ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1536/2022

Ședința publică din data de 16 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea înregistrată inițial sub nr. x/2017, la data de 11.10.2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, declinată ulterior către Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, unde a fost înregistrată sub nr. x/2018 și, în urma regulatorului de competența pronunțat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 449 din 1 februarie 2019, deferită, spre competentă soluționare, Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Interne (i) anularea fișelor de post ale funcțiilor de "director al Direcției operații" și "șef serviciu la Serviciul cooperare interinstituțională", prevăzute la pozițiile nr. 53/a, respectiv 130/a din statul de organizare a Direcției Generale Management Operațional din cadrul aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne, (ii). obligarea Ministerului Afacerilor Interne să refacă fișele de post ale funcțiilor de "director al Direcției operații" și "șef serviciu I la Serviciul de cooperare interinstituțională", prevăzute la pozițiile nr. 53/a, respectiv 130/a din statul de organizare a Direcției Generale Management Operațional din cadrul aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne, astfel încât militarilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne să le fie permisă participarea la concursurile de ocupare a acestora, (iii). obligarea Ministerul Afacerilor Interne să refacă fișa de post a funcției de "director al Direcției operații", prevăzută la poziția nr. 53/a din statul de organizare a Direcției Generale Management Operațional din cadrul aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne, astfel încât să fie permisă participarea la concursurile de ocupare a acestora de către persoane care au "3 ani vechime în funcții de conducere în unități din MAI", (iv). anularea concursurilor organizate în zilele de 27.03.2017, ora 09:00 și 29.03.2017 ora 09:00, pentru ocuparea funcțiilor de "director al Direcției operații", respectiv "șef serviciu I la Serviciul cooperare interinstituțională", prevăzute la pozițiile nr. 53/a, respectiv 130/a din statul de organizare a Direcției Generale Management Operațional din cadrul aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne, precum și a rezultatelor acestora.

1.2. Prin cererea completatoare depusă la data de 13.04.2018, reclamantul a invocat excepției de nelegalitate a Ordinului ministrului afacerilor interne nr. 100/2011 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Direcției Generale Juridice, solicitând, totodată: a)constatarea naturii ordinului, de act administrativ cu caracter individual, b) calificarea acestuia ca act administrativ individual de înființare a unui alt organ de specialitate în compunerea unui minister, c) calificarea ordinului ca act administrativ individual de exceptare a dispozițiilor legale privind reprezentarea persoanei juridice de către o persoană fizică, în sensul că persoana juridică Ministerul Afacerilor Interne ar putea fi reprezentată de un alt organ de specialitate înființat în compunerea ministerului, d) constatarea neconstituționalității și nelegalității actului contestat și e) pe cale de consecință, sancționarea cu neluarea în seamă a actelor procedurale, inclusiv întâmpinarea, emanând de la Direcția Generală Juridică, în calitatea de reprezentant al Ministerului Afacerilor Interne.

1.3. La data de 07.06.2019, reclamantul a invocat și excepția de nelegalitate a Ordinului Ministrului Afacerilor Interne nr. II/6682/17.11.2017.

1.4. Prin cererile formulate la data de 06.09.2019, reclamantul a solicitat introducerea în cauză a funcționarilor publici B., C., D. și E. și a Direcției Generale Juridice, Direcției Generale Management Resurse Umane și Direcției Generale Management Operațional, toate organizate în compunerea Ministerului Afacerilor Interne, invocând, totodată și excepția de nelegalitate a Ordinului Ministrului Afacerilor Interne nr. II/1331/10.02.2017.

2.1. Prin încheierea de ședință din data de 18 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de introducere în cauză a pârâților persoane fizice, precum și pe cea a celor trei direcții din cadrul Ministerul Afacerilor și internelor, a calificat excepția lipsei personalității juridice a Ministerul Afacerilor Interne drept excepția lipsei capacității procesuale de folosință, a respins cererea de suplimentare a probatoriului, formulată de reclamant prin notele scrise depuse la respectivul termen de judecată și a rămas în pronunțare asupra excepției de nelegalitate a Ordinului M.I.R.A. nr. 100/2011 și a Ordinului M.A.I. nr. II/6682/17.11.2017, a excepțiilor lipsei dovezii calității Direcției Generale Juridice de reprezentantă a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, inadmisibilității capetelor 1 și 4 ale cererii, pentru lipsa plângerii prealabile și autorității de lucru judecat în privința capătului de cerere prin care s-a solicitat obligarea Ministerului Afacerilor Interne la aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare, precum și asupra fondului cauzei.

2.2. Prin sentința civilă nr. 2508 din data de 8 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate a Ordinului M.I.R.A. nr. 100/2011 și a Ordinului M.A.I. nr. II/6682/17.11.2017, a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, ca neîntemeiată și a admis excepția inadmisibilității capetelor 1 și 4 ale cererii, pentru lipsa plângerii prealabile, respingând capetele de cerere privind anularea fișelor de post și a concursurilor, ca inadmisibile.

Totodată, prima instanță a admis excepția autorității de lucru judecat în privința capătului de cerere prin care s-a solicitat obligarea Ministerului Afacerilor Interne la aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare, respingând un astfel de capăt de cerere ca efect al autorității de lucru judecat și a respins, în rest, acțiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Împotriva încheierii de ședință din data de 18 octombrie 2019 și a sentinței civile nr. 2508 din data de 8 noiembrie 2019, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a formulat recurs, prin care, invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârilor atacate și, în rejudecare, obligarea intimatului Ministerul Afacerilor Interne la aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a acestuia și la stabilirea atribuțiilor compartimentelor Ministerului Afacerilor Interne - inclusiv cele ale Direcției generale management operațional, conform dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor. Totodată, recurentul a solicitat anularea fișelor de post ale funcțiilor de "director al Direcției operații" și "șef serviciu la Serviciul cooperare interinstituțională", prevăzute la pozițiile nr. 53/a, respectiv 130/a din statul de organizare a Direcției Generale Management Operațional din cadrul aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne, obligarea Ministerului Afacerilor Interne la refacerea fișelor de post ale funcțiilor de "director al Direcției operații" și "șef serviciu I la Serviciul de cooperare interinstituțională", prevăzute la pozițiile nr. 53/a, respectiv 130/a din statul de organizare a Direcției Generale Management Operațional din cadrul aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne, astfel încât militarilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne să le fie permisă participarea la concursurile de ocupare a acestora, obligarea Ministerul Afacerilor Interne la refacerea fișei de post a funcției de "director al Direcției operații", prevăzută la poziția nr. 53/a din statul de organizare a Direcției Generale Management Operațional din cadrul aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne, astfel încât să fie permisă participarea la concursurile de ocupare a acestora de către persoane care au "3 ani vechime în funcții de conducere în unități din MAI", anularea concursurilor organizate în zilele de 27.03.2017, ora 09:00 și 29.03.2017 ora 09:00, pentru ocuparea funcțiilor de "director al Direcției operații", respectiv "șef serviciu I la Serviciul cooperare interinstituțională", prevăzute la pozițiile nr. 53/a, respectiv 130/a din statul de organizare a Direcției Generale Management Operațional din cadrul aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne, precum și a rezultatelor acestora și întoarcerea sumei de 250 RON achitată de reclamant cu titlul de taxă de timbru.

În susținerea căii de atac exercitate, recurentul a învederat, dintr-o primă perspectivă, că, prin stabilirea în sarcina sa a unei obligații de plată a unei taxe de timbru în cuantum de 250 RON, prima instanță a încălcat dispozițiile art. 29 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013, potrivit cărora acțiunile exercitate de funcționari publici (cadre militare) având drept obiect raporturile de serviciu ale acestora, sunt scutite de plata taxei de timbru.

Printr-un alt set de critici, recurentul a criticat maniera în care prima instanță a respins cererea din 18.10.2019, prin care reclamantul a solicitat depunerea unor noi înscrisuri, apreciind motivele invocate de judecătorul fondului ca fiind străine de natura cauzei, contradictorii și eronate, câtă vreme cererea avea ca obiectiv stabilirea întinderii prejudiciului creat reclamantului precum și completarea cererii chemare în judecată, raportat la faptul că, din documentația depusă la dosar la data de 7 iunie 2019, a rezultat, în opinia recurentului, fraudarea concursului precum și inexistența actelor premergătoare emiterii fișelor posturilor scoase la concurs.

A criticat recurentul și soluția pronunțată de instanța de fond asupra cererii din 06.09.2019, de introducere în cauză a persoanelor fizice, în raport cu faptul că documentația a fost depusă la instanță la data de 7 iunie 2019, apreciind recurentul că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin soluția acesteia de respingere a cererii.

Nelegală a fost apreciată de recurent și soluția primei instanțe de respingere a cererii din 06.09.2019 de introducere în cauză a celor trei unități de poliție organizate în compunerea Ministerului Afacerilor Interne, apreciind că soluția instanței de fond este contrară prevederilor art. 56 alin. (2) C. proc. civ.

O altă critică formulată în recurs a vizat maniera în care instanța de fond a soluționat excepția de nelegalitate a Ordinului M.I.R.A. nr. 100/2011 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare al Direcției Generale Juridice și a Ordinului M.A.I. nr. II/6682/17.11.2017 privind împuternicirea temporară a semnatarului întâmpinării pe funcția de director general adjunct al DGJ, apreciată de recurent ca fiind subsecventă excepției lipsei calității Direcției Generale Juridice de reprezentantă a pârâtului. În opinia recurentului, motivele evocate de prima instanță sunt străine de natura cauzei, câtă vreme stabilirea subiecților raportului juridic reprezintă aspecte ce țin de fondul raporturilor deduse judecății.

Totodată, recurentul a apreciat că prin raționamentul exprimat, ce, în opinia sa, ar viza stabilirea faptului că un regulament de organizare și funcționare nelegal emis sau ordinul de numire pe o funcție de consilier juridic au valoare de împuternicire semnată de ministru, prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a încălcat normele de drept material și pe cele de ordine publică, precum cele ale art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 30/2007.

De asemenea, recurentul a invocat aspectul caracterului străin de natura cauzei a motivării instanței de fond ce a stat la baza soluției de respingere a excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, apreciind că primul judecător nu a argumentat de ce a apreciat că o unitate de poliție și nu ministrul, poate desemna reprezentantul pârâtului, cu încălcarea, totodată a dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 90/2001, art. 7 alin. (4) și 11 alin. (2) din Legea nr. 30/2007.

Cu privire la excepția lipsei personalității juridice a Ministerului Afacerilor Interne, recurentul a învederat că instanța de fond a calificat-o, în mod eronat, drept excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului și a respins-o pe motive străine de natura cauzei. În opinia sa, conform art. 45 și 49 alin. (3) din Legea nr. 90/2001 coroborat cu dispozițiile art. 187 C. proc. civ., Ministerul Afacerilor Interne avea obligația să elaboreze Regulamentul de organizare și funcționare în care să stabilească atribuțiile compartimentelor ministerului precum și fișele de post ale conducerii acestuia, inclusiv ale secretarului general al ministerului. Voința persoanei juridice Ministerul Afacerilor Interne era diferită de voința persoanei fizice numite în funcția de ministru, fapt ce impunea elaborarea ROF-ului MAI.

Cu privire la excepția inadmisibilității capetelor 1 și 4 ale cererii pentru lipsa plângerii prealabile, recurentul a învederat că soluția instanței de fond s-a bazat pe o motivare eronată și contradictorie, prin care instanța de fond a reținut, pe de o parte, că recurentul nu a parcurs procedura prealabilă și nu a solicitat MAI să anuleze fișele de post și concursurile aferente, ci a solicitat modificarea fișelor de post și sistarea concursurilor, iar pe de altă parte, că procedura prealabilă era obligatorie. În opinia recurentului, o atare inadmisibilitate nu putea fi reținută câtă vreme, prin cererile adresate pârâtului a învederat nelegalitatea actelor atacate. Totodată, recurentul a evocat o obligație ce incumba Ministerului Afacerilor Interne, în sensul alegerii modalității de repunere în legalitate. A mai arătat recurentul că actele contestate au intrat în vigoare fără a fi publicate, iar, odată intrate în circuitul civil, nu mai exista posibilitatea unei anulări a acestora, altfel decât de către instanță. Din această perspectivă, recurentul a făcut trimitere la dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, ce reglementează o situație de excepție, ce derogă de la obligativitatea parcurgerii procedurii plângerii prealabile.

A mai criticat recurentul și soluția primei instanțe de reținere a efectelor autorității de lucru judecat în privința capătului de cerere prin care s-a solicitat obligarea Ministerului Afacerilor Interne la aprobarea Regulamentul de organizare și funcționare, apreciind că instanța a furnizat, în susținerea unei astfel de soluții, o motivare străină de natura cauzei, prin care nu a explicat motivele de respingere a argumentelor prezentate de recurent.

Nu în ultimul rând, recurentul a învederat că, în ce privește fondul cauzei, instanța a respins cererile sale întemeindu-se pe excepțiile eronat soluționate, pe motive străine de natura cauzei, precum și fără să motiveze respingerea argumentelor arătate de acesta. În opinia acestuia, art. 14 din Ordinul MAI nr. 105/2013 nu are legătură cu natura cauzei, referindu-se la înscrierea în statul de organizare a unor funcții în alternativă, iar nu la instituția juridică a echivalării gradelor militare cu cele profesionale prevăzută de art. 73 alin. (1) și (2) din Legea nr. 360/2002, prima instanță omițând, în opinia recurentului, să pună în discuția contradictorie a părților, incidența prevederilor legale evocate de recurent.

4.1. Prin întâmpinarea depusă, intimata-pârâtă Direcția Generală Management Operațional, organizată în compunerea Ministerului Afacerilor Interne, a solicitat respingerea capetelor 4, 7, 9 și 10 din cererea de recurs formulată de reclamantul A., ca nefondate și menținerea încheierii de ședință din data de 18 octombrie 2019 și a sentinței atacate, drept temeinice și legale.

4.2. În cauză au formulat întâmpinări și intimații B., D. și E., prin care, invocând apărări similare, au solicitat respingerea capătului 3 al cererii de recurs și menținerea soluției pronunțate prin încheierea de ședință din data de 18 octombrie 2019, apreciind soluția primei instanțe, de respingere a cererii de introducere a lor în cauză, drept temeinică și legală.

4.3. Împotriva recursului formulat de recurentul - reclamant, a formulat întâmpinare și intimatul - pârât Ministerul Afacerilor Interne, prin care a solicitat respingerea căii de atac promovate de recurent, apreciind nefondate criticile aduse de acesta încheierii de ședință și sentinței recurate, și legale dezlegările date de prima instanță chestiunilor de drept tranșate prin cele două hotărâri judecătorești.

4.4 La rândul său, intimata - pârâtă Direcția Generală Management Resurse Umane a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantul A., ca nefondat și menținerea încheierii de ședință din data de 18 octombrie 2019 și a sentinței atacate, drept temeinice și legale.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 494, art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 12 martie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 16 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate prin întâmpinări și de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, din perspectiva aspectelor evocate de recurent în calea de atac exercitată, ce vizează modul de stabilire în sarcina sa, de către instanța de fond, prin rezoluția premergătoare privind regularizarea cererii de chemare în judecată din data de 13.10.2017 a obligației de achitare a taxei judiciare de timbru, Înalta Curte reține că sus indicata rezoluție nu are natura juridică a unei hotărâri judecătorești, în sensul art. 424 C. proc. civ., având natura juridică a unui înscris emis în cadrul controlului administrativ al regularității cererii de chemare în judecată, în sensul prevederilor art. 200 C. proc. civ.

După cum s-a reținut și în decizia nr. 7/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, modul de stabilire a taxei judiciare de timbru reprezintă o operațiune de ansamblu, ce se constituie din mai multe etape, începând cu încadrarea acțiunii sau a cererii deduse judecății în categoriile prevăzute, în prezent, de O.U.G. nr. 80/2013, în scopul stabilirii caracterului timbrabil sau netimbrabil al cererii, iar în situația în care se stabilește că acțiunea sau cererea este supusă taxei judiciare de timbru, următoarea etapă constă în determinarea cuantumului acestei taxe, procedeu care poate presupune inclusiv un calcul matematic. Astfel, instanța de control judiciar observă că, în materia obligației de achitare a taxei judiciare de timbru, emiterea unei hotărâri, în sensul art. 424 C. proc. civ., a fost reglementată de legiuitor doar în ipoteza anulării cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea unei astfel de obligații, potrivit art. 200 alin. (4), coroborat cu art. 197 C. proc. civ., drept etapă finală a operațiunii de ansamblu și care devine incidentă doar în măsura neîndeplinirii obligației. Astfel, legiuitorul nu a conferit natura de hotărâri judecătorești altor acte emise în demersul de stabilire a taxelor judiciare de timbru.

Or, conform prevederilor art. 457 C. proc. civ., obiectul căilor de atac reglementate de C. proc. civ. poate fi reprezentat doar de hotărâri judecătorești.

Totodată, Înalta Curte va avea în vedere și prevederile art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, ce reglementează "reexaminarea", drept o cale de atac expresă împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, precum și aspectele statuate prin decizia nr. 7/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, conform cărora partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul căilor de atac de reformare, apelul sau recursul.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că aspectele invocate de recurent împotriva unei măsuri administrative, precum rezoluția de stabilire a taxei de timbru nu pot fi calificate drept critici specifice căii de atac a recursului, motiv pentru care nu pot face obiectul examinării.

În ceea ce privește recursul exercitat de reclamantul A. împotriva încheierii de ședință din data de 18 octombrie 2019 și a sentinței civile nr. 2508 din data de 8 noiembrie 2019, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în limitele trasate de recurent prin memoriul de recurs, instanța de control judiciar apreciază criticile aduse celor două hotărâri judecătorești ca nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în paragrafele ulterioare.

Răspunzând punctual motivelor invocate, Înalta Curte consideră ca fiind nefondate argumentele subsumate de recurent cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., invocate, de altfel, de acesta, doar în ceea ce privește soluția primei instanțe de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de nelegalitate a Ordinului M.I.R.A. nr. 100/2011 și a Ordinului M.A.I. nr. II/6682/17.11.2017, apreciind că, în cauză, nu poate fi reținută incidența unei încălcări, de către prima instanță, a atribuțiilor puterii judecătorești.

Instanța de control judiciar are în vedere faptul că motivul de nelegalitate în discuție se întemeiază pe conceptul de "exces de putere", ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat. Astfel, în conformitate cu dispozițiile reglementate prin anterior indicatul motiv de nelegalitate se poate cere și, respectiv, se poate dispune casarea unei hotărâri atunci când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Prin sintagma "depășirea puterii judecătorești" se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative (privite lato sensu), așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească. Prin urmare, acest motiv de casare vizează încălcarea unor atribuții recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorități statale.

Or, în speță, nu poate fi decelat un caz de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, respectiv de imixtiune a instanței de fond în atribuțiile altor autorități, câtă vreme instanța s-a pronunțat, din perspectiva excepției de nelegalitate a Ordinului M.I.R.A. nr. 100/2011 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare al Direcției Generale Juridice și a Ordinului M.A.I. nr. II/6682/17.11.2017, în limitele prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, ce stabilesc în sarcina instanțelor de judecată (iar nu în cea a altor organe aparținând altei autorități constituite în stat) atributul verificării, în cadrul litigiului de contencios administrativ, a condițiilor privind admisibilitatea excepției de nelegalitate (reglementate de sus indicatele prevederi legale) și de pronunțare a unei soluții cu privire la o astfel de excepție.

Pe cale de consecință, nu poate fi reținută incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

De asemenea, nefondate sunt și criticile expuse de recurent în cuprinsul memoriului de recurs, prin care acesta a invocat incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atât din perspectiva soluției de respingere a cererii din 18.10.2019, prin care reclamantul a solicitat depunerea unor noi înscrisuri, dar și a soluției de respingere a excepției de nelegalitate a Ordinului M.I.R.A. nr. 100/2011 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare al Direcției Generale Juridice și a Ordinului M.A.I. nr. II/6682/17.11.2017, a celei de respingere a excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, a celei privind respingerea excepției lipsei personalității juridice a aceluiași pârât, a celei privind inadmisibilitatea capetelor 1 și 4 ale cererii de chemare în judecată, a celei a autorității de lucru judecat (în privința căreia recurentul a invocat, de altfel, doar acest caz de casare) și a fondului cauzei.

Înalta Curte nu poate să dea eficiență criticilor recurentului privind neanalizarea de către primul judecător a unor aspecte, câtă vreme motivul de recurs invocat nu are în vedere analizarea expresă de către judecător a fiecăruia dintre argumentele de fapt și de drept expuse de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părților, stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raționament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluției date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză. Instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluția adoptată, fiind respectate prevederile art. 22 alin. (2) și ale art. 425 C. proc. civ. și arătat silogismul logico-juridic ce a stat la baza sentinței pronunțate.

În realitate, în argumentarea susținerilor privind nemotivarea, motivarea contradictorie ori străină de natura cauzei, sau preluarea, de către prima instanță, a argumentelor părților adverse, recurentul face trimitere la modalitatea de soluționare a raportului juridic dedus judecății, de apreciere a pertinenței unor probe și cum aceste probe trebuiau interpretate și coroborate între ele, declarându-și dezacordul față de concluziile instanței și față de încheierea și sentința pronunțate, fără ca aceste aspecte să vizeze, însă, în mod concret, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, nemulțumirea recurentului, rezultată din faptul că acesta a apreciat că prima instanță nu a acordat o egală valoare argumentelor sale (evocată, în special, în privința soluției de reținere a autorității de lucru judecat), în raport de cele ale părților adverse, nu este în măsură să atragă incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Faptul că argumentele și probele administrate de către pârâți au format convingerea instanței în sensul soluțiilor adoptate și faptul că judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a apreciat fondate respectivele argumente, nu poate echivala, sub nicio formă, cu o necercetate sau o cercetare superficială a cauzei, nici din perspectiva manierei de soluționare a cererilor formulate de reclamant, nici din cea a soluțiilor date excepțiilor și nici din perspectiva manierei de tranșare a fondului cauzei.

În jurisprudența sa constantă, instanța supremă a stabilit că "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului."

Se rețin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudența CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunțată în cauza Gheorghe Mocuța contra României):

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticilor circumscrise acestui motiv de casare, întrucât hotărârea primei instanțe cuprinde argumente pe care și-a fundamentat judecătorul fondului soluția pronunțată. Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate și care are legătură cu aspectele deduse judecății, este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, ocrotite prin dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Observând criticile evocate de recurentul - reclamant în cuprinsul diverselor pasaje ale cererii sale de recurs și ce pot, în esență, fi subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488, alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea pot fi grupate în următoarele seturi de argumente:

· Critici potrivit cărora, prin respingerea cererii de probatorii formulate la data de 18.10.2019, instanța a interpretat eronat limitele învestirii sale, omițând să observe că, printr-o astfel de cerere, teza probatorie urmărită era cea a întinderii prejudiciului creat reclamantului, precum și completarea cererii de chemare în judecată;

· Critici ce vizează soluția pronunțată prin încheierea din data de 18 octombrie 2019 în privința cererii de introducere în cauză a funcționarilor publici B., C., D. și E.;

· Critici ce vizează soluția pronunțată prin încheierea din data de 18 octombrie 2019 în privința cererii de introducere în cauză a Direcției Generale Juridice, a Direcției Generale Management Resurse Umane și a Direcției Generale Management Operațional, toate organizate în compunerea Ministerului Afacerilor Interne;

· Critici aduse modului de soluționare a excepției de nelegalitate ce viza Ordinul M.I.R.A. nr. 100/2011 și Ordinul M.A.I. nr. II/6682/17.11.2017;

· Argumente prin care este criticată soluția pronunțată asupra excepției lipsei dovezii calității Direcției Generale Juridice de reprezentată a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne;

· Critici aduse soluției de respingere a excepției lipsei personalității juridice a Ministerului Afacerilor Interne;

· Critici aduse manierei de analizare a excepției inadmisibilității capetelor 1 și 4 ale cererii de chemare în judecată, pentru lipsa plângerii prealabile;

· Critici aduse soluției de admitere a excepției autorității de lucru judecat în privința capătului de cerere prin care s-a solicitat obligarea Ministerului Afacerilor Interne la aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare.

Înalta Curte reține, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., că se poate cere casarea unei hotărâri numai când, prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, însă o astfel de sancțiune nu este incidentă în orice ipoteză în care sunt nerespectate cerințe legale, ci doar în acel context în care, prin nerespectarea cerinței legale, s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii.

Prin primul set de critici, recurentul critică, în fapt, maniera în care, în aprecierea legăturii cu cauza a probelor solicitate, prima instanță a identificat limitele cadrului procesual cu care aceasta a fost învestită.

Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte apreciază că, în identificarea limitelor învestirii sale, în mod corect prima instanță a dat eficiență doar cererii inițiale de chemare în judecată și celei depuse la data de 13.04.2018, iar nu și notelor scrise privind noi motive de nelegalitate, depuse la data de 06.09.2019, câtă vreme, prin acestea, recurentul a invocat chestiuni de drept bine determinate (având cauză juridică proprie) fără a respecta, însă, rigorile procedurale ale învestirii instanței de judecată, astfel cum sunt acestea reglementate de art. 204 C. proc. civ.

De asemenea, analizând atât cererea de chemare în judecată formulată de recurent, cât și cererea completatoare depusă la data de 13.04.2018, instanța de control judiciar observă că, prin intermediul acestora reclamantul nu a solicitat, în sensul art. 8 din Legea nr. 554/2004, repararea pagubei cauzate, motiv pentru care, în evaluarea legăturii cu cauza a solicitării de suplimentare a probatoriului (formulată de reclamant la data de 18.10.2019), a cărei teză probatorie a fost, conform chiar precizărilor reclamantului, cea a identificării prejudiciului cauzat acestuia de modul de desfășurare a concursurilor, în mod corect prima instanță a reținut că nu era învestită cu o cerere precum cea sus indicată (privind repararea pagubei).

Pe cale de consecință, nu se poare reține o încălcare, de către instanța de fond, a prevederilor art. 22 C. proc. civ., ce reglementează obligațiile acesteia în raport de limitele învestirii, fiind nefondate criticile recurentului.

În ceea ce privește caracterul pertinent și util al unui astfel de probatoriu, privit din perspectiva capacității acestuia de a dezlega chestiunile de drept cu care instanța a fost învestită, Înalta Curte reține că aprecierea judecătorului fondului este conformă normelor de procedură ce reglementează maniera de evaluare a acelor mijloace de probă ce pot fi administrate în raport de cadrul procesual deferit soluționării, câtă vreme teza probatorie exhibată de recurentul- reclamant viza chestiuni cu care instanța nu a fost învestită.

În ceea ce privește maniera de soluționare, de către prima instanță, a cererii reclamantului de introducere în cauză a funcționarilor publici B., C., D. și E., instanța de control judiciar observă că unicul aspect evocat de recurent vizează o nerespectare, în opinia acestuia, de către prima instanță, a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004. Or, Înalta Curte apreciază că un astfel de text normativ reglementează o cu totul altă ipoteză decât cea incidentă cauzei, mai precis pe cea în care persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, iar cererea de despăgubiri este formulată pe cale separată. În cauza de față, chestiunea evocată de prima instanță a fost cea a inexistenței unei cereri de reparare a pagubei cauzate, cu care reclamantul să fi învestit o atare instanță, judecătorul apreciind că, față de cadrul procesual obiectiv stabilit de reclamant în cauza pendinte, cererea de introducere în cauză a funcționarilor publici nu îndeplinește condițiile reglementate de art. 16 din Legea nr. 554/2004. Astfel, întrucât cererea de introducere în cauză a fost formulată în cadrul unei acțiuni prin care s-a solicitat anularea unor acte administrative și obligarea pârâtului la emiterea altora, fără ca reclamantul să pretindă și o reparare a unei eventuale pagube, instanța de fond nu era ținută de realizarea unei analize a cererii de introducere în cauză, în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce nu erau incidente cadrului procesual dedus soluționării instanței.

De asemenea, în ceea ce privește soluția dată prin încheierea din data de 18 octombrie 2019 cererii de introducere în cauză a Direcției Generale Juridice, Direcției Generale Management Resurse Umane și Direcției Generale Management Operațional, toate organizate în compunerea Ministerului Afacerilor Interne, nu poate fi reținută o încălcare a dispozițiilor art. 56 alin. (2) C. proc. civ., câtă vreme pe de o parte, având în vedere și obiectul cauzei (descris în punctul I.1. din cuprinsul prezentei hotărâri) litigiul pendinte este guvernat de Legea contenciosului administrativ ce reglementează reguli specifice de identificare a calității procesuale pasive, iar pe de altă parte, prevederile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. reglementează contextul asociațiilor, societăților sau altor entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii, iar nu al structurilor funcționale ale unei autorități publice ce era deja parte a cadrului procesual pasiv. Pe cale de consecință, nu se poate reține o încălcare a sus indicatelor prevederi legale, criticile recurentului fiind nefondate.

Totodată, instanța de control judiciar apreciază că judecătorul fondului a interpretat și aplicat corect prevederile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, raportate la situația de fapt dedusă judecății, atunci când a apreciat că excepțiile de nelegalitate ce vizau Ordinul M.I.R.A. nr. 100/2011 și Ordinul M.A.I. nr. II/6682/17.11.2017 nu îndeplineau condițiile de admisibilitate reglementate de sus indicatele prevederi normative.

Din analiza cererii aflate la dosarului nr. x/2017, privind excepția de nelegalitate a Ordinului M.I.R.A. nr. 100/2011, dar și a cererii aflate la dosarului instanței de fond (nr. x/2018), Înalta Curte reține că astfel de mijloace de apărare au fost invocate în susținerea excepției lipsei calității Direcției Generale Juridice de reprezentant al pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, invocate prin notele de ședință aflate la dosarului nr. x/2017 Pe de altă parte, prevederile alin. (2) al art. 4 din Legea nr. 554/2004 condiționează utilizarea unui astfel de mijloc de apărare în litigiul în desfășurare, de relevanța actului administrativ cu caracter individual pentru soluționarea litigiului pe fond. Or, din analiza cererii de chemare în judecată și a celei de completare, Înalta Curte observă că aspectul nelegalității celor două ordine nu vizează chestiunile cu care instanța a fost învestită prin acestea, ci, după cum chiar recurentul învederează în cuprinsul cererilor prin care a invocat astfel de excepții de nelegalitate, chestiunea lipsei calității de reprezentant al semnatarului întâmpinării și a actelor de procedură realizate de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne în cauză. Or, contrar celor învederate de recurent, în mod corect prima instanță a apreciat că un astfel de mijloc de apărare nu poate fi utilizat în măsura în care nu vizează aspectele de fond ale cauzei.

Nefondate sunt și criticile aduse de recurent manierei în care prima instanță a soluționat excepția lipsei calității Direcției Generale Juridice de reprezentant al pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, câtă vreme, respingând excepția de nelegalitate a Ordinului M.I.R.A. nr. 100/2011 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare al Direcției Generale Juridice, judecătorul fondului a reținut corect existenta unui împuterniciri date acesteia de Ministrul Afacerilor Interne, în sensul art. 7 alin. (4) teză finală din O.U.G. nr. 30/2007, cu efecte în cauza pendinte, interpretând, contrar celor învederate de recurent, corect astfel de prevederi.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că Ordinul M.I.R.A. nr. 100/2011, reprezintă un act administrativ emis chiar de către Ministrul prevăzut de sus indicatul text normativ (art. 7 alin. (4) teză finală din O.U.G. nr. 30/2007), prin intermediul căruia, astfel cum rezultă din art. 2 alin. (1) din Ordin, Direcția Generală Juridică a fost împuternicită să desfășoare activitatea de reprezentare și apărare a intereselor ministerului în fața instanțelor judecătorești sau a altor organe de jurisdicție. De asemenea, Înalta Curte reține că, potrivit art. 1 alin. (3) al Ordinului M.I.R.A. nr. 100/2011, activitatea direcției generale este destinată asigurării legalității actelor emise/semnate de ministrul afacerilor interne, secretarii de stat și secretarul general, legalității contractelor și actelor care angajează răspunderea juridică a ministerului, reprezentării și apărării intereselor ministerului în fața instanțelor de judecată și a altor organe de jurisdicție, potrivit reglementărilor legale în vigoare, iar, potrivit art. 4 alin. (1) - (3) din același Ordin, Direcția generală, prin directorul general, directorii generali adjuncți, sau personalul desemnat de către aceștia, reprezintă și angajează ministerul în raporturile cu instanțele de judecată și a altor organe de jurisdicție și îndrumă, coordonează, controlează și monitorizează activitățile din domeniul său de competență desfășurate de către structurile de profil ori de personalul desemnat în acest scop la nivelul unităților din aparatul central al ministerului, al instituțiilor și structurilor aflate în subordinea ministerului și al unităților din subordinea acestora, în limitele și în condițiile stabilite potrivit reglementărilor în vigoare. Reprezentarea intereselor ministerului în fața instanțelor de judecată și a altor organe de jurisdicție se asigură de către direcția generală, prin consilieri juridici desemnați pe baza delegației de reprezentare, semnată de directorul general sau de directorii generali adjuncți. Directorul general, precum și directorii generali adjuncți ai direcției generale sunt împuterniciți să semneze acțiuni în justiție, căi de atac, renunțarea la acțiuni și căi de atac, precum și orice mijloace legale de apărare a intereselor ministerului în fața instanțelor de judecată și a altor organe de jurisdicție.

În cauză nu poate fi reținută o încălcare a prevederilor art. 46 din Legea nr. 90/2001 (în vigoare la data formulării apărărilor în prezenta cauză), ce reprezintă normă generală, în contextul în care prevederile O.U.G. nr. 30/2007, ce au natura unei norme speciale, permit ministrului utilizarea mecanismului împuternicirii, iar prevederile art. 12 alin. (1), (3) și (6) din O.U.G. nr. 30/2007, reglementează regimul legal al direcțiilor generale și maniera de organizare a activității acestora. De asemenea, Înalta Curte apreciază ca nefiind incidentă, în cauză, teza reglementată de art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 30/2007 (iar nu din Legea nr. 30/2007 pentru aprobarea Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 45/2006 privind unele măsuri pentru privatizarea F. - S.A. Râmnicu Vâlcea - cum eronat a învederat recurentul în memoriul de recurs), câtă vreme astfel de prevederi reglementează coordonarea activităților din teritoriu ale Ministerului Internelor și Reformei Administrative, iar nu reprezentarea în instanță.

De asemenea, nu pot fi primite nici criticile aduse de recurent manierei de soluționare a excepției lipsei personalității juridice a Ministerului Afacerilor Interne. Din această perspectivă, în raport de obiectul unei astfel de excepții, instanța de control judiciar apreciază că prima instanță a calificat-o corect drept excepția lipsei capacității de folosință, câtă vreme chestiunea ridicată de reclamant a vizat capacitatea Ministerului Afacerilor Interne de a sta în proces (astfel cum rezultă și din cererea aflată la dosarul instanței de fond), iar o astfel de chestiune a fost analizată de prima instanță, în mod corect, prin prisma parametrilor reglementați art. 32 din C. proc. civ.. De asemenea, obligațiile reglementate de art. 45 și art. 49 alin. (3) din Legea nr. 90/2001 (în vigoare la data formulării apărărilor în prezenta cauză), ce, de altfel, reprezintă normă generală în raport de prevederile O.U.G. nr. 30/2007, ce au natura unei norme speciale, nu reglementează chestiunea capacității de folosință a pârâtului, motiv pentru care nu prezintă relevanță din perspectiva unei astfel de chestiuni.

În ceea ce privește maniera de soluționare a capetelor 1 și 4 ale cererii de chemare în judecată, instanța de control judiciar împărtășește soluția primei instanțe, de respingere a acestora ca inadmisibile pentru lipsa plângerii prealabile, fiind nefondate criticile formulate de recurent. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că, prin intermediul celor două capete de cerere, reclamantul a solicitat anularea fișelor de post ale funcțiilor de director al Direcției operații și șef Serviciu I la Serviciul cooperare interinstituțională (prevăzute la pozițiile nr. 53/a respectiv 130/a din statul de organizare a Direcției Generale Management Operațional din cadrul aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne) și anularea concursurilor organizate în zilele de 27.03.2017 și 29.03.2017 pentru ocuparea unor astfel de funcții.

Prevederile art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 impun însă, parcurgerea unei proceduri prealabile, prin care persoana care se consideră vătămată trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, revocarea, în tot sau în parte, a actului administrativ individual care i se adresează sau adresat altui subiect de drept. Din conținutul normativ al sus indicatelor prevederi legale, rezultă că demararea procedurii administrative prealabile este condiționată de formularea unei solicitări concrete care să vizeze maniera în care titularul cererii solicită revocarea actului administrativ.

Or, după cum corect a reținut și prima instanță, cererile nr. x din 16.03.2017 și nr. 33743/SRP din 23.03.2017 nu îndeplinesc condițiile spre a fi calificate drept plângeri prealabile, în sensul art. 7 din Legea nr. 554/2004, privite din perspectiva cererilor ce fac obiectul petitelor 1 și 4 ale acțiunii în contencios administrativ cu care reclamantul a învestit instanța de judecată.

Astfel, prin intermediul unor astfel de cereri recurentul nu a solicitat autorității emitente anularea fișelor de post ale funcțiilor de director al Direcției operații și șef Serviciu I la Serviciul cooperare interinstituțională (prevăzute la pozițiile nr. 53/a respectiv 130/a din statul de organizare a Direcției Generale Management Operațional din cadrul aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne) și nici anularea concursurilor organizate în zilele de 27.03.2017 și 29.03.2017 pentru ocuparea unor astfel de funcții, simpla invocare a unor chestiuni de nelegalitate nefiind suficientă.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că nu se poate reține o încălcare, de către prima instanță a prevederilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, câtă vreme forma textului normativ în discuție, evocată de recurent, nu este aplicabilă cauzei. Din această perspectivă, instanța de control judiciar observă că recurentul invocă intrarea în circuitul civil a actelor a căror anulare a fost solicitată, drept ipoteză de exceptare de la obligația parcurgerii procedurii prealabile, însă o astfel de ipoteză a fost introdusă în conținutul normativ al prevederilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 doar începând cu data de 02.08.2018, urmare a modificării Legii nr. 554/2004 prin Legea nr. 212/2018. Or, în cauza de față, chestiunea parcurgerii procedurii prealabile vizează un moment anterior unor astfel de modificări legislative, fiind vizată perioada anterioară formulării cererii de chemare în judecată, ce a fost depusă de reclamant pe rolul instanțelor de judecată la data de 11.10.2017. Pe cale de consecință, chestiunea parcurgerii procedurii prealabile nu poate fi analizată decât în lumina prevederilor normative în vigoare la datele în raport de care este evaluată efectiva parcurgere a unei astfel de proceduri, iar din această perspectivă instanța de fond a aplicat corect astfel de prevederi normative.

Pe cale de consecință, cum prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu cele ale art. 193 C. proc. civ., condiționează dreptul de sesizare a instanței de contencios administrativ de parcurgerea unei proceduri prealabile ce nu a fost parcursă de recurent, în mod corect prima instanță a reținut un fine de neprimire a capetelor 1 și 4 ale cererii de chemare în judecată, pe care le-a respins ca inadmisibile.

Totodată, Înalta Curte apreciază că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ., atunci când a reținut, în esență, incidența finelui de neprimire a capătului de cerere privind obligarea Ministerului Afacerilor Interne la aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare, generat de faptul că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. Or, din analiza comparativă a parametrilor cauzei ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, soluționat de Curtea de Apel București prin sentința civilă nr. 470 din 08.02.2018, cu cei ai petitului antereferit din prezenta cauză, rezultă tripla identitate dintre acestea, câtă vreme ambele litigii privesc aceleași părți, prin cererea ce a format obiectul dosarului nr. x/2017 reclamantul a cerut obligarea pârâtului la întocmirea și aprobarea Regulamentul de or