ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1877/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18.08.2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, plângere împotriva refuzului pârâtului de a soluționa cererea privind modificarea Ordinului de salarizare nr. 1474 din data de 24.05.2017 și a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin prin care să recalculeze indemnizația de încadrare și drepturile salariale, inclusiv sporurile care se raportează la această indemnizație (pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și de confidențialitate, de doctorat, și pentru condiții vătămătoare sau periculoase) fiecare în cuantum de 15% din indemnizația de încadrare, începând cu data de 03.12.2013 și până la 01.12.2015, la valoarea de referință sectorială din acel moment în cuantum de 405 RON, iar cu începere din data de 01.12.2015, pe baza unei valori de referință sectorială de 445,5 RON (405 RON, majorate cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015). Totodată, reclamantul a solicitat actualizarea sumelor cuvenite în funcție de indicele de inflație, precum și dobânda legală calculată de la data scadenței până la data plății efective.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2758 din data de 12 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității și excepția prescripției, invocate de pârât, ca neîntemeiate. Totodată, prima instanță a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și a anulat parțial Ordinul nr. 1474/24.05.2018. Pe cale de consecință, prima instanță a obligat pârâtul să emită un nou ordin de încadrare salarială în vederea recalculării indemnizației emise de Ministerul Justiției în privința reclamantului menționat în cuprinsul acestuia, în partea ce privește elementele componente ale venitului total brut ce nu corespund nivelului maxim recunoscut de lege. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a obligat pârâtul să emită, pentru reclamant, ordin de încadrare salarială în vederea recalculării indemnizației cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON începând din 09.04.2015-sumă ce majorată cu 10% având în vedere Legea nr. 293/2015, actualizată cu indicele de inflație, precum și a dobânzilor legale calculate de la data exigibilității până la data plății, respingând, în rest cererea, ca neîntemeiată.

Căile de atac exercitate în cauză 3.1. Împotriva sentinței civile nr. 2758 din data de 12 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât reclamantul A., cât și pârâtul Ministerul Justiției. Invocând incidența motivelor de casare prevăzute art. 488 alin. (1), pct. 6, 7 și 8 din C. proc. civ., reclamantul A. a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate și, în rejudecarea cauzei, admiterea, în integralitate, a cererii sale de chemare în judecată, în sensul obligării pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare, prin care să recalculeze indemnizația de încadrare și drepturile salariale, inclusiv sporurile care se raportează la această indemnizație (pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și de confidențialitate, de doctorat, și pentru condiții vătămătoare sau periculoase), fiecare în cuantum de 15% din indemnizația de încadrare, la valoarea da referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 03.12.2013 și până la cea de 01.12.2015, iar cu începere din data de 01.12.2015, pe baza unei valori de referință sectorială de 445,5 RON (405 RON, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015). Totodată, recurentul a solicitat actualizarea sumelor cuvenite în funcție de indicele de inflație, precum și dobânda legală calculată de la data scadenței până la data plății efective. În susținerea căii de atac promovate, recurentul a învederat că, în cauză, este incident motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât prima instanță a admis acțiunea sa doar în parte, fără a motiva de ce nu a dat eficiență, pentru pretențiile sale ce vizau perioada 03.12.2013-09.04.2015, hotărârilor judecătorești ce îl priveau în mod direct, mai precis sentinței civile nr. 1566 din 22.11.2007 a Tribunalului Mureș, irevocabilă prin decizia nr. 252/R/12.03.2008 a Curții de Apel Târgu-Mureș și încheierii de lămurire din data de 20 ianuarie 2016, a Tribunalului Mureș, irevocabilă prin decizia nr. 191/27.04.2016 a Curții de Apel Târgu-Mureș, ori sentinței civile nr. 860/22.05.2008, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul civil nr. x/2008, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1489/R/20.08.2009 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș și lămurită prin sentința civilă nr. 1034/23 iunie 2016 a Tribunalului Harghita, irevocabilă prin decizia nr. 379/R/9 noiembrie 2016 a Curții de Apel Târgu-Mureș. În opinia recurentului, pentru perioada 03.12.2013-09.04.2015, instanța de fond nu a realizat o analiză prin prisma hotărârilor judecătorești indicate și a motivelor invocate de recurent prin cererea de chemare în judecată, privind nerespectarea de către pârât, la emiterea ordinului atacat, a unor astfel de hotărâri judecătorești. Maniera în care prima instanță a soluționat pretențiile reclamantului aferente perioadei 03.12.2013-09.04.2015 a fost criticată de recurent și prin invocarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., apreciind recurentul că, prin soluția pronunțată, de neacordare a unei valori de referință sectorială de 405 RON și pentru o astfel de perioadă, judecătorul fondului a încălcat autoritatea de lucru judecat atașată sus indicatelor hotărâri judecătorești. Totodată, recurentul a invocat că, prin maniera de soluționare a cererii sale ce viza anularea Ordinului nr. 1474/24.05.2017 și obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să fie recalculată indemnizația de încadrare și drepturile salariale, inclusiv sporurile pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și de confidențialitate, de doctorat, și pentru condiții vătămătoare sau periculoase, pentru perioada 03.12.2013-09.04.2015 la valoarea de referință sectorială din acel moment în cuantum de 405 RON, judecătorul fondului a aplicat eronat prevederile de drept material, fiind astfel, incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În opinia recurentului, întrucât beneficiază de titluri executorii, prin care s-a dispus obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri reprezentând diferența dintre drepturile salariale primite și cele cuvenite, prin raportare la o indemnizație majorată cu 18%, ținându-se seama de majorările de 5%, 2% și 11% (VRS de 405 RON), dispuse prin sentința civilă nr. 1566 din 22.11.2007 a Tribunalului Mureș irevocabilă prin decizia nr. 252/R/12.03.2008 a Curții de Apel Târgu-Mureș și încheierea de lămurire din data de 20 ianuarie 2016, a Tribunalului Mureș, irevocabilă prin decizia nr. 191/27.04.2016 a Curții de Apel Târgu-Mureș și de sentința civilă nr. 860/22.05.2008 pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul civil nr. x/2008, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1489/R/20.08.2009 pronunțată de Curtea de Apel Târgu - Mureș și lămurită prin sentința civilă nr. 1034/23 iunie 2016 a Tribunalului Harghita, irevocabilă prin decizia nr. 379/R/9 noiembrie 2016 a Curții de Apel Târgu-Mureș, valoarea de referință sectorială în raport de care trebuiau să fie calculate drepturile sale salariale trebuia să fie cea de 405 RON inclusiv pentru perioada 03.12.2013 - 09.04.2015. Recurentul a invocat, în acest sens, o încălcare a prevederilor art. 3 lit. c) din Legea nr. 330/2009 și art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, făcând, totodată, trimitere la jurisprudența instanțelor judecătorești pronunțată în cauze similare precum și la aspecte statuate prin Decizia nr. 36/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Printr-un alt set de critici, recurentul a apreciat că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este incident și în raport de modul în care prima instanță a dezlegat chestiunea sporului de doctorat solicitat prin cererea de chemare în judecată. Din această perspectivă, recurentul a învederat că aspectul deferit soluționării primei instanțe a fost cel al modului de calcul al sporului de doctorat, mai precis faptul că o astfel de sumă nu putea fi calculată în raport de indemnizația de încadrare din anul 2009 și de valoarea sectorială din acel moment, ci în raport de valoarea de referință sectorială de la momentul dobândirii titlului de doctor, mai precis de la data de 03.12.2013. Din această perspectivă, recurentul a apreciat că pentru întreaga perioadă învederată în cererea de chemare în judecată, era îndreptățit la acordarea unui spor de doctorat în cuantum de 15%, calculat la o valoare de referință de 405 RON începând cu data de 03.12.2013 și până la data de 01.12.2015, respectiv la o valoare de referință sectorială de 445,5 RON, cu începere din data de 01.12.2015. În acest sens, recurentul a invocat prevederile art. 4 alin. (1) și art. 5 din Capitolul VIII al Anexei VI a Legii nr. 284/2010 și pe cele ale art. 19 indice 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2016, precum și practică judiciară. 3.2. Prin notele de ședință din data de 2 martie 2022, recurentul-reclamant A. a învederat că, în ceea ce privește sporul de doctorat, înțelege să își restrângă pretențiile la perioada 09.04.2015 și până la data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, renunțând la judecarea cererii în privința pretențiilor sale privind acordarea unui astfel de spor pentru perioada 03.12.2013-08.04.2015. 3.3. În cauză a formulat cale de atac și pârâtul Ministerul Justiției (intitulată de acesta "apel"), prin care a solicitat schimbarea sentinței civile nr. 2758 din data de 12 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în sensul admiterii excepției rămânerii fără obiect și respingerii, în consecință, a acțiunii, precum și în cel al constatării lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției în ceea ce privește plata drepturilor, cu consecința respingerii acestui capăt de cerere formulat în contradictoriu cu Ministerul Justiției. Printr-un prim set de critici, pârâtul a învederat că instanța de fond a admis în mod eronat solicitările reclamantului ce vizau acordarea unei indemnizații de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON, în condițiile în care, la data de 24.05.2018, a fost emis OMJ nr. 2066/C/2018, care prevedea că judecătorii beneficiază de o indemnizație de încadrare brută lunară calculată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, iar pentru perioada 01.12.2015-31.12.2017, de o indemnizație de încadrare stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 463,5 RON, pentru ca începând cu 01.01.2018, în aplicarea Legii cadru nr. 153/2017, drepturile salariale pentru judecătorii să se recalculeze. De asemenea, Ministerul Justiției a învederat că în baza OMJ nr. 2066/C/2018 a fost emis OMJ nr. 95/C/2019 care viza drepturile reclamantului, în calitatea acestuia de judecător în cadrul instanțelor de judecată din circumscripția Curții de Apel Târgu Mureș, iar un astfel de aspect generează rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată. Printr-un alt set de critici, Ministerul Justiției a invocat lipsa calității sale procesuale pasive în ceea ce privește plata drepturilor solicitate de reclamant, învederând că nu are atribuții în privința plății diferențelor salariale. Din această perspectivă, recurentul a învederat că atribuția ministrului justiției este doar cea de a stabili indemnizația de încadrare a reclamantului, potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, concretizată prin emiterea ordinelor de salarizare, iar a Ministerului Justiției de a asigura fondurile necesare, la solicitarea ordonatorilor de credite, iar nu cea de a efectua plata în concret a diferențelor salariale solicitate. În opinia recurentului, o astfel de obligație incumbă Tribunalului Mureș, instanță cu personalitate juridică, al cărei președinte este ordonator terțiar de credite, întrucât reclamantul își desfășoară activitatea ca judecător la Tribunalul Mureș. În susținerea unor astfel de aspecte, recurentul a invocat prevederile Legii nr. 500/2002 și pe cele ale art. 6 punctul VII subpunctul 3 din cuprinsul H.G. nr. 652/2009.

Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea depusă, recurentul - reclamant A. a invocat, în principal, inadmisibilitatea căii de atac a apelului promovată de pârâtul Ministerul Justiției, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. Din perspectiva chestiunii rămânerii fără obiect a cauzei, recurentul - reclamant a învederat că solicitările sale, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, vizează perioada ce debutează cu data de 03.12.2013 și în continuare, iar ordinele indicate de recurentul - pârât privesc doar perioada ce debutează cu data de 09.04.2015. Totodată recurentul a făcut trimitere la hotărârile judecătorești în care a figurat drept parte și care i-au recunoscut drepturi salariale. De asemenea, recurentul - reclamant a apreciat nefondate și susținerile recurentului - pârât privind lipsa calității sale procesuale pasive, învederând că astfel de aspecte, ce nu au fost invocate la fond, nu vizează nici aspectele solicitate de recurentul - reclamant prin cererea de chemare în judecată și nici soluția instanței de fond. Totodată, recurentul -reclamant a reiterat, în apărare, aspectele evocate prin cererea sa de recurs. 4.2. În cauză a formulat întâmpinare și recurentul - pârât Ministerul Justiției, prin care a solicitat respingerea recursului promovat de recurentul - reclamant A., ca nefondat, reiterând, din perspectiva criticilor aduse de recurentul - reclamant manierei de soluționare a chestiunii valorii de referință sectorială, aspectele invocate de Ministerul Justiției prin cale sa de atac. În ceea ce privește chestiunea sporului de doctorat, recurentul - pârât a evocat prevederile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurentul - pârât Ministerul Justiției a solicitat calificarea căii sale de atac drept recurs, învederând totodată că aspectul lipsei calității sale procesuale pasive reprezintă o chestiune de ordine publică, ce poate fi invocată oricând și că apărările formulate de recurentul - reclamant prin întâmpinare sunt neîntemeiate.

Procedura de soluționare a recursurilor În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 5 februarie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 16 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate și de renunțarea reclamantului, în recurs, la judecarea petitului cererii de chemare în judecată referitor la obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin în vederea acordării sporului de doctorat pentru perioada 03.12.2013 - 08.04.2015, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției este nefondat, în timp ce, în aplicarea prevederilor art. 406 C. proc. civ., recursul reclamantului A. se impune a fi admis în limitele și pentru motivele ce vor fi expuse în cele ce urmează. A. În ceea ce privește calea de atac promovată de recurentul - pârât Ministerul Justiției (recalificată de instanța de control judiciar drept recurs), Înalta Curte constată că pârâtul nu a încadrat, în drept, motivele de nelegalitate invocate, însă acestea vizează, în esență, maniera în care prima instanță a interpretat și aplicat normele de drept procesual, fiind, astfel, încadrabile în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Din analiza lor, Înalta Curte observă că pot fi grupate și rezumate după cum urmează: - argumente prin care recurentul - pârât evocă teza rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, urmare a emiterii Ordinului nr. 2066/C din data de 24.05.2018; - argumente prin care Ministerul Justiției invocă lipsa calității sale procesuale pasive în ceea ce privește solicitarea de obligare la plata diferențelor salariale. În ceea ce privește primul set de critici aduse de recurentul - pârât hotărârii atacate, Înalta Curte constată că lipsa de obiect a acțiunii a fost susținută de pârât prin raportare la emiterea Ordinului nr. 2066/C din data de 24.05.2018, prin care a fost recunoscut dreptul reclamantului la calcularea indemnizației lunare brute prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,63 RON, pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, începând cu data de 01.12.2015. Obiectul acțiunii deduse judecății în cauza pendinte este reprezentat, printre altele, de pretenția reclamantului de a-i fi recunoscute drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării sale de anulare a Ordinului de salarizare nr. 1474 din data de 24.05.2017 și de emitere a unui nou ordin de salarizare. Înalta Curte reține că Ordinul colectiv nr. 2066/C/2018, de care se prevalează recurentul-pârât, a fost emis la 24.05.2018, ulterior datei de 17.04.2018, când instanța de fond a închis dezbaterile în dosarul nr. x/2017 și a rămas în pronunțare asupra cauzei (pronunțare amânată ulterior la datele de 02.05.2018, 09.05.2018, 16.05.2018, 29.05.2018 și 12.06.2018). Prin urmare, obiectul acțiunii exista atât la data introducerii cererii, cât și la data închiderii dezbaterilor, respectiv 17.04.2018, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că emiterea Ordinului nr. 2066/C/2018 nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acțiunea, instanța de fond realizând o corectă verificare a condițiilor de exercitare a acesteia, prin aplicarea corectă a prevederilor art. 32 din C. proc. civ.. Totodată, emiterea ordinului ulterior închiderii dezbaterilor, în mod parțial în sensul celor solicitate de reclamant, poate fi calificată drept un act de achiesare. Din perspectiva fondului cererii, recurentul-pârât a precizat faptul că Ordinul nr. 2066/C/2018 a fost emis în baza Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, în baza O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată, cu modificări și completări, prin Legea nr. 71/2015, în baza O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, în baza dispozițiilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 74 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ținând seama de Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale precum și de Ordinul nr. 75/15.03.2018 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or, dispozițiile legale în baza cărora a învederat recurentul-pârât că a fost emis ordinul prin care s-a recalculat cuantumul indemnizației de încadrare cuvenită reclamantului sunt tocmai cele avute în vedere de instanța de fond în considerentele hotărârii recurate. Cât privește susținerile recurentului - pârât privind lipsa calității sale procesuale pasive în ceea ce privește obligarea sa la plata directă a diferențelor de drepturi salariale, Înalta Curte apreciază, contrar celor invocate de recurentul - reclamant prin întâmpinare, că acestea vizează aspecte absolute și peremptorii, ce pot fi invocate în orice stare a procesului, deci și direct în recurs. Pe de altă parte, instanța de control judiciar constată că prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a formulat un petit în sensul celor învederate de recurentul - pârât, iar prin sentința civilă nr. 2758 din data de 12 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal nu a stabilit în sarcina pârâtului Ministerul Justiției o obligație de plată directă a unor diferențe salariale. Astfel, prin hotărârea pronunțată, prima instanță a anulat în parte Ordinul nr. 1474/24.05.2018 și a obligat pârâtul să emită un nou ordin de încadrare salarială. Înalta Curte observă că potrivit prevederilor punctului 49 din Decizia nr. 13/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii: "În măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuție atribuțiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze". Interpretând per a contrario sus indicatele dezlegări date problemei de drept în discuție, rezultă că ordonatorul principal de credite (în speța de față recurentul Ministrul Justiției) poate avea calitate procesuală pasivă în cauzele în care sunt puse în discuție atribuțiile legal reglementate ale unui astfel de ordonator de credite. Or, prin soluția pronunțată, Curtea de Apel București a reținut în sarcina pârâtului doar obligația de a emite ordinul de încadrare, potrivit prevederilor art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, ce intră în categoria atribuțiilor recurentului - pârât, fără ca prima instanță să oblige Ministerul Justiției și la realizarea unei plăti efective și directe către reclamant. Prin urmare, nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prima instanță interpretând și aplicând corect normele de drept procedural incidente cauzei. Pentru considerentele expuse mai sus, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 2758 din data de 12 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. B. În ceea ce privește manifestarea de voință a reclamantului A. de renunțare la judecarea petitului cererii de chemare în judecată referitor la obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin în vederea acordării sporului de doctorat pentru perioada 03.12.2013 - 08.04.2015, Înalta Curte reține următoarele: Legea recunoaște reclamantului, ca expresie a principiului disponibilității, dreptul de a renunța la cererea pe care a introdus-o fără a fi obligat să justifice motivele care au stat la baza deciziei sale. Renunțarea la judecată apare, așadar, ca un act de procedură de dispoziție, unilateral, specific reclamantului, prin care acesta își exprimă, în mod vădit, intenția de a nu mai continua procesul început, putând interveni în orice moment al judecății și în orice proces civil. Sesizată fiind cu soluționarea recursului declarat de recurentul - reclamant împotriva sentinței civile nr. 2758 din data de 12 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte constată că, la data de 2 martie 2022, recurentul-reclamant A. a depus la dosar note de ședință prin care a învederat că, în ceea ce privește sporul de doctorat, înțelege să își restrângă pretențiile la perioada 09.04.2015 și până la intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, renunțând la judecarea cererii în privința pretențiilor sale privind acordarea unui astfel de spor pentru perioada 03.12.2013-08.04.2015. Dintr-o atare formulare rezultă voința recurentului - reclamant de a renunța la judecarea petitului cererii de chemare în judecată prin care acesta a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin, prin care să recalculeze drepturile salariale, actualizate în funcție de indicele de inflație, precum și dobânda legală calculată de la data scadenței până la data plății efective, toate privite din perspectiva sporului de doctorat solicitat pentru perioada 03.12.2013-08.04.2015 Având de analizat cererea de renunțare, astfel cum a fost formulată, Înalta Curte reține că manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la judecată, reprezintă o desistare, respectiv un act de dispoziție al părții care nu este supus cenzurii instanței, conform art. 9 din C. proc. civ. Potrivit alin. (2) și (3) al sus indicatului text normativ, obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar partea poate oricând renunța la judecarea cererii sale sau la însuși dreptul pretins, în condițiile legii. În egală măsură, instanța de control judiciar are în vedere și dispozițiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., republicat, care prevăd că: "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". În conformitate cu prevederile art. 406 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă, iar conform alin. (5) al aceluiași text de lege, când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză. Totodată, Înalta Curte observă că formularea cererii de renunțare în parte la judecată, a fost realizată în faza de judecată a recursului, respectiv ulterior primului termen la care părțile au fost legal citate în litigiul pendinte. Potrivit prevederilor art. 406 alin. (4) C. proc. civ.: dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunță la judecată, instanța va acorda pârâtului un termen până la care să își exprime poziția față de cererea de renunțare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunțare. În cauza de față, cererea antereferită a fost comunicată recurentului - pârât Ministerul Justiției la data de 11 martie 2022, însă aceasta nu a exprimat un punct de vedere cu privire la un atare act de voință al recurentului - reclamant, motiv pentru care Înalta Curte constată existența acordului tacit al recurentului - pârât la renunțare. Față de considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 406 alin. (1), alin. (4) și alin. (5) din C. proc. civ., Înalta Curte va lua act de renunțarea recurentului - reclamant A. la judecarea petitului cererii referitor la obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin în vederea acordării sporului de doctorat pentru perioada 03.12.2013 - 08.04.2015 și va anula în parte sentința civilă nr. 2758 din data de 12 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, respectiv în ceea ce privește pretențiile ce fac obiectul cererii de renunțare. C. În ceea ce privește, însă, criticile aduse sentinței civile nr. 2758 din data de 12 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal prin recursul promovat de recurentul - reclamant A. din perspectiva celorlalte aspecte deduse judecății, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente: Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, în raport de cererea de renunțare în parte la judecată, formulată de recurentul - reclamant, chestiunile ce fac, în continuare, obiectul cauzei privesc anularea Ordinului de salarizare nr. 1474 din data de 24.05.2017 și obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin prin care să recalculeze indemnizația de încadrare și drepturile salariale ale recurentului - reclamant începând cu data de 03.12.2013 și până la 01.12.2015, la valoarea de referință sectorială din acel moment în cuantum de 405 RON, iar cu începere din data de 01.12.2015, pe baza unei valori de referință sectorială de 445,5 RON (405 RON, majorate cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015), inclusiv a sporurilor care se raportează la această indemnizație, respectiv sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, de confidențialitate și pentru condiții vătămătoare sau periculoase, iar pentru perioada ulterioară datei de 08.04.2015 și sporul de doctorat, fiecare în cuantum de 15% din indemnizația de încadrare, toate actualizate cu indicele de inflație, precum și solicitarea de acordare a dobânzii legale, calculată de la data scadenței până la data plății efective. Prin sentința recurată, prima instanță a admis în parte cererea de chemare în judecată și a anulat parțial Ordinul nr. 1474/24.05.2018, obligând pârâtul la emiterea, pentru reclamant, a unui ordin de încadrare salarială în vederea recalculării indemnizației cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON începând din 09.04.2015 -sumă ce majorată cu 10% având în vedere legea nr. 293/2015 și actualizată cu indicele de inflație- precum și a dobânzilor legale calculate de la data exigibilității până la data plății. Restul pretențiilor reclamantului au fost respinse, ca neîntemeiate. Prin calea de atac promovată, recurentul a invocat incidența cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. Răspunzând punctual criticilor evocate de recurent, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate argumentele subsumate de recurent prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și care vizează, în fapt, doar maniera în care prima instanță a soluționat capetele de cerere ale cererii de chemare în judecată în privința perioadei 03.12.2013 - 09.04.2015. Înalta Curte reține că obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părților, stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raționament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluției date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză. Instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluția adoptată, fiind respectate prevederile art. 22 alin. (2) și cele ale art. 425 C. proc. civ., fiind arătat silogismul logico-juridic ce a stat la baza sentinței pronunțate. În jurisprudența sa constantă, instanța supremă a stabilit că "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar". Înalta Curte a mai statuat că "motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului." Se rețin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudența CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunțată în cauza Gheorghe Mocuța contra României): "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)". Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticilor circumscrise acestui motiv de casare, întrucât hotărârea primei instanțe cuprinde argumente pe care și-a fundamentat judecătorul fondului soluția pronunțată, chiar dacă acestea sunt lapidar exprimate. Soluționând petitele cererii de chemare în judecată ce vizau perioada 03.12.2013 - 08.04.2015, prima instanță a reținut incidența unui impediment în soluționarea favorabilă a solicitărilor reclamantului, generat de maniera în care acesta a înțeles să învestească instanța, respectiv din lipsa unui capăt de cerere prin care să solicite anularea ordinelor de salarizare prin care s-au stabilit drepturile salariale ale reclamantului pentru sus indicata perioadă (03.12.2013 - 08.04.2015). Astfel, raționamentul logico - juridic evocat de prima instanță în susținerea soluției pronunțate a vizat o chestiune prealabilă unei analize pe fond a obligației pârâtului de a emite un nou ordin de salarizare pentru perioada în discuție (căreia reclamantul i-a opus, în susținerea existenței unui drept corelativ, hotărârile judecătorești indicate atât în cererea de chemare în judecată, dar și în recurs) și a privit limitele învestirii instanței, coroborate cu natura litigiului pendinte și cu efectele pe care actele administrative le produc. Or, în raport de maniera de soluționare a cererilor reclamantului ce vizau perioada 03.12.2013 - 08.04.2015 și de raționamentul logico - juridic evocat de prima instanță, ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Nefondate sunt și criticile subsumate de recurentul - reclamant prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., neputând fi reținută, în raport de maniera de soluționare a pretențiilor reclamantului pentru perioada 03.12.2013 - 09.04.2015, o încălcare a sentinței civile nr. 1566 din 22.11.2007 a Tribunalului Mureș, irevocabilă prin decizia nr. 252/R/12.03.2008 a Curții de Apel Târgu-Mureș ori a încheierii de lămurire din data de 20 ianuarie 2016, a Tribunalului Mureș irevocabilă prin decizia nr. 191/27.04.2016 a Curții de Apel Târgu-Mureș, sau a sentinței civile nr. 860/22.05.2008, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul civil nr. x/2008, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1489/R/20.08.2009 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș și lămurită prin sentința civilă nr. 1034/23 iunie 2016 a Tribunalului Harghita, irevocabilă prin decizia nr. 379/R/9 noiembrie 2016 a Curții de Apel Târgu-Mureș. Făcând trimitere și la aspectele expuse în paragrafele anterioare, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a formulat plângere împotriva refuzului pârâtului de a soluționa cererea privind modificarea Ordinului de salarizare nr. 1474 din data de 24.05.2017 și a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin, prin care să recalculeze indemnizația de încadrare și drepturile salariale, inclusiv sporurile care se raportează la această indemnizație (pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și de confidențialitate, de doctorat și pentru condiții vătămătoare sau periculoase) fiecare în cuantum de 15% din indemnizația de încadrare, începând cu data de 03.12.2013 și până la 01.12.2015, la valoarea de referință sectorială din acel moment, în cuantum de 405 RON, iar cu începere din data de 01.12.2015, pe baza unei valori de referință sectorială de 445,5 RON (405 RON, majorate cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015). Totodată, reclamantul a solicitat actualizarea sumelor cuvenite în funcție de indicele de inflație, precum și dobânda legală calculată de la data scadenței până la data plății efective. În esență, prin maniera de formulare a acțiunii antereferite, reclamantul a învestit instanța cu o cerere privind existența unui refuz nejustificat de anulare a Ordinului de salarizare nr. 1474 din data de 24.05.2017 și cu o solicitare de obligare a Ministerului Justiției la emiterea unui nou ordin, în sensul celor solicitate de reclamant. Ordinul nr. 1474/C/24.05.2017 a vizat, însă, doar stabilirea drepturilor salariale aferente perioadei 09.04.2015 - 31.07.2016 și a celei începând cu data de 01.08.2016, iar reclamantul nu a solicitat și anularea ordinelor emise de pârât potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, prin care au fost stabilite drepturile salariale ale reclamantului pentru perioada 03.12.2013 - 08.04.2015. În raport de natura litigiului pendinte, ce intră în sfera contenciosului administrativ, relevante sunt prevederile Legii nr. 554/2004, ce reprezintă drept comun într-o astfel de materie. Contenciosul administrativ este definit de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publica, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim". Potrivit art. 52 alin. (1) din Constituția României "Persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei". Prevederile art. 1 alin. (1) si (2), art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004 instituie un contencios subiectiv de plină jurisdicție care nu se limitează la dimensiunea formală a legalității actului administrativ și care trasează un anumit cadrul procesual obiectiv, diferit de cel din jurisdicția secțiilor de litigii de muncă. Astfel, contenciosul de plină jurisdicție, în cazul refuzului autorității, permite contribuabilului să introducă acțiune în contencios administrativ pentru a obține verificarea pe fond a cauzei, însă atunci când autoritatea publica a emis deja un act administrativ considerat vătămător pentru reclamant, verificarea primară trebuie să vizeze legalitatea actului emis. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 (forma în vigoare la data învestirii instanței), actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice reprezintă act administrativ, iar acesta se bucură de prezumția de legalitate și veridicitate ce poate fi răsturnată doar prin mecanismele reglementate de Legea nr. 554/2004. În atare condiții, în raport de limitele cadrului procesual obiectiv specific contenciosului administrativ, efectele produse de ordinele de salarizare emise de Ministrul Justiției pentru perioada 03.12.2013 - 08.04.2015 nu pot fi înlăturate într-o altă manieră decât cea prevăzută de legea contenciosului administrativ, motiv pentru care un petit precum cel prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de salarizare nu poate avea, în ipoteza specifică a litigiului pendinte, decât o natură subsidiară unui petit principal prin care s-ar solicita anularea actului administrativ deja emis (prin care au fost stabilite elementele raportului juridic privind salarizarea). O atare chestiune reprezintă un element de analiză ce trebuie avut în vedere de instanța învestită cu soluționarea unei cereri precum cea a reclamantului, anterior soluționării pe fond a pretențiilor acestuia. Pe cale de consecință, observând limitele învestirii sale, în mod corect prima instanță, anterior unei analize de fond a existenței sau inexistenței unui drept al reclamantului de natură a genera obligația corelativă solicitată prin cererea de chemare în judecată (de obligare a pârâtului la emiterea unui nou ordin) și a efectelor pe care hotărârile evocate de reclamant le produc în planul verificării unui astfel de drept, a reținut că, prin cadrul procesual obiectiv stabilit, reclamantul nu a învestit instanța cu o verificare a existenței unui refuz nejustificat de anulare a ordinelor de salarizare prin care s-au stabilit drepturile salariale ale reclamantului pentru perioada 03.12.2013 - 08.04.2015, iar un astfel de aspect nu permite instanței să ignore efectele acestora, în sensul de a soluționa cererea de obligare a pârâtului la emiterea unui nou ordin de salarizare pentru o astfel de perioadă. În raport de astfel de aspecte, întrucât chestiunea reținută de prima instanță în soluționarea cererilor reclamantului ce vizează perioada 03.12.2013 - 08.04.2015 privește chiar limitele învestirii acesteia, fiind prioritară chestiunilor de fond, nu se poate reține o desconsiderare, de către judecătorul fondului, a autorității de lucru judecat atașată hotărârilor evocate de recurent, ce au relevanță, în fapt, din perspectiva fondului dreptului pretins. Pentru aceleași considerente sunt, de altfel, nefondate și criticile recurentului -reclamant aduse, prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., manierei în care prima instanță a soluționat pretențiile reclamantului ce vizau drepturile salariale aferente unui VRS de 405 RON pentru perioada 03.12.2013 - 08.04.2015. Contrar celor afirmate de recurent, aspectele dezlegate prin Decizia nr. 36/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu generează efecte în prezenta cauză, câtă vreme, pe de o parte, privesc maniera de interpretare a O.U.G. nr. 83/2014, modificată prin Legea nr. 71/2015, ce sunt incidente începând cu data de 09.04.2015, iar pe de altă parte vizează soluția egalizării, aferentă fondului chestiunii deduse judecății, iar nu limitele învestirii instanței or consecințele unui anumit cadru procesual obiectiv trasat prin cererea de chemare în judecată. În concluzie, nu se poate reține, în privința pretențiilor reclamantului ce vizează perioada 03.12.2013 - 08.04.2015, nici incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. și nici cea a cazului de casare prevăzut de pct. 8 alin. (1) al aceluiași text normativ. În ceea ce privește chestiunea sporului de doctorat pentru perioada începând cu data de 09.04.2015, deși prin memoriul de recurs, recurentul învederează că aspectul supus analizei ar fi doar cel al modului de calcul (prin raportare la indemnizația de încadrare și valoarea sectorială din 2013, iar nu din 2009 cum a procedat pârâtul), Înalta Curte reține că și în această privință prima instanță a soluționat un astfel de petit pentru considerente legate, în esență, de cadrul procesual obiectiv trasat de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Astfel, din analiza petitului acțiunii în contencios administrativ rezultă că reclamantul a solicitat anularea ordinului de salarizare și, subsecvent, obligarea acestuia la emiterea unui nou ordin, solicitând însă, în planul drepturilor conferite acestuia de deținerea titlului de doctor, acordarea unui spor în cuantum de 15%, calculat în raport de o indemnizație de încadrare până la data de 01.12.2015, în cuantum de 405 RON, iar cu începere din data de 01.12.2015, pe baza unei valori de referință sectorială de 445,5 RON, susținând că un astfel de spor ar trebui calcul nu prin raportare la indemnizația de încadrare din 2009 și valoarea sectorială de la acel moment, ci în funcție de indemnizația de încadrare ce i se cuvenea la data de 03.12.2013, când a dobândit titlul de doctor. Prima etapă a soluționării unui astfel de petit (ce o precedă pe cea a identificării mecanismului de calcul, în sine) este cea a verificării existenței unui drept al reclamantului la acordarea unui spor de doctorat. Or, din această perspectivă, în privința perioadei începând cu data de 09.04.2015, în mod corect prima instanță a reținut că, în condițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010, nu este întemeiată solicitarea de acordare a unui spor, câtă vreme acestea reglementau dreptul la o sumă compensatorie, ce se introducea în elementul central de salarizare -indemnizația de încadrare brută lunară (fără ca prin acordarea acesteia să fie generate creșteri salariale altele decât cele prevăzute de un astfel de act normativ), iar nu la un spor, drept element secundar de salarizare. Din această perspectivă, relevantă este evoluția în timp a prevederilor normative cu impact asupra drepturilor conferite, în materia salarizării, de deținerea titlului de doctor. Înalta Curte reține că, prin O.U.G. nr. 27/2006, sistemul de salarizare a fost reglementat ca fiind compus din următoarele elemente: (i). o indemnizație de încadrare lunară brută, stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prevăzută de art. 86 din Legea nr. 303/2004, majorată în raport de vechimea efectivă în funcția de judecător/procuror, pe tranșe de vechime și (ii) următoarele sporuri: de vechime în munca, de 5%, 10%, 15%, 20% sau 25%, în funcție de transele de vechime in munca de 3-5 ani, 5-10 ani, 10-15 ani, 15-20 ani, peste 20 de ani, de condiții grele, vătămătoare sau periculoase (toxicitate) de 15% din indemnizația de încadrare lunara majorată și un spor pentru titlul științific de doctor de 15% din indemnizația de încadrare bruta lunară. Din luna mai 2009 ordonatorul principal de credite, mai precis Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești (la acea data) a acceptat, pe calea unor ordine de ministru, adăugarea la elementele de salarizare de mai sus, a încă doua noi elemente: un spor de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare lunară majorată și un spor de risc și suprasolicitare neuropsihica de 50% din indemnizația de încadrare lunară majorată. Prin Legea nr. 330/2009 sistemul de salarizare a fost modificat, în sensul acordării, la nivelul familiilor ocupaționale, cu începere din data de 01.01.2010, a unei ponderi mult mai mari elementului principal al sistemului de salarizare constând în salariu de bază/salariul funcției de bază/solda de funcție/indemnizația lunară de încadrare, urmând ca sporurile să nu depășească, cumulat, 30% din elementul de baza. Totodată, legiuitorul a prevăzut ca elementul principal de salarizare să fie stabilit pe baza unor coeficienți de ierarhizare, cuprinși între 1 și 15, urmând ca unele sporuri să fie incluse în acest element de baza (inclusiv sporul de vechime), alte sporuri să fie acordate în continuare, în mod distinct, iar alte sporuri să fie eliminate. Din perspectiva familiei ocupaționale "Justiție", salarizarea s-a realizat potrivit anexei nr. VI a Legii nr. 330/2009, ce conține unele elemente particulare, determinate în special de cele două sporuri (confidențialitate și suprasolicitare neuropsihică), coroborate cu necesitatea respectării obiectivului de principiu din art. 30, alin. (5), teza introductivă din lege, potrivit căreia "în anul 2010, personalul aflat în funcție la 31 decembrie 2009 își va păstra salariul avut, fără a fi afectat de masurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009". În ceea ce privește sporul de doctorat, acesta nu s-a mai regăsit printre sporurile enumerate în anexa VI. Ca atare, în privința acestui spor, a devenit aplicabil art. 30, alin. (6) din Legea nr. 330/2009, potrivit căruia: "pentru persoanele ale căror sporuri cu caracter permanent acordate în luna decembrie 2009 nu se mai regăsesc în anexele la prezenta lege și nu au fost incluse în (...) indemnizațiile lunare de încadrare, sumele corespunzătoare acestor sporuri vor fi avute în vedere în legile anuale de salarizare, până la acoperirea integrală a acestora", mai exact de art. 6, alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 potrivit căruia "în cazul în care drepturile salariale determinate în conformitate cu Legea-cadru nr. 330/2009 și cu prezenta ordonanță de urgență sunt mai mici decât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcția respectivă pentru luna decembrie 2009 se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferența, în măsura în care persoana își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Această sumă se include în salariul de bază, solda/salariul funcției de bază sau indemnizația lunară de încadrare, după caz, dar nu este luată în calcul la determinarea altor drepturi de natură salarială care se stabilesc în funcție de acestea." Prin Legea nr. 284/2010 a operat o nouă reformă a sistemului de salarizare a personalului bugetar, care a înlocuit sistemul stabilit prin Legea nr. 330/2009. În art. 7 al legii s-a menționat că "aplicarea prevederilor prezentei legi se rea