ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1474/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1474/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

contestației în anulare de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința comercială nr. 1801 din 18

februarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC B. SA și a fost obligată pârâta

SC M.D. SRL București să achite suma de 558.000 euro, cu titlu de chirie

aferentă perioadei septembrie 2007 - martie 2010.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că, la data de, 21 februarie 2005 între

părți a fost încheiat contractul de închiriere nr. a având ca obiect Hala

industrială A12, inclusiv spațiile auxiliare situate în orașul Voluntari,

județul Ilfov, str. E.I.N. Contractul a fost încheiat pe o perioadă de 12 luni

cu începere de la 1 martie 2005, chiria fiind stabilită la prețul de 5.580

euro/lună.

Contractul de

închiriere a fost prelungit prin actul adițional înregistrat la 1 februarie

2006 prin care părțile au convenit prelungirea contractului până la 30

noiembrie 2006 și majorarea chiriei la suma de 5.600 euro/lună.

Prin actul adițional

înregistrat la 1 august 2006 părțile au convenit suplimentarea spațiilor

închiriate cu Halele A4 și A5 începând cu 1 august 2006, precum și majorarea

chiriei la suma de 18.000 euro/lună și prelungirea contractului până la 26

iulie 2007. În acest sens la 1 octombrie 2006 s-a încheiat procesul-verbal de

predare-primire.

Prin actul adițional

înregistrat la 20 iulie 2007 contractul a fost prelungit până la 30 septembrie

2007.

Prin Decizia

comercială nr. 158 din 25 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a

comercială, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 15 din 12 ianuarie 2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, s-a dispus prelungirea

contractului de închiriere din 21 februarie 2005, modificat și completat prin

actele adiționale din 31 ianuarie 2006, 26 iulie 2006 și 20 iulie 2007 până la

finalizarea demersurilor necesare încheierii contractului de vânzare-cumpărare

sau contractului de leasing imobiliar, în temeiul art. 12 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor

mici și mijlocii.

Tribunalul a

constatat că pârâta a folosit spațiul în perioada septembrie 2007 - martie

2010, fără a achita chiria și în consecință a dispus obligarea pârâtei la plata

chiriei.

Apelul declarat de

pârâtă împotriva Sentinței comerciale nr. 1801/2011, a fost respins prin

Decizia nr. 520 din 21 noiembrie 2011 pronunțată de secția a VI-a civilă de la

Curtea de Apel București.

Pentru a pronunța

această decizie curtea de apel a reținut că SC M.D. SRL a exercitat posesia și

folosința, neîntrerupt asupra spațiilor închiriate în perioada septembrie 2007

-martie 2010, existența litigiilor relative la modalitatea de valorificare a

bunului conform dispozițiilor legale speciale, neîmpietând drepturile conferite

locatarului prin contractul de închiriere nr. a/2005.

De asemenea s-a

reținut că, prin Decizia nr. 367 din 3 februarie 2010 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, s-a constatat irevocabil legalitatea Hotărârii

AGA SC B. SA din 11 octombrie 2007 privind închirierea Halelor A4, A5 și A12

reținând incidența legislației privatizării raportat la art. 2, art. 15 alin.

(4), din Legea nr. 137/2002, art. 241 alin. (2), din Legea nr. 297/2004 și art.

153

22

din Legea nr. 31/1990, competența de aprobare a operațiunii de

închiriere, vânzare a activelor unor societăți comerciale, la care statul este

acționar revenind adunării generale a acționarilor.

Sintetizând, curtea a

reținut că între părți, în condițiile art. 1416 - 1417 C. civ., contractul nr.

a/2005 nu a încetat a produce efectele, pe de o parte pentru că SC M.D. SRL a

folosit neîntrerupt spațiile și pe de altă parte în temeiul Deciziei nr. 158

din 25 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, valabilitatea

acestuia a fost menținută cu obligația prelungirii efectelor până la încheierea

unui eventual contract de leasing imobiliar sau de vânzare-cumpărare, obligație

ce a încetat ca efect al pronunțării Deciziei nr. 367 din 3 februarie 2010 de

către Înalta Curte de Casație și Justiție.

SC M.D. SRL nu poate

opune excepția de neexecutare a contractului în perioada septembrie 2007 -

martie 2010, întrucât nu a fost împiedicată culpabil a exercita dreptul de

folosință asupra spațiilor închiriate.

Împotriva Deciziei

nr. 520/2011 a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate,

în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. solicitând admiterea recursului,

modificarea, în tot, a deciziei și pe fond respingerea acțiunii.

În motivarea

recursului, s-a susținut, în esență, că între părți nu s-a prelungit contractul

de închiriere din cauza refuzului reclamantei SC B. SA, că pârâta nu a folosit

spațiul și în consecință cererea reclamantei privind plata chiriei pe perioada

septembrie 2007 - martie 2010 este neîntemeiată.

Pârâta a mai susținut

că pentru această perioadă reclamanta nu a solicitat plata chiriei și nu a emis

facturi, confirmând în acest mod lipsa unui contract de închiriere între părți.

În situația

existenței unui contract de închiriere, a precizat pârâta, s-ar fi finalizat

procedura prevăzută de Legea nr. 346/2004 și anume încheierea contractului de

leasing sau vânzare-cumpărare și nu ar mai fi fost necesară promovarea de către

SC M.D. SRL a acțiunii privind obligarea reclamantei SC B. SA să prelungească

contractul de închiriere până la finalizarea demersurilor necesare încheierii

contractului de leasing imobiliar sau vânzare-cumpărare potrivit dispozițiilor

Legii nr. 346/2004, acțiune ce a format obiectul Dosarului nr. 39039/3/2007,

soluționată irevocabil prin pronunțarea Deciziei nr. 15 din 12 ianuarie 2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială.

După finalizarea

acestui dosar, în temeiul Deciziei nr. 158 din 25 martie 2009 a Curții de Apel

București, secția a V-a comercială, la data de 31 mai 2010 reclamanta a propus

pârâtei încheierea actului adițional nr. a având ca obiect prelungirea

contractului de închiriere, până la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare.

În fine, pârâta a

precizat că în calitate de societate comercială supusă Legii nr. 31/1990

privind societățile comerciale, astfel cum a fost modificată, nu putea și nu a

desfășurat activitate în imobilele pentru care s-a pretins chiria, deoarece

lipsa unui titlu pentru deținerea și folosirea spațiului face imposibilă

înregistrarea și autorizarea unui punct de lucru în care să se desfășoare

activitatea, iar desfășurarea activității într-o locație pentru care nu există

titlu se sancționează cu închiderea activității și confiscarea întregului fond

de comerț.

Pârâta a criticat

decizia și pentru aplicarea greșită a legii, raportat la faptul că deși s-a

reținut în considerente că a încetat contractul de închiriere la 30 septembrie

2007 din culpa reclamantei, (care în perioada 2007 - 2010 a refuzat expres

prelungirea contractului fapt ce a determinat litigiul ce a constituit obiectul

Dosarului nr. 39039/3/2007, finalizat cu obligarea irevocabilă a pârâtei de a

prelungi contractul până la finalizarea vânzării), totuși curtea de apel a

menținut obligația pârâtei la plata chiriei pentru un contract de închiriere

care încetase și în consecință pârâta în mod nelegal a fost obligată la plata

chiriei pentru un contract care nu poate fi executat retroactiv. Pentru a da

eficiență dispozițiilor Legii nr. 346/2004 se poate vorbi de executarea

contractului după momentul punerii în executare a hotărârii judecătorești

privind prelungirea locațiunii, cu consecința plății chiriei, tot după această

dată.

Prin Decizia nr. 4125

din 24 octombrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 27831/3/2010 a fost respins, ca nefondat

recursul pârâtei.

Înalta Curte,

analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs

formulate, a constatat că, contractul de închiriere din 21 februarie 2005

încheiat între părți pentru o perioadă de 12 luni, începând cu data de 1 martie

2005, a fost prelungit prin acte adiționale până la data de 30 septembrie 2007.

Conform procesului-verbal de predare-primire, spațiul a fost predat la data de

10 martie 2006.

După data de 30

septembrie 2007 între părți a existat un litigiu având ca obiect cererea

pârâtei de obligare a reclamantei la prelungirea contractului de închiriere și

prin Decizia nr. 158 din 25 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a

V-a comercială, s-a dispus obligarea reclamantei SC B. SA la prelungirea contractului

până la finalizarea demersurilor necesare încheierii unui contract de leasing

sau de vânzare-cumpărare a spațiului închiriat, potrivit dispozițiilor Legii

nr. 346/2004.

Decizia nr. 158/2009

a rămas irevocabilă prin pronunțarea Deciziei nr. 15 din 12 ianuarie 2010 a

secției comerciale de la Înalta Curte de Casație și Justiție, după care,

conform susținerilor pârâtei din motivele de recurs, reclamanta i-a propus, la

data de 31 mai 2010 încheierea actului adițional nr. a, având ca obiect

prelungirea contractului de închiriere, până la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare pentru cele 3 hale, A4, A5 și A12.

Din procesul-verbal

de conciliere directă încheiat la data de 31 mai 2010 a rezultat că părțile au

agreat aplicarea dispozițiilor Deciziei nr. 158/2009 privind prelungirea

contractului de închiriere astfel cum a fost modificat și completat prin actele

adiționale precitate, dar în timp ce reclamanta solicita menținerea cuantumului

chiriei la 18.000 euro/lunar, pârâta a solicitat diminuarea chiriei, eventual

prin efectuarea unei expertize contabile, însă reclamanta nu a fost de acord cu

diminuarea chiriei și în consecință contractul nu s-a prelungit.

Referitor la opinia

pârâtei consemnate în procesul-verbal, Înalta Curte a apreciat că se face vorbire

de prelungirea contractului de închiriere și diminuarea chiriei, datorită

scăderii prețurilor de vânzare sau închiriere a imobilelor, ca efect al crizei

economice.

S-a constatat că

reprezentantul pârâtei nu a precizat că imobilele nu mai sunt folosite din luna

septembrie 2007 până la data încheierii procesului-verbal 31 mai 2010 (perioadă

în care se încheie perioada pentru care se solicita chiria ce face obiectul

dosarului, septembrie 2007 - martie 2010 inclusiv) și nici nu a invocat lipsa

utilităților (de pildă furnizare energie electrică întreruptă cu ocazia

declarării insolvenței reclamantei) sau starea de degradare a celor 3 hale,

deși în prezentul litigiu pârâta a susținut constant că nu folosește halele.

De asemenea, după cum

s-a reținut mai sus, între părți s-a încheiat procesul-verbal de

predare-primire a halelor la data de 10 martie 2006, de către reclamantă, către

pârâtă după care nu s-a mai încheiat un alt proces-verbal de predare-primire a

halelor, către reclamantă, la expirarea ultimului act adițional al contractului

de închiriere și anume la data de 30 septembrie 2009.

Astfel fiind, în mod

legal, curtea de apel a reținut că pârâta a exercitat posesia și folosința

neîntreruptă asupra spațiilor închiriate pe perioada septembrie 2007 - martie 2010,

deși între părți au existat mai multe litigii, care nu au afectat dreptul de

folosință al pârâtei, dimpotrivă acest drept de folosință a fost consolidat

prin Decizia nr. 158/2009, (precitată), rămasă irevocabilă, prin care s-a

dispus obligativitatea prelungirii contractului de închiriere.

S-a constatat că în

perioada septembrie 2009 - martie 2010 reclamanta nu a împiedicat-o pe pârâtă

să folosească imobilele, ceea ce nu poate duce la o neexecutare a contractului

din partea reclamantei care să îndrituiască pârâta să susțină că nu datorează

chirie.

Împotriva deciziei

pronunțată în recurs, contestatoarea SC M.D. SRL București a formulat

contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza I și 318 teza a

II-a C. proc. civ.

Referitor la incidența

art. 318 teza I C. proc. civ., contestatoarea susține că hotărârea pronunțată

în recurs are ca temei o situație de fapt eronată reținută de instanța de

recurs, prin neobservarea actelor de la dosar, întrucât din motivarea deciziei

atacate instanța de recurs reține că societatea contestatoare nu a susținut și

nu a depus la dosar faptul că în perioada septembrie 2007 - martie 2010 nu au

fost folosite imobilele. În același context, susține contestatoarea că pe tot

parcursul demersului judiciar a rezultat, fără echivoc, refuzul părții adverse

de a prelungi contractul de închiriere, deci lipsa acordului de voință, care să

aibă valoarea de contract, a dovedit și a arătat faptul că imobilele nu au fost

folosite. Astfel, față de cele arătate în alineatul precedent, contestatoarea

susține că dintr-o eroare materială a instanței de recurs s-a motivat decizia,

când în fapt toate actele de la dosar, cereri, puncte de vedere, note și probe

dovedesc contrariul celor reținute în recurs.

În ceea ce privește

incidența art. 318 teza a II-a C. proc. civ., contestatoarea arată că instanța

nu a cercetat unul din motivele invocate și anume: după prezentarea motivelor

de nelegalitate formulate în recurs, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., contestatoarea critică, în esență, decizia pronunțată în recurs sub

aspectul fondului litigiului, cu privire la prelungirea contractul de

închiriere, care reprezenta o etapă următoare - prin Decizia nr. 158/2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție - a procedurii Legii nr. 346/2004 derulate

de părți, în scopul finalizării proceduri prin vânzare/leasing, prelungire ce

nu putea fi mai mare de 90 de zile și care s-a impus prin hotărâre

judecătorească. Așa fiind, în mod nelegal instanța de recurs a înlăturat

puterea de lucru judecat a deciziei instanței supreme, respectiv întreruperea

abuzivă și refuzul abuziv al părții adverse. În continuare, contestatoarea

critică soluția din recurs sub aspectul inexistenței unui contract de

închiriere asupra imobilelor din litigiu din perspectiva considerentelor

deciziei a cărei anulare se cere.

În sensul textului

art. 318 teza I C. proc. civ., invocat de contestatori "greșeala

materială" înseamnă greșeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate

încât a avut drept consecință darea unei soluții greșită. Cu alte cuvinte,

trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin

confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care

determină soluția pronunțată.

Legea are în vedere

greșelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei

soluții eronate. în această categorie intră greșelile comise prin confundarea

unor date esențiale ale dosarului cauzei. Prin urmare, greșelile instanței de

recurs, care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt, și nu

greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a

dispozițiilor legale.

Textul de lege se

referă la greșeli materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale

judecății în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea

lui ca netimbrat (sau insuficient timbrat) ori făcut de o persoană fără

calitate și alte situații asemănătoare, deși la dosar se găsesc dovezi din care

se învederează că a fost depus în termen sau că a fost legal timbrat ori

formulat de o persoană îndreptățită a-l declara, pentru verificarea acestor

situații nefiind necesară reexaminarea fondului sau o reapreciere a probelor.

Din examinarea

criticilor formulate de contestator în raport de textul de lege enunțat mai

sus, Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, întrucât

contestatoare se referă la greșeli de judecată ce nu pot face incidența

textului de lege evocat.

În ceea ce privește

susținerile contestatorului pe fondul cauzei, nu pot fi analizate, față de

calea de atac exercitată, așa cum s-a arătat mai sus.

În ceea ce privește

incidența art. 318 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte constată

următoarele:

Pentru ca o

contestație în anulare să poată fi admisă în temeiul textului de lege invocat

trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să

cerceteze vreunul din motivele de casare, această omisiune să se fi produs din

greșeală. În cazul în care instanța de recurs a analizat, criticile pe care

le-a găsit nefondate și a arătat, motivat soluția nu constituie o greșeală

materială săvârșită de instanță, ci a avut un caracter deliberat, iar motivele

pentru care instanța de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe

calea contestației în anulare, care este o cale extraordinară de atac, de retractare,

este deschisă exclusiv pentru situațiile de la art. 317 C. proc. civ.

(necompetență sau vicii vizând procedura citării) și art. 318 C. proc. civ.

(greșeală materială sau nepronunțarea asupra unui motiv de recurs), iar nu

pentru greșita apreciere a probelor, aplicare greșită a legii, sau probleme ce

țin de fondul litigiului, care sunt motive de reformare a hotărârii, posibilă

doar în recurs, și nu în contestația în anulare.

De reamintit că

pentru verificarea acestor greșeli nu este necesară o reexaminare a fondului

sau reaprecierea probelor, greșeala trebuie săvârșită de instanța de recurs,

nefiind admisibilă dacă înaintea instanței de recurs au fost invocate greșeli

materiale săvârșite de o altă instanță; greșeala materială trebuie să fie

evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecății, ca urmare a omiterii

sau confundării unor elemente sau date materiale importante. De asemenea,

contestația în anulare nu poate fi primită atunci când se invocă stabilirea

eronată a situației de fapt, în urma aprecierii probelor sau a interpretărilor,

nefiind greșeli de judecată în sensul dispozițiilor în contestația în anulare.

Ori, după cum se poate observa, contestatoarea este nemulțumită de soluția

pronunțată în recurs, criticile formulate vizează greșeli de judecată, privind

modul de apreciere a procesului-verbal, neprelungirea contractului de

închiriere asupra imobilelor din litigiu.

Din examinarea

considerentelor deciziei a cărei anulare se cere Înalta Curte constată că

instanța de recurs a analizat pricina din perspectiva motivelor de nelegalitate

invocate de recurentă, situație în care nu sunt incidente dispozițiile legale

privind contestația în anulare.

Nefiind întrunite

condițiile art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în

anulare formulată de contestatoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de contestatoarea SC M.D. SRL București prin administrator

judiciar Cabinet Individual de Insolvență S.C.D. împotriva Deciziei nr. 4125

din 24 octombrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 27831/3/2010.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 aprilie 2013.

Procesat de GGC - AS