ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1376/2021

Ședința publică din data de 04 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 04.04.2018 pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a, contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș, a solicitat instanței anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/6.03.2018 emisă de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș și obligarea AJFP Maramureș la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 142 din 31 mai 2018, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., și în consecință:

A anulat Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/06.03.2018 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile pronunțate de instanța de fond, a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj - Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș, prin care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a sentinței civile nr. 142/31.05.2018 în sensul menținerii Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/06.03.2018 și respingerea cheltuielilor de judecată față de recurentă.

Prin calea de atac promovată, recurenta susține că, în mod greșit, instanța de judecată a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/06.03.2018, considerând că AJFP Maramureș a avut delegare de competență doar în vederea realizării inspecției fiscale și nu era organul fiscal competent să adopte măsuri fiscale în ceea ce privește pe reclamantul în cauză pentru măsurile asigurătorii dispuse prin decizia contestată.

Mai mult, recurenta critică faptul că instanța de fond a reținut în mod eronat faptul că, "în speță s-a probat și vătămarea produsă prin nerespectarea prevederilor art. 9 din Codul de procedură fiscală", neoferindu-se reclamantei posibilitatea să își exprime punctul de vedere față de decizia de instituire a măsurilor asigurătorii.

Cu privire la situația de fapt, recurenta arată că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/06.03.2018 emisă de către AJFP Maramureș. Prin această decizie s-au instituit măsuri asigurătorii asupra activelor patrimoniale ale societății reclamante sub limita de 150% față de sumele constatate de organul de control. Valoarea măsurilor dispuse este de 7.139.341 RON, iar valoarea creanței estimate este de 4.813.378 RON.

În fapt, în perioada 04.07.2017 - 06.02.2018 s-a desfășurat o inspecție fiscală la societatea reclamantă, în urma căreia organele de control au stabilit sume suplimentare de plată la bugetul de stat, reprezentând impozit pe profit, TVA în valoarea totală de 4.813.378 RON.

Cu privire la primul motiv de recurs, susține recurenta că delegarea de competență s-a dispus în baza prevederilor art. 120 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și ale art. 2 alin. (2) din OPANAF nr. 767/2016 privind condițiile de delegare a competenței altui organ de inspecție fiscală pentru efectuarea unei acțiuni de inspecție fiscală, dispunându - se delegarea de competență în sarcina DGRFP Cluj Napoca - AJFP Maramureș.

Delegarea de competență a avut ca obiect inspecția fiscală pentru perioada de verificare 01.01.2012-31.05.2017.

Potrivit OPANAF nr. 767/2016 privind condițiile de delegare a competenței altui organ de inspecție fiscală pentru efectuarea unei acțiuni de inspecție fiscală:

Delegarea de competență se poate acorda altui organ de inspecție fiscală, pentru unul sau mai mulți contribuabili/plătitori, pentru efectuarea unei acțiuni de inspecție fiscală.

Delegarea de competență se acordă la solicitarea altui organ de inspecție fiscală decât cel care deține competența, prin excepție delegarea de competență se poate dispune altui organ de inspecție fiscală de către direcția de specialitate din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală care coordonează metodologic activitatea de inspecție fiscală sau de către direcția generală regională a finanțelor publice pentru alt organ de inspecție fiscală din aria de competență teritorială, după caz.

Organul de inspecție fiscală care a primit delegarea de competență este responsabil pentru efectuarea tuturor activităților necesare pentru efectuarea acțiunii de inspecție fiscală și valorificarea actelor de control sau de emitere a actelor administrative fiscale, inclusiv întocmirea referatului cu propuneri de soluționare a contestației, după caz.

Or, delegarea de competență încetează la data îndeplinirii obiectului pentru care a fost acordat mandatul, în speță efectuarea unei inspecții fiscale, finalitatea acestuia fiind încheierea tuturor actelor administrativ fiscale și luarea măsurilor ce se impun.

Astfel, susține recurenta că, în speța de față, finalitatea delegării de competență a avut loc la emiterea ultimelor acte administrative emise, respectiv decizia de impunere nr. x/06.03.2018 și decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/06.03.2018, și nu cum în mod greșit reține instanța de fond ca fiind încheiate la o lună distanță.

Totodată, se arată că atât decizia de impunere nr. x, cât și decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 3 au fost emise în ziua de 06.03.2018, iar înștiințarea pentru discuția finală și audierea au fost stabilite pentru data de 06.02.2018 ora. 10, aceasta fiind luată la cunoștință de către contribuabil la data de 01.02.2018.

La data stabilită pentru discuția finală și audiere, contribuabilul s-a prezentat la sediul recurentei înregistrând punctul de vedere nr. 529/06.02.2018.

Față de cele de mai sus, recurenta consideră ca organele de inspecție fiscală au procedat în mod corect și legal, înștiințând contribuabilul și acordându-i posibilitatea să își exprime punctul de vedere față de controlul efectuat.

Recurenta susține că, în temeiul art. 213 NCPF, organul de control a emis decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/06.03.2018, prin care s-au dispus măsuri asigurătorii privind pe S.C. A.. În ceea ce privește modalitatea de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii, organul de control a dispus aplicarea sechestrului asigurător asupra unor bunuri imobile aparținând reclamantei.

Prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/06.03.2018, organele de inspecție fiscală au motivat această măsură având în vedere faptul că contribuabilul în cauză datorează impozit pe profit suplimentar în sumă de 2.902.104 RON, TVA suplimentar în sumă de 1.911.274 RON, iar în balanța la luna mai 2017 s-a constatat o datorie față de furnizori în sumă de 24.953.774 RON, o datorie față de asociați în sumă de 3.188.235 RON, iar creanțele firmei sunt aproape 50% din nivelul datoriilor față de furnizori, respectiv în sumă de 11.694.752 RON.

Astfel, luarea măsurilor asigurătorii s-a raportat la o anumită atitudine de rea-credință a debitorului, care încearcă să-și sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța fiscală, prin imposibilitatea achitării datoriilor constatate.

Măsurile asigurătorii sunt reglementate în Capitolul VI, art. 213 NCPF. De asemenea, prin Ordinul A.N.A.F. s-a aprobat procedura de aplicare a măsurilor asigurătorii prevăzute de Codul de procedură fiscală. Măsurile asigurătorii dispuse se duc la îndeplinire în conformitate cu dispozițiile referitoare la executare silită, de către organul de executare silită.

În conformitate cu dispozițiile art. 213 alin. (3) NCPF, măsurile asigurătorii pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, în speță fiind în situația estimării unei obligații fiscale de plată, obligație ce a fost stabilită de către organul de inspecție fiscală prin decizia de impunere nr. x/06.03.2018.

La art. 9 NCPF este reglementat dreptul contribuabilului de a fi ascultat. Astfel, înaintea luării deciziei organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele și împrejurările relevante în luarea deciziei.

De la aceste prevederi sunt trei situații de excepție în care organul fiscal nu are obligația menționată. Una dintre aceste excepții este situația în care urmează să se ia măsuri de executare silită.

În opinia recurentei pârâte, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii are natura juridică a unui act procedural de executare silită, luat în scopul conservării averii debitorului, împotriva căruia cel interesat poate face contestație.

Prin urmare, în speță, suntem în situația prevăzută de art. 9 alin. (2) lit. d) NCPF. De altfel, trebuie reținut faptul că reclamanta contestatoare avea dreptul ca în timpul acțiunii de control să formuleze orice apărare ar fi crezut de cuviință pentru stabilirea faptelor relevante care să fie avute în vedere de organul de control.

Potrivit art. 213 alin. (2) NCPF, "se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea".

Chiar dacă s-ar interpreta în sensul că ar exista o astfel de obligație, obligația de audiere, legiuitorul nu a stabilit o sancțiune care să atragă nulitatea actului întocmit fără îndeplinirea acestei obligații, iar o eventuală nulitate relativă a actului implică din partea persoanei interesate dovedirea producerii unei vătămări care nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin anularea actului întocmit cu nerespectarea acestor prevederi.

Din cuprinsul cererii formulate, reclamanta nu a probat că prin neaudierea sa de către organul fiscal i s-ar fi produs o vătămare care nu ar putea să fie înlăturată decât prin anularea actului.

Mai mult, reclamanta și-a expus punctul de vedere cu privire la măsurile dispuse chiar prin contestația formulată în fața instanței, în cuprinsul căreia a invocat apărările de care înțelege să se folosească. În acest sens, indică practică judiciară a Curții de Apel Timișoara.

De asemenea, recurenta a criticat și acordarea cheltuielilor de judecată, apreciind că, în mod nelegal, instanța de fond a obligat instituția pârâtă să plătească reclamantei cheltuieli de judecata.

Sub un prim aspect, arată că recurenta pârâtă nu se află în culpă procesuală față de intimata-reclamantă, întrucât nu a făcut altceva decât să aplice dispozițiile legale în materie privind speța în cauză, motiv pentru care nu poate fi sancționată procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

O altă condiție care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată, este ca partea care le solicită să fi câștigat în mod irevocabil procesul, or, în situația de față nu este aceeași situație.

De asemenea, nici aspecte privind reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reținute în sarcina sa.

În acest sens, în jurisprudența CEDO s-a statuat că partea care a câștigat procesul nu va obține rambursarea unor cheltuieli, în temeiul art. 453 C. proc. civ., decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

Prin întâmpinare, intimata reclamantă a invocat pe cale de excepție nulitatea recursului pentru nemotivare.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta pârâtă a solicitat respingerea excepției nulității recursului, invocată prin întâmpinare, precum și a apărărilor pe fondul recursului invocate de către intimata reclamantă prin întâmpinare.

Excepția nulității, invocată de către intimata reclamantă prin întâmpinare, a fost respinsă, ca nefondată, pentru motivele cuprinse în practicaua prezentei decizii.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/06.03.2018 emisă de către AJFP Maramureș. Prin această decizie s-au instituit măsuri asigurătorii asupra activelor patrimoniale ale societății reclamante sub limita de 150% față de sumele constatate de organul de control. Valoarea măsurilor dispuse este de 7.139.341 RON, iar valoarea creanței estimate este de 4.813.378 RON.

În fapt, în perioada 04.07.2017 - 06.02.2018 s-a desfășurat o inspecție fiscală la societatea reclamantă, în urma căreia organele de control au stabilit sume suplimentare de plată la bugetul de stat, reprezentând impozit pe profit, TVA în valoarea totală de 4.813.378 RON, inspecția prelungindu-se și după această dată, ca urmare a furnizării unor date și informații suplimentare, la solicitarea inspectorilor fiscali. Până la data primirii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, societății reclamante nu i s-au comunicat de către organul fiscal decizia de impunere/raportul de inspecție fiscală.

La data de 29.03.2018, societatea reclamantă a primit prin fax, de la Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/6.03.2018. Concomitent, societății i-a fost comunicat și procesul-verbal de sechestru pentru bunuri imobile nr. x/2 din 29.03.2018, întocmit în cadrul dosarului de executare silită nr. x/2018 al Administrației Județene a Finanțelor Publice Cluj (Serviciul Colectare, Executare Silită Persoane Juridice), fiind evident faptul că s-a început deja executarea silită pentru bunurile în discuție.

Cu privire la critica recurentei pârâte privind faptul că delegarea de competență s-a dispus, în mod legal, în baza prevederilor art. 120 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și ale art. 2 alin. (2) din OPANAF nr. 767/2016 privind condițiile de delegare a competenței altui organ de inspecție fiscală pentru efectuarea unei acțiuni de inspecție fiscală, finalitatea delegării de competență având loc, în opinia sa, la emiterea ultimelor acte administrative emise, respectiv decizia de impunere nr. x/06.03.2018 și decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/06.03.2018, Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată.

Sub un prim aspect, instanța de control reține faptul că, deși prin acțiunea formulată, reclamanta a invocat necompetența Administrației Județeană a Finanțelor Publice Maramureș, cu privire la aceste susțineri, în fața instanței de fond, recurenta - pârâta nu a formulat nicio apărare în cauză, astfel că, această critică nu poate fi primită, neputând fi exercitată omissso medio direct în fața instanței de recurs.

Referitor la aceeași critică, Înalta Curte, analizând înscrisul intitulat Dispunerea delegării de competență nr. A - RFC 1026/26.05.2017, constată că Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a delegat competența DGRFP Cluj Napoca - AJFP Maramureș pentru efectuarea unei inspecții parțiale a societății reclamante. Acest aspect reiese și din înscrisurile intitulate Ordin de Serviciu nr. F-MM 420/03.07.2017, precum și Solicitarea delegării de competență, aflate la dosarul de recurs.

Ordinul Președintelui ANAF nr. 767/2016 prevede:

"Art. 1. -

(1) Delegarea de competență se poate acorda altui organ de inspecție fiscală, pentru unul sau mai mulți contribuabili/plătitori, pentru efectuarea unei acțiuni de inspecție fiscală.

(2) Prin sintagma acțiuni de inspecție fiscală, utilizată în prezentul ordin, se înțeleg următoarele: control inopinat, control încrucișat, constatare la fața locului, inspecție fiscală generală sau parțială.

Art. 2. -

(1) Delegarea de competență se acordă la solicitarea altui organ de inspecție fiscală decât cel care deține competența, în condițiile prevăzute de prezentul ordin.

(2) Prin excepție de la alin. (1), delegarea de competență se poate dispune altui organ de inspecție fiscală de către direcția de specialitate din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală care coordonează metodologic activitatea de inspecție fiscală sau de către direcția generală regională a finanțelor publice pentru alt organ de inspecție fiscală din aria de competență teritorială, după caz.

Art. 3. -

(1) Solicitarea scrisă a organului de inspecție fiscală, pentru acordarea delegării de competență, se avizează de direcția generală regională a finanțelor publice de care aparține solicitantul.

(2) Avizul nu este necesar în cazul solicitării delegării de competență întocmite de organul de inspecție fiscală din Direcția generală de administrare a marilor contribuabili sau în cazul în care solicitarea delegării de competență este adresată către un organ de inspecție fiscală din cadrul aceleiași direcții generale regionale a finanțelor publice.

(3) Organul de inspecție fiscală care deține competența poate acorda delegarea de competență altui organ de inspecție fiscală, cu avizul direcției generale regionale a finanțelor publice din care face parte, cu excepția celor acordate de Direcția generală de administrare a marilor contribuabili.

Art. 4. -

Delegarea de competență, dispusă de direcția de specialitate din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală care coordonează metodologic activitatea de inspecție fiscală sau de direcția generală regională a finanțelor publice, se comunică în scris atât organului de inspecție fiscală care deține competența, cât și celui care urmează să efectueze acțiunea de inspecție fiscală.

Art. 5. -

Organul de inspecție fiscală care a primit delegarea de competență este responsabil pentru efectuarea tuturor activităților necesare pentru efectuarea acțiunii de inspecție fiscală și valorificarea actelor de control sau de emitere a actelor administrative fiscale, inclusiv întocmirea referatului cu propuneri de soluționare a contestației, după caz.

Art. 6. -

Organul de inspecție fiscală care deține competența poate să refuze acordarea delegării de competență, comunicând solicitantului motivele care stau la baza refuzului.

Art. 7. -

Organul de inspecție fiscală care a primit delegarea de competență este obligat să înștiințeze contribuabilul asupra acestui fapt.

..."

Art. 120 alin. (2) din Codul de procedură fiscală prevede:

"(2) Competența de efectuare a inspecției fiscale de către organul fiscal central se poate delega altui organ fiscal central, în condițiile stabilite prin ordin al președintelui A.N.A.F."

Analizând textele de lege invocate, precum și formularul prin care se dispune delegarea de competență, Înalta Curte constată că tipurile de acțiuni pentru care se dispune delegarea de competență sunt: controlul inopinat, controlul încrucișat, constatarea la fața locului, inspecția fiscală generală sau parțială.

În niciuna dintre aceste situații nu se menționează faptul că organul fiscal căruia i-a fost delegată competența pentru efectuarea unei de inspecții fiscale ar avea posibilitatea să instituie măsuri asigurătorii, sens în care Înalta Curte urmează a respinge această critică adusă de recurenta pârâtă.

Tot cu privire la această critică adusă de recurentă hotărârii instanței de fond, Înalta Curte reține că prin Ordinul Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 3648/2015 privind organizarea activității de administrare a marilor contribuabili s-a prevăzut că Direcția generală de administrare a marilor contribuabili este cea care administrează un număr maxim de 1.500 de contribuabili, lista acestor contribuabili fiind aprobată prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală și publicându-se pe pagina de internet a Ministerului Finanțelor Publice - portalul Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Reclamanta Diferit S.R.L se găsește la poziția 406 din Lista nominală a marilor contribuabili care vor fi administrați de către Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili începând cu data de 1 ianuarie 2017 conform criteriilor de selecție prevăzute de O.P.A.N.A.F. nr. 3609 din 15 decembrie 2016, listă afișată pe site-ul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și aprobată prin Ordinul Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 3675/22.12.2016.

Pentru inspecția fiscală, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a acordat Administrației Județene a Finanțelor Publice Maramureș o delegare de competență doar în vederea realizării inspecției fiscale parțiale, delegare care a expirat însă la data finalizării inspecției, respectiv 6.02.2018, și nu a fost prelungită printr-un act care să fi fost adus la cunoștința reclamantei, recurenta pârâtă neproducând probe în sensul că s-ar fi prelungit delegarea de competență.

Astfel, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că la data emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, respectiv data de 6.03.2018, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș nu era organul fiscal competent să adopte măsuri fiscale în ceea ce o privește pe reclamantă, precum măsurile asiguratorii dispuse prin decizia contestată.

Prin urmare, având în vedere și dispozițiile art. 30 alin. (1) și alin. (3) din Codul de procedură fiscală, devin aplicabile în speță prevederile art. 49 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora actul administrativ fiscal este nul în situația în care este emis cu încălcarea prevederilor legale privind competența, astfel că, din această perspectivă, în mod corect instanța de fond a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/6.03.2018.

Referitor la critica privind faptul că instanța de fond a reținut în mod eronat faptul că, "în speță s-a probat și vătămarea produsă prin nerespectarea prevederilor art. 9 din Codul de procedură fiscală", neoferindu-se reclamantei posibilitatea să își exprime punctul de vedere față de decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, Înalta Curte constată că este, de asemenea, nefondată.

În conformitate cu art. 9 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, înaintea luării deciziei, organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului/plătitorului posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele și împrejurările relevante în luarea deciziei, aceste prevederi neaplicându-se când:

a) întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situației fiscale reale privind executarea obligațiilor contribuabilului/plătitorului sau pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege;

b) cuantumul creanțelor fiscale urmează să se modifice cu mai puțin de 10% din valoarea creanței fiscale stabilită anterior;

c) se acceptă informațiile prezentate de contribuabil/plătitor, pe care acesta le-a dat într-o declarație sau într-o cerere;

d) urmează să se ia măsuri de executare silită;

e) urmează să se emită deciziile referitoare la obligațiile fiscale accesorii.

Recurenta susține pe de o parte, că atât decizia de impunere, cât și măsurile asiguratorii au fost luate în data de 06.03.2018, iar înștiințarea pentru discuția finală și audierea au fost stabilite pentru data de 06.02.2018, dată la care contribuabilul s-a prezentat, înregistrând un punct de vedere nr. 529/06.02.2018, apreciind astfel că organele de control au acordat posibilitatea reclamantei să își exprime punctul de vedere față de controlul efectuat.

Pe de altă parte, recurenta susține că în speță sunt aplicabile dispozițiile de excepție ale art. 9 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală și, chiar dacă s-ar interpreta dispozițiile legale în sensul că ar exista obligația de audiere, este necesar pentru a se constata nulitatea ca reclamanta să probeze vătămarea produsă prin neaudiere, probă pe care reclamanta nu a realizat-o.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că din înștiințarea înregistrată la reclamantă la data de 01.02.2018, nu reiese că acesteia i s-ar fi pus în vedere să își exprime punctul de vedere în ceea ce privește luarea unor măsuri asiguratorii asupra bunurilor sale, astfel că punctul de vedere al reclamantei înregistrat la data de 06.02.2018 la Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș nu putea să vizeze și luarea măsurilor asiguratorii.

Prin urmare, instanța de control constată că reclamanta nu a fost ascultată, în sensul prevăzut de lege, în vederea emiterii Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/6.03.2018, recurenta pârâtă făcând confuzie între audierea aferentă inspecției fiscale și cea aferentă emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

În ceea ce privește susținerile recurentei pârâtei vizând aplicabilitatea în speță a excepției reglementată de dispozițiile art. 9 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, Înalta Curte constată că, în mod corect, a reținut judecătorul fondului că nu este incidentă nicio situație de excepție, contribuabilul trebuind să beneficieze de dreptul de a se apăra.

Contrar celor susținute de către recurentă, instanța de control reține că în cauză nu sunt incidente aceste prevederi legale, în raport de împrejurarea că măsurile dispuse prin decizia contestată s-au întemeiat pe dispozițiile art. 213 din Codul de procedură fiscală.

Din conținutul art. 213 - 214 și respectiv 220 - 249 din Codul de procedură fiscală, reiese în mod evident că măsurile asiguratorii sunt măsuri distincte de cele de executare silită, atât condițiile de instituire sau de aducere la îndeplinire, cât și efectele fiind diferite în cazul măsurilor asigurătorii față de cele vizând executarea silită, măsurile asigurătorii precedând întotdeauna măsurile de executare.

Împrejurarea că măsurile asiguratorii se pot transforma în măsuri de executare silită, în anumite condiții, nu este de natură să conducă la concluzia că acestea se identifică și că măsurile asiguratorii intră în domeniul de aplicare al art. 9 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, astfel, că, susținerea recurentei nu poate fi primită de către instanța de control.

Analizând criticile aduse de recurentă soluției primei instanțe de admitere a cererii intimatei - reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a fondului, Înalta Curte le apreciază, de asemenea, ca fiind nefondate.

Astfel, având în vedere soluția dată pretențiilor formulate în principal de reclamantă, împrejurare ce relevă culpa procesuală a pârâtei, care a căzut în pretenții, în temeiul disp. art. 451 și urm. C. proc. civ., în mod corect judecătorul fondului a admis și cererea reclamantei de obligare a părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, constând în 50 RON taxă judiciară de timbru - dosar Curtea de Apel Cluj, motiv pentru care, nu se poate reține incidența motivului de casare invocat de recurentă.

Pentru aceste considerente, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj - Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj - Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș împotriva sentinței nr. 142 din 31 mai 2018 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 martie 2021.