ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2487/2021

Ședința publică din data de 15 aprilie 2021

Asupra recursului de față;

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași reclamanta A. S.A. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili să se dispună anularea Deciziei nr. 15951/25.08.2017 privind soluționarea contestației nr. 52584/21.08.2017 și a Înștiințării privind stingerea creanțelor fiscale nr. 1/01.06.2017, acte emise de A.NAF. - D.G.A.M.C., cu privire la sumele totale de 737.920 RON și 1.010.898 RON.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 84 din 19 iunie 2018, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a anulat Decizia nr. 15951/25.08.2017 și Înștiințarea privind stingerea obligațiilor fiscale nr. 1/01.06.2017, pentru suma de 1.748.818 RON și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței nr. 84 din 19 iunie 2018, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond în mod eronat a făcut aplicarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. la momentul aprecierii ca autoritate de lucru judecat a hotărârilor judecătorești emise în dosare având ca obiect contestații la executare față de prezentul dosar care are ca obiect anulare acte administrative-fiscale.

A arătat că în materie fiscală, spre deosebire de procedura execuțională de drept comun, legea pune la dispoziția debitorului o cale de atac specifică, reglementată prin dispozițiilor art. 272 alin. (1) Codul de procedură fiscală, prin care contestatorul din cadrul contestației la executare poate să valorifice apărările îndreptate împotriva titlului executoriu.

Prin urmare, actele administrativ-fiscale nu pot fi supuse controlului de legalitate pe fond în cadrul contestației la executare, ci numai în cadrul contestației administrative, procedură care are un caracter obligatoriu și exclusiv, nefiind stabilită ca o cale alternativă a contestației la executare.

În concluzie, a conchis că instanța de fond a aplicat în mod eronat dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. la momentul aprecierii cu autoritate de lucru judecat a hotărârilor judecătorești emise în dosare având ca obiect contestații la executare față de prezentul dosar care are ca obiect anulare acte administrativ-fiscale.

De asemenea, tot în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a precizat că instanța de fond a lipsit de eficiență dispozițiile art. 167 coroborat cu art. 166 și art. 165 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, care au fost avute în vedere la distribuirea plăților efectuate de către DGAMC.

Astfel, a arătat că stingerea obligațiilor fiscale prin compensare s-a efectuat altfel decât susține în mod eronat societatea, datorită unei stingeri de TVA din Decizia de impunere nr. x/03.07.2015 prin decontul de TVA nr. x/20.07.2015, stingere comunicată societății prin următoarele Decizii de corecție erori materiale: decizia TVA4275/29.07.2015, de corectare a erorilor materiale din decontul de TVA aferent lunii iunie 2015.

De asemenea, a învederat că s-au efectuat corecții și pentru deconturile cu sume negative cu opțiune de rambursare pentru luna iulie 2015 cu scadență 25.08.2015 și luna august 2015 cu scadență 25.09.2015 astfel: decizia nr. TVA4349/25.08.20145 de corectare a erorilor materiale din decontul de TVA aferent lunii iulie 2015; decizia nr. TVA4424/28.09.2015 de corectare a erorilor materiale din decontul de TVA aferent lunii august 2015.

Inițial, a susținut că societatea a solicitat compensarea obligațiilor fiscale cu scadență cu deconturile cu sume negative de opțiune de rambursare respectiv scadențele 25.07.2015, 25.08.2015 și 25.09.2015.

Urmare efectuării corecțiilor, compensarea obligațiilor fiscale cu scadență 25.07.2015, 25.08.2015 și 25.09.2015 s-a efectuat din TVA cu opțiune de rambursare din deconturile ulterioare. Aceeași procedura de compensare s-a efectuat până în prezent - obligații fiscale cu scadențe anterioare sau compensare din deconturile cu sume negative cu opțiune de rambrsare cu scadențe ulterioare acestora. Societatea nu a ținut cont de conținutul deciziilor de corecție eroare materială a TVA și, în consecință, interpretarea efectelor de către societate cu privire la aceste stingeri a fost una eronată.

În prezenta speță, a arătat că sunt incidente prevederile art. 147

3

din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare, în vigoare la acea dată, iar, în acest sens, regularizările nu sunt facultative, contribuabilii sunt obligați să respecte și să aplice prevederile Codul fiscal, urmărind stabilirea corectă a impozitelor și taxelor.

În vederea corectării erorii materiale - nepreluarea TVA de plată stabilită de organele de inspecție fiscală prin decizie de impunere comunicată și neachitată, compartimentul de specialitate a întocmit deciziile de corecție erori materiale (decizia nr. TVA 4275/29.07.2015, decizia nr. TVA 4349/25.08.2015 de corectare a erorilor materiale din decontul de TVA aferent lunii iulie 2015; decizia nr. TVA4424/28.09.2015 de corectare a erorilor materiale din decontul de TVA aferent lunii august 2015).

De asemenea, a mai arătat că judecarea prezentei cauze ține de soluțiile pronunțate de instanțe în dosarele privind anularea deciziei de impunere nr. x/29.05.2015 și a RIF nr. x/29.05.2015, precum și în dosarele nr. x/2015, nr. y/2015 și nr. 1154/45/2015 privind anularea deciziilor de corecție.

Față de operațiunile efectuate de organul fiscal a precizat că distribuția plăților din conturile unice s-a efectuat în conformitate cu art. 163 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, iar stingerea obligațiilor s-a efectuat în conformitate cu art. 165 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare la recursul pârâtei DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

În esență, intimata-reclamantă a învederat că susținerile recurentei cu privire la incidența în speță a art. 260 alin. (3) Codul de procedură fiscală și a art. 712 C. proc. civ. sunt eronată, întrucât, în speță, suntem în situația atacării în justiție și a unui titlu executoriu fiscal (pe calea contestației la executare), și a titlului de creanță fiscală care a stat la baza aceluiași titlu executoriu (pe calea contenciosului fiscal).

De asemenea, a arătat că prima instanță a dezlegat just speța cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 163, 165 și 167 Codul de procedură fiscală.

Așadar, a învederat că, indiferent dacă stingerea obligațiilor fiscale se realizează fie prin plată, fie prin compensare, este evident că debitorul fiscal este cel care are, în primul rând, dreptul de a stabili care sunt acele obligații fiscale pe care le stinge prin plată sau compensare, iar organul fiscal are dreptul subsidiar de a face vreo distribuire și în ordinea de prioritate indicată la lit. a) și b) ale art. 165 alin. (1) Codul de procedură fiscală, doar dacă contribuabilul debitor nu-și exercită dreptul de imputație asupra obligațiilor fiscale care se sting prin plată sau prin compensare. Or, a susținut că organul fiscal nu poate constata că sunt stinse prin plată sau, după caz, prin compensare alte obligații fiscale principale decât cele indicate de către contribuabil în mențiunile de pe înscrisul ordinului de plată (în cazul viramentului bancar) sau, după caz, în cererea sa de compensare, contribuabilul exercitându-și astfel dreptul legal de imputație.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentința atacată și dispozițiile legale incidente cauzei, instanța de control judiciar va menține soluția dată de instanța de primă jurisdicție ca fiind legală și, pe cale de consecință, recursul declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili va fi respins ca nefondat, în considerarea celor în continuare expuse.

Argumente de fapt și de drept relevante

Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că, prin Înștiințarea privind stingerea obligațiilor fiscale nr. 1/01.06.2014, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a comunicat reclamantei modul de stingere a obligațiilor datorate de aceasta pentru perioada 25.04.2016-25.10.2016 cu plățile efectuate de către societate în conformitate cu art. 165 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Astfel, s-a menționat a fi fost stinse obligațiile fiscale pentru perioada 25.04.2016-25.10.2016, deși imputația plății fusese efectuată de reclamantă în sensul de a stinge obligații fiscale la bugetul asigurărilor sociale și fondurile speciale de 737.920 RON aferente lunii decembrie 2016 și de 1.010.898 RON aferente lunii ianuarie 2017, potrivit mențiunilor existente pe ordinele de plată nr. x/16.05.2017 și nr. y/25.05.2017.

Prin decizia nr. 15915/25.08.2017 emisă de ANAF - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a fost respinsă contestația formulată de S.C. A. S.A. împotriva Înștiințării privind stingerea creanțelor fiscale nr. 1/01.02.2017.

Prin acțiunea formulată, reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu verificarea legalității Deciziei nr. 15951/25.08.2017 privind soluționarea contestației nr. 52584/21.08.2017 și a Înștiințării privind stingerea creanțelor fiscale nr. 1/01.06.2017, acte emise de A.NAF. - D.G.A.M.C., cu privire la sumele totale de 737.920 RON și 1.010.898 RON, acțiunea fiind admisă prin sentința ce face obiectul prezentului recurs.

În continuare, examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din întâmpinare, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond nici din perspectiva unei pretinse aplicări sau interpretări greșite a normelor de drept material, incidente în cauza prezentă.

O primă critică ce se subsumează acestui motiv de casare vizează interpretarea eronată de către instanța de fond a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. la momentul aprecierii ca autoritate de lucru judecat a hotărârilor judecătorești emise în dosare având ca obiect contestației la executare față de prezentul dosar care are ca obiect anulare acte administrativ-fiscale.

Dezlegând această critică, Înalta Curte constată că este nefondată, întrucât analiza atentă a hotărârii recurate relevă faptul că prima instanță, în urma analizei considerentelor hotărârilor judecătorești invocate, a constatat că în cauză, în privința stingerii obligațiilor fiscale aferente, operează puterea de lucru judecat a celor statuate anterior prin aceste hotărâri pronunțare.

Astfel, prin sentința nr. 308/2016 din 08.02.2016 a Judecătoriei Bârlad, menținută definitiv prin Decizia nr. 1035/A/2016 din 12.07.2016 a Tribunalului Vaslui (în dosarul nr. x/2015), a fost anulată executarea silită demarată nelegal de organul fiscal pentru obligații fiscale ale societății aferente lunii octombrie 2015, pentru considerentul că trebuia luată în considerare compensarea acelor obligații fiscale din octombrie 2015 cu suma de rambursat de 1.422.111 RON rezultată din decontul TVA al lunii octombrie 2015 și, pentru diferența de 471.115 RON, cu suma de 593.522 RON rămasă din decontul TVA cu sumă negativă al lunii septembrie 2015, întrucât compensarea operează de drept, potrivit art. 115 Codul de procedură fiscală. Așadar, s-a statuat că societatea și-a stins la timp obligațiile fiscale și din septembrie 2015, și din octombrie 2015.

Ulterior, prin încheierea din 30.05.2016 pronunțată de Judecătoria Bârlad în dosarul nr. x/2016, definitivă prin neapelare, a fost anulată integral executarea silită demarată nelegal de organul fiscal pentru obligații fiscale ale societății aferente lunii noiembrie 2015, considerentele decizorii și decisive ale instanței judecătorești fiind în sensul că a operat de drept compensarea acestor obligații fiscale pe luna noiembrie 2015 "cu suma evidențiată în decontul x de taxa pe valoarea adăugată aferentă lunii noiembrie 2015, precum și cu sumele aferente TVA rămas de compensat din lunile iunie 2015, iulie 2015 și august 2015". Așadar, s-a statuat că societatea și-a stins la timp obligațiile fiscale și din iunie 2015, iulie 2015 și august 2015 (rămânând și ceva suplimentar de compensat ulterior), dar și din noiembrie 2015.

Prin încheierea din 27.06.2016 a Judecătoriei Bârlad, menținută definitiv prin decizia civilă nr. 1730/A/2016 din 22.11.2016 a Tribunalului Vaslui (în dosarul nr. x/2016), s-a anulat integral executarea silită demarată nelegal de organul fiscal pentru obligații fiscale ale societății aferente lunii ianuarie 2016, statuându-se că a operat de drept compensarea obligațiilor fiscale ale societății pe luna ianuarie 2016 "cu suma evidențiată în decontul x de taxa pe valoarea adăugată aferent lunii ianuarie 2016, precum și cu sumele aferente TVA rămas de compensat din lunile iunie 2015, iulie 2015, august 2015 și decembrie 2015".

Prin încheierea din 06.07.2016 a Judecătoriei Bârlad și Decizia nr. 1687/15.11.2016 a Tribunalului Vaslui (din dosarul nr. x/2016), a fost anulată executarea silită demarată nelegal de organul fiscal pentru obligațiile fiscale ale societății aferente lunii februarie 2016, inclusiv pentru suma de 940.441 RON reprezentând TVA de rambursat rezultată din decontul lunii februarie 2016 care a fost stinsă, prin compensare de drept, în urma Cererii de compensare nr. x/22.03.2016. În acea cerere de compensare formulată de societate, printre obligațiile fiscale din luna februarie 2016 de compensat cu TVA de rambursat de către organul fiscal, se regăsesc și cele privind CAS Sănătate angajator (în sumă totală de 166.736 RON care a fost instituită prin pct. 13 al Declarației 112 pentru februarie 2016).

Pin încheierea din 25.10.2016 a Judecătoriei Bârlad și prin decizia civilă nr. 1730/A/2016 din 22.11.2016 a Tribunalului Vaslui (din dosarul nr. x/2016), a fost admisă contestația la executare și a fost anulată integral executarea silită demarată nelegal de organul fiscal pentru suma de 1.552.892 RON (reprezentând parte din obligațiile fiscale ale societății noastre) aferente lunii martie 2016 (de 1.567.585 RON), avându-se în vedere faptul că societatea a cerut compensarea pentru suma de 1.452.451 RON rezultată din decontul TVA al lunii martie 2016 cu obligații fiscale aferente aceleiași luni martie 2016 și că am achitat suma de 115.134 RON cu O.P. nr. x din 22.04.2016 (pe al cărui înscris este menționată expres imputația plății făcută de societatea noastră: "BUGETELE ASIG.SOC. SI FD. SPEC. MAR. 2016"). De asemenea, s-a reținut că creanța din actele de executare nu este certă, fiind încălcată puterea de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești anterioare, iar creanța din acea speță ar fi fost certă numai după deducerea sumei compensate, după soluționarea în integralitate a cererii de compensare și după ce vor fi avute, în vedere hotărârile judecătorești anterioare care au constatat achitate debite anterioare.

Prin încheierea din 12.12.2016 pronunțată de Judecătoria Bârlad, menținută definitiv prin decizia civilă nr. 959/A/2017 din 04.07.2017 a Tribunalului Vaslui (în dosarul nr. x/2016), s-a statuat că intimata din acel dosar (același organ fiscal ca cel din speță) era obligată să constate că a operat de drept compensarea între sumele datorate de contestatoare potrivit Declarației 100 aferentă lunii aprilie 2016 și potrivit Declarației 112 aferentă lunii aprilie 2016 cu suma evidențiată în decontul TVA aferent lunii aprilie 2016.

Prin încheierea din 18.01.2017 a Judecătoriei Bârlad, menținută definitiv prin decizia civilă nr. 682/A/2017 din 26.05.2017 a Tribunalului Vaslui (în dosarul nr. x/2016), a fost admisă contestația noastră la executare și a fost anulată integral executarea silită demarată nelegal de organul fiscal (pentru obligațiile fiscale ale societății noastre aferente lunii mai 2016 de 2.023.390 RON), statuându-se că sumele de bani imputate de organul fiscal prin titlul executoriu "fuseseră stinse anterior emiterii titlului executoriu parțial prin compensare, parțial prin plată", că "organul fiscal era obligat să constate intervenția acestor compensări invocate de contestatoare" și că "societatea contestatoare a stins obligațiile integral, înăuntrul termenului de scadență - 25.06.2016 - și cu mult înainte de comunicarea somației si a titlului executoriu contestate în prezenta cauză, ceea ce constituie o executare la timp și de bunăvoie a obligațiilor fiscale".

Analiza considerentelor hotărârilor judecătorești enumerate permite constatarea că în cauza de față, în privința stingerii obligațiilor fiscale aferente perioadei mai sus menționate, operează puterea de lucru judecat a celor statuate anterior prin aceste hotărâri pronunțate.

Reclamanta s-a prevalat de efectul pozitiv la puterii de lucru judecat, caz în care nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă. În acest context, a doua instanță nu mai poate face evaluări proprii asupra acelei chestiuni, ea constituind premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nici nu o poate ignora.

Potrivit art. 430 C. proc. civ. hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care aceasta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Prin urmare, autoritatea de lucru judecat este reglementată ca efect al hotărârii judecătorești ca și prezumție absolută, în sensul că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă - art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Pe de altă parte, premisa de la care pornește recurenta-pârâtă este una contrară celor statuate cu putere de lucru judecat de către instanțele judecătorești. O enumerare a modalității în care a înțeles să stingă creanțele fiscale din anul 2015 este nerelevantă. Pârâta nu face decât să reia propriile acte emise și să ignore toate hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele judecătorești. DGAMC nu a menționat modalitatea în care a aplicat aceste hotărâri, cum a remediat situația în cazul actelor anulate de către instanțe sau a modalităților de stingere a obligațiilor fiscale.

Înalta Curte subliniază că principiul puterii de lucru judecat impune consecvență în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu mai poate fi contrazis printr-o altă hotărâre.

În dezvoltarea tot a motivului de motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat și faptul că prima instanță ar fi interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 167 coroborat cu art. 166 și art. 165 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, care au fost avute în vedere la distribuirea plăților efectuate de către DGAMC.

Soluția primei instanțe este legală și temeinică, critica recurentei fiind neîntemeiată.

Se impune a se preciza mai întâi că, potrivit art. 165 alin. (1) Codul de procedură fiscală privind stingerea obligațiilor fiscale (1) Dacă un debitor datorează mai multe tipuri de obligații fiscale, iar suma plătită nu este suficientă pentru a stinge toate obligațiile, atunci se stinge obligația fiscală pe care o indică debitorul, potrivit legii, sau care este distribuită potrivit prevederilor art. 163, după caz, stingerea efectuându-se, de drept, în următoarea ordine: a) toate obligațiile fiscale principale, în ordinea vechimii, și apoi obligațiile fiscale accesorii, în ordinea vechimii; b) obligațiile cu scadență viitoare, la solicitarea debitorului.

De asemenea, art. 167 alin. (7) Codul de procedură fiscală, prevede că "dispozițiile art. 165 privind ordinea stingerii datoriilor sunt aplicabile în mod corespunzător".

Deci, textul de lege are două teze care presupun două situații alternative, dar aflate pe o relație de subsidiaritate: i. contribuabilul debitor este activ în sensul imputației plății efectuate sau, prin analogie, a compensării invocate prin indicarea obligațiilor fiscale pe care le stinge prin una din cele două modalități sau ii. contribuabilul debitor este pasiv, nerealizând imputația plății sau compensării, astfel că organul fiscal este nevoit să facă o distribuire a plăților sau a sumelor de rambursat conform art. 163 Codul de procedură fiscală și în ordinea de prioritate impusă de textul art. 165 alin. (1) Codul de procedură fiscală.

Așadar, indiferent dacă stingerea obligațiilor fiscale se realizează fie prin plată, fie prin compensare, este evident că debitorul fiscal este cel care are, în primul rând, dreptul de a stabili care sunt acele obligații care "dictează" imputația plăților, cum spunea încă din cererea de chemare în judecată.

Organul fiscal are dreptul subsidiar de a face vreo distribuire și în ordinea de prioritate indicată la lit. a) și b) ale art. 165 alin. (1) Codul de procedură fiscală doar dacă contribuabilul debitor nu-și exercită dreptul de imputație asupra obligațiilor fiscale care se sting prin plată sau prin compensare.

De altfel, aceasta este o transpunere similară în materie fiscală a reglementării generale privind imputația plății de la art. 1506-1509 C. civ.. Or, art. 1507 C. civ. stabilește dreptul prioritar al debitorului de a indica care este datoria pe care o execută. Și doar în subsidiar, în lipsa unei indicații din partea debitorului, art. 1508 C. civ. dă dreptul creditorului de a indica debitorului datoria asupra căreia se va imputa plata.

Este evident faptul că atâta timp cât datoriile/obligațiile sunt de executat de către debitor, acesta este cel care stabilește care dintre obligațiile sale le stinge prioritar și prin care dintre modalitățile de stingere avute la dispoziție.

Or, organul fiscal nu poate constata că sunt stinse prin plată sau, după caz, prin compensare alte obligații fiscale principale decât cele indicate de către contribuabil în mențiunile de pe înscrisul ordinului de plată (în cazul viramentului bancar) sau, după caz, în cererea sa de compensare, contribuabilul exercitându-și astfel dreptul legal de imputație.

Orice imputație a fiscului care nu se regăsește în mențiunile contribuabilului de pe înscrisul ordinului de plată sau, după caz, în cererea sa de compensare este nelegală și, ca atare, nu poate produce efecte juridice, trebuind a fi anulate actele juridice ale fiscului (înștiințarea privind stingerea obligațiilor fiscale sau, după caz, decizia de compensare) care concretizează o astfel de imputație nelegală.

Relevante pentru confirmarea/întărirea regulii prevăzute de art. 165 alin. (1) Codul de procedură fiscală, a imputației prioritare a plăților (implicit, și a compensărilor) de către contribuabil, sunt dispozițiile art. 165 alin. (2) și (8) Codul de procedură fiscală care stipulează expres că instituie norme "prin excepție de la prevederile alin. (1)". Or, cum excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare, este evident că organul fiscal nu poate ignora imputația contribuabilului debitor decât în cazurile expres prevăzute de lege.

Or, după cum în mod corect s-a reținut și de judecătorul fondului, Înalta Curte constată cu privire la obligațiile fiscale născute în luna iunie 2016 în sumă de 1745560 RON, că reclamanta a invocat stingerea acestora cu suma de 968064 de RON de rambursat cu titlu de TVA din decontul lunii iunie 2016, pentru care a depus cererea de compensare nr. x/13.07.2016 și prin plata sumei de 777496 RON, diferență rămasă necompensată, prin viramentele bancare efectuate cu ordinele de plată nr. x/24.08.2016 și nr. y/25.08.2016.

Referitor la obligațiile fiscale aferente lunii iulie 2016, în valoare de 1792923 RON, acestea au fost stinse prin compensare cu suma de 603262 RON, TVA de rambursat, pentru care reclamanta a depus cererea de compensare nr. x/11.08.2016, și prin plata sumei de 1189661 RON, diferență rămasă necompensată, efectuată conform ordinului de plată nr. x/24.11.2016.

De altfel, Înalta Curte reține că prin sentința nr. 60/07.05.2018 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, menținută definitiv prin decizia civilă nr. 6562 din 03.12.2020 a ÎCCJ, secția contencios administrativ și fiscal (în dosarul nr. x/2018), s-a reținut cu putere de lucru judecat că societatea reclamantă și-a stins integral și la termen obligațiile fiscale anterior lunii iulie 2016.

De asemenea, obligațiile fiscale aferente lunii august 2016, în valoare de 1.792.923 RON, au fost stinse parțial prin compensare cu suma de 603.262 RON TVA de rambursat, diferența de creanțe fiscale necompensate în sumă de 1.001.422 de RON fiind stinsă prin plată x/10.02.2017 și y/07.03.2017.

Creanțele fiscale aferente lunii septembrie în valoare de 1.699.309 RON au fost stinse prin compensare până la concurența sumei de 1.102.123 de RON reprezentând TVA de rambursat, diferența de 597.186 de RON fiind stinsă prin plățile efectuate în baza OP nr. x/25.10.2016 și OP x/25.10.2016.

În ceea ce privește dosarele invocate de către recurentă cu nr. x/2016, nr. y/2015*, nr. 1106/45/2015 și nr. 1154/45/2015, Înalta Curte constată că acestea au ca obiect controlul de legalitate al unor decizii de impunere din mai 2015 și al unor decizii de corectare a unor pretinse erori materiale ale deconturilor de TVA din iunie, iulie și august 2015, pe când în prezenta cauză se verifică legalitatea unei înștiințări emise în iunie 2017.

Prin urmare, prima instanță a stabilit corect situația de fapt, interpretând și aplicând corect prevederile art. 165 alin. (1) coroborat cu art. 167 Codul de procedură fiscală, fiind dispusă legal anularea deciziei de soluționare a contestației nr. 52584/21.08.2017 și a Înștiințării privind stingerea creanțelor fiscale nr. 1/01.06.2017.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței nr. 84 din 19 iunie 2018 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 aprilie 2021.