ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1382/2021

Ședința publică din data de 04 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. de dosar x/2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 6555/16.06.2017, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună admiterea contestației, anularea Deciziei nr. 6555/16.06.2017 ca fiind nelegala si netemeinica si pe cale de consecința obligarea paratei la plata daunelor morale in cuantum de 25.000 EURO.

Prin sentința civilă nr. 5003 din 19 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au fost admise acțiunile conexate formulate de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anulate decizia nr. 6554/16.06.2017 și decizia nr. 6555/16.06.2017, emise de pârât și obligat acesta din urmă să plătească fiecărui reclamant câte 25.000 euro.

Împotriva sentinței civile nr. 5003 din 19 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat cerere de recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinței civile atacate și rejudecarea litigiuluii în fond.

În esență, în motivarea cererii de recurs a arătat că incident speței este motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 4 când instanța de fond a săvârșit un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, in speța FGA, contestând puterea legiuită altor texte de lege, in speța Legea nr. 213/2015 care este o lege speciala și instanța de fond s-a pronunțat pe cale de dispoziții generale.

A arătat că instanța a săvârșit un "exces de putere" când a pronunțat o hotărâre judecătorească fără nicio competență în acea problemă, fie chiar și numai când ea săvârșește orice alt act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanțelor prin lege.

Într-o încercare de definire a sintagmei "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești", s-a considerat că aceasta semnifică intruziunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească.

A mai precizat "excesul de putere" derivă din trecerea abuzivă a "barierelor" între funcțiile ce revin autorităților publice, partajate la nivelul sistemului etatic, și el este un exces față de limitele fixate prin norme constituționale; "necompetența" derivă din încălcarea sau ignorarea atribuțiilor de jurisdicție ce revin diferitelor categorii de instanțe, astfel cum aceste atribuții au fost stabilite prin normele de procedură, în interiorul sistemului instanțelor judecătorești. "Excesul de putere" semnifică un conflict de atribuții între instanțe și alte autorități, iar "necompetența" un conflict de atribuții între instanțele judecătorești. Astfel spus, "excesul de putere" constă în încălcarea de către judecători a principiului separației puterilor în stat, în imixtiunea lor în atribuțiile puterii legislative sau executive.

Instanța de fond a analizat cererea de chemare in judecata observând in mod vădit ca FGA a emis deciziile fara a analiza fondul cererilor de plata formulate in baza Legii nr. 213/2015 ci, a respins cererile de plata ca fiind tardiv formulate.

Or, în aceasta situație, raportat la dispozițiile Legii nr. 213/2015 instanța de fond nu putea sa dispună obligarea FGA la plata sumelor de bani solititate de reclamantii-intimati prin cererea de plata adresata FGA ci, constatând ca cererile de plata sunt formulate in termen atunci instanța de fond era obligata, in urma anularii deciziilor contestate sa dispună obligarea FGA la analizarea acestor cereri instanța de fond substituindu-se Comisiei Speciale din cadrul FGA, singura care are atribuția legala de a analiza aceste cereri de plata.

În aceste condiții, față de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, întrucât nu se poate deroga de la procedura specială reglementată de legislația în materie (art. 14 din L. 213/2015, art. 13 din Norma nr. 16/2015 a ASF), prin formularea unei cereri ce tinde la recuperarea creanței de la subscrisa FGA, printr-o cerere adresată direct instanței de judecată, ar avea drept consecință eludarea procedurii speciale, astfel ca, cererea de chemare in judecată ar fi fost inadmisibilă.

Fondul de Garantare a Asiguraților, ca schema de garantare în domeniul asigurărilor are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolventei unui asigurător, dar aceeași lege organică, precum și Norma ASF nr. 16/31.08.2015 stabilesc proceduri diferite și distincte, cu caracter necontencios, pentru creanțele de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare.

În susținerea motivelor de casare art. 488, alin. (1), pct. 6 și 8 C. proc. civ. a arătat recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților că prim instanță a recunoscut că sentința penala ramane definitiva la data pronunțării dar acestei îi sunt aplicabile dispozițiile legii civile, sens în care a făcut o greșita aplicare a dispozițiilor legale.

Astfel, potrivit art. 552 C. proc. pen. rămânerea definitivă a hotărârii instanței de apel și a hotărârii pronunțate în calea de atac a contestației rămân definitive la data pronunțării, atunci" când apelul și, respectiv, contestația au fost admise și procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel sau a organului judiciar competent să soluționeze contestația.

Prin întâmpinarea formulată în cauză și depusă la dosar la data de 17.18.2018, reclamanții A. și B. au solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondată.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente:

Pe fondul recursului, în ceea ce privește motivul de casare invocat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. de recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților, reține instanța de control judiciar că aceste critici sunt nefondate prin prisma faptului că dispozițiile art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, consacră caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ, conferind posibilitatea instanței de contencios să reformeze total decizia administrativă, iar această situație poate avea loc doar în măsura în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situației ar prezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa firească.

Având în vedere faptul că titulul de creanță în temeiul căruia a fost formulată cererea de plată de către reclamanți era reprezentant de o hotărâre penală definitivă, soluția propusă de Fondul de Garantare a Asiguraților de admitere a acțiunii cu trimiterea pentru soluționare pe fond a cererii de plată ar fi reprezentat un formalism excesiv care ar fi condus, în mod clar, la tergiversarea cauzei.

Admițând acțiunea și obligând la plata sumelor de 25000 euro pentru fiecare reclamant, instanța de primă jurisdicție nu s-a subrogat autorității recurente, ci s-a pronunțat în limitele conferite de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 care trasează coordonatele generale ale conținutului hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de contencios administrativ, fără a trata în mod diferențiat contenciosul obiectiv (de anulare) și contenciosul subiectiv, caracterul de plină jurisdicție al contenciosului administrativ subiectiv fiind consacrat de alin. (1) și (2) ale acestui text de lege.

Astfel, în situația în care conduita nelegală a autorității produce o vătămare reclamantului, instanța poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat, și, în acest scop, poate să dea curs solicitării acestuia atunci când constată că sunt îndeplinite condițiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată.

O asemenea măsură se încadrează în soluțiile pe care instanța de contencios administrativ este îndrituită să le pronunțe potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004 și nu poate fi calificată drept o subrogare în atribuțiile autorității, prin urmare, o interpretare contrară, astfel cum susține recurenta, este de natură să lipsească de efectivitate mecanismul contenciosului administrativ.

Rezultă așadar că hotărârea atacată se încadrează perfect în normele legale mai sus examinate astfel că nici din această perspectivă nu se poate reține nelegalitatea sentinței pronunțate.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că, în cauză, criticile recurentei sunt nefondate, iar dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente speței.

În ceea ce privește cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte îl apreciază a fi nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, iar Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

De asemenea, nici nemotivarea insuficientă nu poate fi reținută raportat la sentința atacată având în vedere că instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

Înalta Curte apreciază că în raport de criticile de nelegalitate formulate de recurentul - pârât, în cauză, nu sunt incidente nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Potrivit acestor dispoziții, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de casare poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În speță, acest motiv de casare nu este incident, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, prin cererile de plată înregistrate la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/28.09.2016 și respectiv sub nr. x/28.09.2016, petenții A. și B. au solicitat să fie despăgubiți fiecare cu suma de 25.000 euro, reprezentând sume strabilite în dosarul penal nr. x/2015

Prin Deciziile nr. 6555/16.06.2017 și resperctiv nr. 6554/16.06.2017 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A.), contestate în cauză s-a retinut că petenții A. și B. că cererile de plată au fost tardiv formulate, cu depășirea teremnului de 90 de zile prevăzut de lege.

Împotriva deciziei menționate, reclamanții au formulat contestație, criticând soluția privind respingerea cererilor de plată, contestații care au fost conexate și admise de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, cu obligarea pârâtului la anularea deciziilor și la plata sumei de 25.000eur pentru fiecare reclamant .

Ulterior, nemulțumit de soluția primei instanțe, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând greșita aplicare a dispozițiilor art. 552 C. proc. pen., art. 385 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., art. 634 C. proc. civ., art. 632 C. proc. civ. și art. 633 din același act normativ.

Înalta Curte, în raport de înscrisurile existente la dosarul cauzei, de susținerile părților în motivare, apreciază, în acord și cu soluția primei instanțe, că respectiva cerere nu a fost depusă peste termenul de 90 de zile prevăzut de lege, prin raportare la data la care a fost pronunțată decizia în apel, prin care hotărârea instanței de fond a fost modificată.

Astfel, raționamentul juridic al pârâtului, care a fost expus în întâmpinarea de la dosarul de fond și, ulterior, reluat prin cererea de recurs este unul nefondat, și are la bază o interpretare greșită dată noțiunii de titlu de creanță.

Prin urmare, analizând ampla dezbatere a noțiunii de sentință/decizie definitivă din cererea de recurs, prin raportare la titlul executoriu în temeiul căruia reclamanții au formulat cererea de plată, Înalta Curte reține faptul că deși sentința penală este definitivă de la data pronunțării, în speță, este vorba de punerea în executare a unor dispoziții de drept civil incluse într-o hotărâre penală, dispoziții care se supun normelor de drept civil referitoare la drepturile de creanță și modalitatea de atestare a lor.

În acest context, titlul de creanță, care dă naștere dreptului invocat de reclamanți și în temeiul căruia au formulat cerererile de plată, este hotărârea penală în integralitatea ei, iar nu minuta sentinței penale sau faptul pronunțării acesteia în ședință publică.

Concluzia Înaltei Curți, în acord cu instanța de fond, își are premisa în prevederile art. 633 C. proc. civ., din care reiese că hotărârea judecătorească este titlu executoriu iar nu minuta hotărârii respective, deoarece numai hotărârea poate fi executată silit.

Prin urmare, așa cum corect susține reclamanta, dreptul său de creanță s-a născut la momentul redactării și comunicării deciziei penale, întrucât doar de la acest moment s-a aflat în posesia unui titlu executoriu.

Din acest punct de vedere, este evident că termenul de 90 de zile prevăzut de lege în care trebuia formulată cererea de plată de către reclamanți nu a fost depășit câtă vreme aceștia au pus în executare hotărârea penală redactată în forma finală iar nu minuta emisă de instanța de judecată la termenul la care s-a făcut pronunțarea.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare a sentinței prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 5003 din 19 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 martie 2021.