul pârât Guvernul României nu poate invoca, în apărarea sa, o pretinsă lipsă a culpei sale, iar obligația dispusă prin titlul executoriu decizia civilă nr. 2370 din data de 8 mai 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este o "obligație de a face" prevăzută de art. 888 C. proc. civ., iar în caz de nerealizare, în dispozitivul titlului executoriu este prevăzută sancțiunea unor penalități de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunțării deciziei și până la executarea ei.

Înalta Curte constată că simpla nemulțumire a părții recurente cu privire la soluția atacată nu poate forma obiect al unei critici de nelegalitate dacă nu sunt prezentate critici pertinente față de maniera în care instanța a cărei hotărâre face obiectul recursului a aplicat dreptul pertinent specific materiei incidente în speță.

Se constată că recurentul nu aduce critici efective hotârârii atacate, mulțumindu-se doar să arate că intimatul pârât nu poate invoca o lipsă a culpei în neexecutarea obligației impusă prin titlul executoriu decizia civilă nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Or, în cauză ceea ce a analizat cu prioritate instanța de fond a fost respectarea de către recurent a condițiilor impuse de norma de drept incidentă cauzei - art. 24 din Legea nr. 554/2004.

În deplin acord cu instanța de fond, reține și Înalta Curte că prin Decizia nr. 12 din 22 februarie 2018 ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a decis că "Procedura de executare silită a hotărârilor de contencios administrativ prin care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative (obligații de a face care implică faptul personal al debitorului), așa cum este reglementată prin art. 24 din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare după adoptarea Legii nr. 138/2014, presupune două etape:

a) într-o primă etapă, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, la solicitarea creditorului, instanța de executare aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 905 din C. proc. civ. (art. 906 după numerotarea realizată în urma republicării). Dispozițiile art. 906 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. vorbesc de obligarea debitorului la plata în favoarea creditorului a unei penalități de la 100 la 1. 000 RON pe zi de întârziere, stabilită până la executarea obligației, dacă obligația nu este evaluabilă în bani, sau a unei penalități între 0,1% și 1% din valoarea obiectului obligației, pe zi de întârziere, dacă obligația este evaluabilă în bani.

b) Într-o a doua etapă, dispozițiile alin. (4) al art. 24 din Legea nr. 554/2004, care se suprapun în parte prevederilor din art. 906 alin. (4) din C. proc. civ., prevăd că "Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce se va datora statului și suma ce i se va datora lui cu titlu de penalități, prin hotărâre dată cu citarea părților. Totodată, prin aceeași hotărâre, instanța va stabili, în condițiile art. 891 din C. proc. civ. (devenit ari. 892 în urma republicării- n.n.), despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației."

În raport de Decizia nr. 12/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se poate observa că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

Rolul instanței de executare în procedura de executare prevăzută la art. 24-25 din Legea nr. 554/2004 este de a-l constrânge pe debitor să îndeplinească obligația impusă în sarcina lui prin titlu executoriu, prin condamnarea lui la amendă și penalitatea prevăzută de lege, respectiv prin condamnarea la plata de despăgubiri.

Însă un atare rol nu se exercită discreționar dar nu trebuie nici să fie subordonat cererilor creditorului ci trebuie să se bazeze pe îndeplinirea condițiilor formale prevăzute de lege.

Or, în examinarea cauzei dedusă judecății instanța de fond a analizat condițiile prevăzute de lege și a reținut că parcurgerea procedurii prevăzută la alin. (3) din lege reprezintă o etapă prealabilă obligatorie pentru fixarea sumei datorate cu titlu de penalități, indiferent dacă acestea sunt stabilite în conformitate cu art. 18 alin. (5) ori în conformitate cu art. 23 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Nu contestă instanța de recurs că prin Decizia nr. 2370 din 8 mai 2019 au fost acordate penalități de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunțării deciziei și până la executarea ei, însă acest aspect nu înlătură obligația recurentului reclamant de a respecta etapele procedurale prevăzută de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Trebuie notat și faptul că susținerile din recurs privind culpa intimatului sunt strict legate de starea de fapt și pe cale de consecință, nu sunt compatibile cu recursul. Recursul este o cale extraordinară de atac ce permite sancționarea unei hotărâri strict pentru motive de legalitate expres și limitativ prevăzute de lege. Mai mult, așa cum arată dispozițiile art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. menirea recursului este să supună instanței de recurs examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Cu referire la motivul de recurs privind excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâtul Guvernul României și neanalizată de instanța de fond, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu poate fi primit în condițiile în care această excepție a fost invocată de intimatul pârât prin întâmpinare, iar nesoluționarea acestei excepții nu produce recurentului nicio vătămare.

În concluzie, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății iar hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1834 din 03 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 mai 2022.