ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2573/2021

Ședința publică din data de 20 aprilie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 13.04.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, solicitând suspendarea, respectiv anularea actului administrativ reprezentat de Decizia de înființare Măsuri Asigurătorii nr. 6672/06.03.2018, Anexa 1, numită în continuare "Decizia de înființare Măsuri Asigurătorii".

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 3644 din 18 septembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea, astfel cum a fost restrânsă, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, a anulat Decizia de înființare Măsuri Asigurătorii nr. 6672/06.03.2018 și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4.810 RON, cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 3644 din 18 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și, rejudecând, casarea sentinței civile în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de fond a încălcat normele de drept material reprezentate de dispozițiile art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011 întrucât, în mod greșit, a apreciat că actul administrativ atacat a fost emis cu exces de putere, iar în motivarea excesului de putere nu s-a prezentat nicio împrejurare din care să rezulte pericolul ca reclamanta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul (principiu prevăzut de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală și aplicabil pentru identitate de rațiune).

Prin urmare, a opinat recurenta că pentru instituirea măsurilor asigurătorii nu este necesară existența unei creanțe certe, lichide și exigibile, ci doar respectarea procedurii reglementată de art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011 coroborat cu art. 213 Codul de procedură fiscală.

A susținut că dispozițiile art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011 au caracter special și derogatoriu de la prevederile Codului de procedură fiscală, fiind nelegale aprecierile instanței privind neîndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, singurele ceerințe ce trebuie îndeplinite fiind cele reglementate de art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011.

Or, din cuprinsul acestui articol rezultă că cerințele ce trebuie îndeplinite pentru luarea măsurilor asigurătorii sunt acelea a imposibilității emiterii titlului de creanță, întrucât existența creanței depinde de existența unei fapte penale și sesizării DLAF sau DNA.

În cauză, a susținut că sunt îndeplinite aceste condiții, întrucât AFIR a sesizat DLAF și DNA privind existența unor suspiciuni de comitere a unor fapte penale în ceea ce privește derularea proiectului gestionat de S.C. A. S.R.L., emiterea titlului de creanță, care are ca obiect solicitarea restituirii ajutorului financiar nerambursabil acordat acestui beneficiar, fiind condiționată de stabilirea existenței sau nu a unei fapte penale. Motivul pentru care a decis emiterea deciziei de măsuri asigurătorii este suspiciunea potrivit căreia S.C. A. S.R.L. a folosit pentru obținerea de fonduri nerambursabile, un document fals, respectiv "Declarația pe propria răspundere a solicitantului privind respectarea regulii de cumul a ajutoarelor de stat și a ajutoarelor de minimis" - Anexa nr. 4.4 care conține informații nereale și Declarația F "Declarația pe propria răspundere a solicitantului" în care se menționează "declar că toate informațiile din prezenta cerere de finanțare și din documentele anexate sunt corecte (…)" depusă de beneficiari la cererea de finanțare.

Astfel, este evident că în cadrul reglementat de art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011 nu are obligația de a verifica dacă, pe baza legăturilor existente între cele două societăți, s-a obținut un avantaj care contravine schemei de ajutor, cum în mod greșit a reținut instanța de fond, această obligație exisstând doar în situația în care emite titlul de creanță.

Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul pârâtei Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefundat.

În esență, a arătat intimata-reclamantă că, măsurile asigurătorii, contrar opiniei recurentei, chiar dacă nu vizează conținutul și cuantumul creanței, trebuie să fie întemeiate pe un titlu executoriu, iar în speță, recurenta a dispus înființarea unor măsuri asigurătorii fără a fi în posesia unui titlu executoriu, așa cum chiar aceasta recunoștea în scrisoarea cu nr. x/21.03.2018.

De asemenea, a mai învederat că, deși inițial s-a criticat aplicarea sau interpretarea greșită a prevederilor de la art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011, prin dezvoltarea motivelor de recurs AFIR critică și aplicarea greșită a prevederilor art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-pârâtă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale nu a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimata-reclamantă, deși aceasta i-a fost comunicată în termenul legal.

Alte aspecte procedurale

La termenul de judecată din 15 aprilie 2021, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, ca nefondată, pentru motivele reținute în încheierea de amânare a pronunțării de la acea dată

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentința atacată și dispozițiile legale incidente cauzei, instanța de control judiciar va menține soluția dată de instanța de primă jurisdicție ca fiind legală și, pe cale de consecință, recursul declarat de pârât Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale va fi respins ca nefondat, în considerarea celor în continuare expuse.

Argumente de fapt și de drept relevante

Prin cererea cu care a fost învestită instanța de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea actului administrativ reprezentat de Decizia de înființare Măsuri Asigurătorii nr. 6672/06.03.2018, Anexa 1.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă, pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale formulând critici prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care Înalta Curte le apreciază că nefondate.

Astfel, instanța de control judiciar amintește că prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt vizate situațiile în care instanța de fond evocă norme de drept substanțial incidente situației în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii.

În fapt, se reține că prin decizia contestată emisă de pârâtă s-au instituit măsurile asigurătorii pentru bunurile mobile și imobile aflate în patrimoniul reclamantei, măsură dispusă în considerarea obligațiilor fiscale în valoare de 537.545,68 de RON (contravaloarea sumei nerambursabile de care reclamanta a beneficiat în baza contractului de finanțare nr. x).

S-a arătat în cuprinsul deciziei de instituire a măsurii asigurătorii că, în urma verificărilor efectuate, ca urmare a înregistrării în cadrul Direcției Control și Antifraudă (DCA) a Proiectului de audit intern nr. 3/2017, întocmit de către Direcția Audit Intern (DAI) din cadrul pârâtei, s-a constatat existența unor legături între proiectele beneficiarilor A. S.R.L. și B. S.R.L..

În continuare au fost prezentate, pe larg, legăturile între proiectele de mai sus, care au condus pârâta și la sesizarea Departamentului pentru Lupta Antifraudă și Direcția Națională Anticorupție potrivit art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, precum și la instituirea măsurilor asigurătorii conform art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011.

Contestând soluția primei instanțe, pârâta a susținut, în esență, că instanța de fond a încălcat normele de drept material reprezentate de dispozițiile art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011.

Înalta Curte apreciază că acest argument nu are temei legal, iar criticile formulate împotriva sentinței recurate sunt nefondate.

Astfel, potrivit art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011 "în cazul în care existența creanței bugetare depinde de existența unei fapte penale, respectiv a unei fraude, și a fost sesizat DLAF/Agenția Națională de Integritate - ANI, autoritățile competente prevăzute la art. 20 suspendă de drept emiterea titlului de creanță până la obținerea deciziei definitive a instanței privind caracterul penal sau nepenal al faptei incriminate și dispune aplicarea măsurilor asigurătorii prevăzute la art. 40 alin. (1), cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 8 alin. (2).

Dispozițiile art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011 "în cazul în care, ca urmare a sesizării menționate la alin. (1), organul de urmărire penală transmite cazul spre soluționare instanțelor de judecată, autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene are obligația luării următoarelor măsuri până la pronunțarea deciziei definitive a instanței privind caracterul penal sau nepenal al faptei incriminate:

a)pentru beneficiarii privați suspendă aplicarea prevederilor contractului/deciziei/ordinului/acordului de finanțare și în mod subsecvent suspendă plata/rambursarea tuturor sumelor solicitate de beneficiar;

b) pentru beneficiarii publici suspendă plata/rambursarea tuturor sumelor solicitate de beneficiar aferente contractului economic pentru care a fost formulată sesizarea".

Din interpretarea acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că măsurile asigurătorii nu se puteau dispune de către recurenta-pârâtă în lipsa existenței pe rolul unor instanțe de judecată a unui litigiu penal pornit împotriva societății beneficiare.

Totodată, Înalta Curte constată că potrivit art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015:

"(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea".

Sintagma "în cazuri excepționale" confirmă faptul că măsura asigurătorie este o măsură de excepție, nu una de drept comun. Luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credință a debitorului care încearcă să-și sustragă, ascundă sau să distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța.

Astfel, constată Înalta Curte că măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie care precede orice executare silită, ci se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului.

Pericolul la care face referire legea trebuie să fie unul concret și obiectiv, în sensul existenței unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale care îi vor incumba.

Luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credință a debitorului care încearcă să-și sustragă, ascundă sau să distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța respectivă. Însuși legiuitorul a definit ce înseamnă caracterul excepțional:

"atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea."

Pentru ca măsurile asigurătorii să poate fi dispuse trebuie verificate, la data luării măsurilor, ipotezele de excepție avute în vedere de legiuitor. Ca atare, pentru luarea măsurilor în aceste condiții, trebuie să existe date certe, susținute de probatoriu, care să ducă la concluzia existenței pericolului ca debitorul se sustrage sau își ascunde ori își risipește patrimoniul.

Textul de lege anterior menționat stabilește în mod clar că instituirea măsurilor asigurătorii este "una excepțională" și poate fi luată numai în ipoteza în care "există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea".

Raportat la circumstanțele cauzei, instanța de fond a reținut, în mod corect, că pârâta nu a prezentat nicio împrejurare din care să rezulte pericolul ca reclamanta să se sustragă, să și își ascundă ori să își risipească patrimoniul (principiu prevăzut de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală) și că a instituit măsura asigurătorie, nelegal, cu exces de putere.

Astfel, ca și motivare a deciziei contestate, recurenta s-a limitat a prezenta pe larg legăturile între proiectele care au condus-o și la sesizarea Departamentului pentru Lupta Antifraudă și Direcția Națională Anticorupție, potrivit art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, precum și la instituirea măsurilor asigurătorii conform art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011.

Or, după cum în mod judicios a reținut și judecătorul fondului, prin sentința civilă nr. 3219/25.11.2014, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal (definitivă prin Decizia nr. 2163/30.06.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal) s-a admis acțiunea reclamantei formulată în contradictoriu cu pârâta, fiind anulat procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/11.04.2014 (prin intermediul acestui act fusese reținută legătura dintre administratorul/acționariatul A. S.R.L. și cel al prestatorului de servicii C. S.R.L., în sensul că administratorul celor două societăți este una și aceeași persoană, domnul D.).

În cuprinsul hotărârii s-a reținut împrejurarea că, deși D. are calitatea de administrator la ambele societăți, nu poate fi circumscrisă niciuneia dintre ipotezele enumerate limitativ la art. 4

4

din Legea nr. 346/2004; în plus, în mod nelegal, soluția administrativă s-a fundamentat exclusiv pe constatarea că beneficiara finanțării este legată, în sensul art. 4

4

din Legea nr. 346/2004, fără a fi luat în considerare ansamblul de elemente obiective și subiective care ar putea conduce la concluzia că s-au creat în mod artificial condițiile necesare pentru a beneficia de plăți în cadrul schemei de ajutor din cadrul FEADR; nu se poate susține că această simplă legătură conduce la imposibilitatea realizării finanțării schemei de ajutor, în condițiile în care reclamanta a prestat servicii cu utilajele achiziționate și altor societăți, și nici că a existat o coordonare între societățile legate în vederea obținerii de către reclamantă, în mod exclusiv, a unui avantaj care contravine obiectivelor schemei de ajutor.

Astfel, Înalta Curte constată că în cuprinsul deciziei de instituire a măsurii asigurătorii au fost prezentate legăturile dintre cele două societăți, fără a fi prezentate și indicii referitoare la imposibilitatea realizării finanțării schemei de ajutor sau a obținerii de către reclamantă, în mod exclusiv, a unui avantaj care contravine obiectivelor schemei de ajutor.

Or, pârâta nu a probat, prin date obiective, pericolul că debitorul s-ar putea sustrage, ar putea ascunde ori și-ar putea risipi patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, astfel că luarea măsurilor asigurătorii prin decizia atacată nu s-a făcut în conformitate cu prevederile legale.

Ca atare, soluția instanței de fond de anulare a deciziei nr. 64 din 005.2015 și de obligare a pârâtului la soluționarea contestației pe fond este legală și nu poate fi cenzurată de instanța de control judiciar pe baza argumentelor recurentei-pârâte.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale împotriva sentinței nr. 3644 din 18 septembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 aprilie 2021.