ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1474/2013

Deliberând asupra contestației în anulare de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin Sentința comercială nr. 1801 din 18 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC B. SA și a fost obligată pârâta SC M.D. SRL București să achite suma de 558.000 euro, cu titlu de chirie aferentă perioadei septembrie 2007 - martie 2010. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, la data de, 21 februarie 2005 între părți a fost încheiat contractul de închiriere nr. a având ca obiect Hala industrială A12, inclusiv spațiile auxiliare situate în orașul Voluntari, județul Ilfov, str. E.I.N. Contractul a fost încheiat pe o perioadă de 12 luni cu începere de la 1 martie 2005, chiria fiind stabilită la prețul de 5.580 euro/lună.

Contractul de închiriere a fost prelungit prin actul adițional înregistrat la 1 februarie 2006 prin care părțile au convenit prelungirea contractului până la 30 noiembrie 2006 și majorarea chiriei la suma de 5.600 euro/lună. Prin actul adițional înregistrat la 1 august 2006 părțile au convenit suplimentarea spațiilor închiriate cu Halele A4 și A5 începând cu 1 august 2006, precum și majorarea chiriei la suma de 18.000 euro/lună și prelungirea contractului până la 26 iulie 2007. În acest sens la 1 octombrie 2006 s-a încheiat procesul-verbal de predare-primire.

Prin actul adițional înregistrat la 20 iulie 2007 contractul a fost prelungit până la 30 septembrie 2007. Prin Decizia comercială nr. 158 din 25 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 15 din 12 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, s-a dispus prelungirea contractului de închiriere din 21 februarie 2005, modificat și completat prin actele adiționale din 31 ianuarie 2006, 26 iulie 2006 și 20 iulie 2007 până la finalizarea demersurilor necesare încheierii contractului de vânzare-cumpărare sau contractului de leasing imobiliar, în temeiul art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii.

Tribunalul a constatat că pârâta a folosit spațiul în perioada septembrie 2007 - martie 2010, fără a achita chiria și în consecință a dispus obligarea pârâtei la plata chiriei. Apelul declarat de pârâtă împotriva Sentinței comerciale nr. 1801/2011, a fost respins prin Decizia nr. 520 din 21 noiembrie 2011 pronunțată de secția a VI-a civilă de la Curtea de Apel București. Pentru a pronunța această decizie curtea de apel a reținut că SC M.D. SRL a exercitat posesia și folosința, neîntrerupt asupra spațiilor închiriate în perioada septembrie 2007 -martie 2010, existența litigiilor relative la modalitatea de valorificare a bunului conform dispozițiilor legale speciale, neîmpietând drepturile conferite locatarului prin contractul de închiriere nr. a/2005.

De asemenea s-a reținut că, prin Decizia nr. 367 din 3 februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a constatat irevocabil legalitatea Hotărârii AGA SC B. SA din 11 octombrie 2007 privind închirierea Halelor A4, A5 și A12 reținând incidența legislației privatizării raportat la art. 2, art. 15 alin. (4), din Legea nr. 137/2002, art. 241 alin. (2), din Legea nr. 297/2004 și art. 153 22 din Legea nr. 31/1990, competența de aprobare a operațiunii de închiriere, vânzare a activelor unor societăți comerciale, la care statul este acționar revenind adunării generale a acționarilor. Sintetizând, curtea a reținut că între părți, în condițiile art. 1416 - 1417 C. civ., contractul nr. a/2005 nu a încetat a produce efectele, pe de o parte pentru că SC M.D.

SRL a folosit neîntrerupt spațiile și pe de altă parte în temeiul Deciziei nr. 158 din 25 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, valabilitatea acestuia a fost menținută cu obligația prelungirii efectelor până la încheierea unui eventual contract de leasing imobiliar sau de vânzare-cumpărare, obligație ce a încetat ca efect al pronunțării Deciziei nr. 367 din 3 februarie 2010 de către Înalta Curte de Casație și Justiție. SC M.D. SRL nu poate opune excepția de neexecutare a contractului în perioada septembrie 2007 - martie 2010, întrucât nu a fost împiedicată culpabil a exercita dreptul de folosință asupra spațiilor închiriate. Împotriva Deciziei nr. 520/2011 a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. solicitând admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei și pe fond respingerea acțiunii. În motivarea recursului, s-a susținut, în esență, că între părți nu s-a prelungit contractul de închiriere din cauza refuzului reclamantei SC B. SA, că pârâta nu a folosit spațiul și în consecință cererea reclamantei privind plata chiriei pe perioada septembrie 2007 - martie 2010 este neîntemeiată. Pârâta a mai susținut că pentru această perioadă reclamanta nu a solicitat plata chiriei și nu a emis facturi, confirmând în acest mod lipsa unui contract de închiriere între părți. În situația existenței unui contract de închiriere, a precizat pârâta, s-ar fi finalizat procedura prevăzută de Legea nr. 346/2004 și anume încheierea contractului de leasing sau vânzare-cumpărare și nu ar mai fi fost necesară promovarea de către SC M.D.

SRL a acțiunii privind obligarea reclamantei SC B. SA să prelungească contractul de închiriere până la finalizarea demersurilor necesare încheierii contractului de leasing imobiliar sau vânzare-cumpărare potrivit dispozițiilor Legii nr. 346/2004, acțiune ce a format obiectul Dosarului nr. 39039/3/2007, soluționată irevocabil prin pronunțarea Deciziei nr. 15 din 12 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială. După finalizarea acestui dosar, în temeiul Deciziei nr. 158 din 25 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, la data de 31 mai 2010 reclamanta a propus pârâtei încheierea actului adițional nr. a având ca obiect prelungirea contractului de închiriere, până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În fine, pârâta a precizat că în calitate de societate comercială supusă Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, astfel cum a fost modificată, nu putea și nu a desfășurat activitate în imobilele pentru care s-a pretins chiria, deoarece lipsa unui titlu pentru deținerea și folosirea spațiului face imposibilă înregistrarea și autorizarea unui punct de lucru în care să se desfășoare activitatea, iar desfășurarea activității într-o locație pentru care nu există titlu se sancționează cu închiderea activității și confiscarea întregului fond de comerț.

Pârâta a criticat decizia și pentru aplicarea greșită a legii, raportat la faptul că deși s-a reținut în considerente că a încetat contractul de închiriere la 30 septembrie 2007 din culpa reclamantei, (care în perioada 2007 - 2010 a refuzat expres prelungirea contractului fapt ce a determinat litigiul ce a constituit obiectul Dosarului nr. 39039/3/2007, finalizat cu obligarea irevocabilă a pârâtei de a prelungi contractul până la finalizarea vânzării), totuși curtea de apel a menținut obligația pârâtei la plata chiriei pentru un contract de închiriere care încetase și în consecință pârâta în mod nelegal a fost obligată la plata chiriei pentru un contract care nu poate fi executat retroactiv.

Pentru a da eficiență dispozițiilor Legii nr. 346/2004 se poate vorbi de executarea contractului după momentul punerii în executare a hotărârii judecătorești privind prelungirea locațiunii, cu consecința plății chiriei, tot după această dată. Prin Decizia nr. 4125 din 24 octombrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 27831/3/2010 a fost respins, ca nefondat recursul pârâtei.

Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs formulate, a constatat că, contractul de închiriere din 21 februarie 2005 încheiat între părți pentru o perioadă de 12 luni, începând cu data de 1 martie 2005, a fost prelungit prin acte adiționale până la data de 30 septembrie 2007. Conform procesului-verbal de predare-primire, spațiul a fost predat la data de 10 martie 2006. După data de 30 septembrie 2007 între părți a existat un litigiu având ca obiect cererea pârâtei de obligare a reclamantei la prelungirea contractului de închiriere și prin Decizia nr. 158 din 25 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, s-a dispus obligarea reclamantei SC B. SA la prelungirea contractului până la finalizarea demersurilor necesare încheierii unui contract de leasing sau de vânzare-cumpărare a spațiului închiriat, potrivit dispozițiilor Legii nr. 346/2004.

Decizia nr. 158/2009 a rămas irevocabilă prin pronunțarea Deciziei nr. 15 din 12 ianuarie 2010 a secției comerciale de la Înalta Curte de Casație și Justiție, după care, conform susținerilor pârâtei din motivele de recurs, reclamanta i-a propus, la data de 31 mai 2010 încheierea actului adițional nr. a, având ca obiect prelungirea contractului de închiriere, până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru cele 3 hale, A4, A5 și A12.

Din procesul-verbal de conciliere directă încheiat la data de 31 mai 2010 a rezultat că părțile au agreat aplicarea dispozițiilor Deciziei nr. 158/2009 privind prelungirea contractului de închiriere astfel cum a fost modificat și completat prin actele adiționale precitate, dar în timp ce reclamanta solicita menținerea cuantumului chiriei la 18.000 euro/lunar, pârâta a solicitat diminuarea chiriei, eventual prin efectuarea unei expertize contabile, însă reclamanta nu a fost de acord cu diminuarea chiriei și în consecință contractul nu s-a prelungit. Referitor la opinia pârâtei consemnate în procesul-verbal, Înalta Curte a apreciat că se face vorbire de prelungirea contractului de închiriere și diminuarea chiriei, datorită scăderii prețurilor de vânzare sau închiriere a imobilelor, ca efect al crizei economice.

S-a constatat că reprezentantul pârâtei nu a precizat că imobilele nu mai sunt folosite din luna septembrie 2007 până la data încheierii procesului-verbal 31 mai 2010 (perioadă în care se încheie perioada pentru care se solicita chiria ce face obiectul dosarului, septembrie 2007 - martie 2010 inclusiv) și nici nu a invocat lipsa utilităților (de pildă furnizare energie electrică întreruptă cu ocazia declarării insolvenței reclamantei) sau starea de degradare a celor 3 hale, deși în prezentul litigiu pârâta a susținut constant că nu folosește halele.

De asemenea, după cum s-a reținut mai sus, între părți s-a încheiat procesul-verbal de predare-primire a halelor la data de 10 martie 2006, de către reclamantă, către pârâtă după care nu s-a mai încheiat un alt proces-verbal de predare-primire a halelor, către reclamantă, la expirarea ultimului act adițional al contractului de închiriere și anume la data de 30 septembrie 2009. Astfel fiind, în mod legal, curtea de apel a reținut că pârâta a exercitat posesia și folosința neîntreruptă asupra spațiilor închiriate pe perioada septembrie 2007 - martie 2010, deși între părți au existat mai multe litigii, care nu au afectat dreptul de folosință al pârâtei, dimpotrivă acest drept de folosință a fost consolidat prin Decizia nr. 158/2009, (precitată), rămasă irevocabilă, prin care s-a dispus obligativitatea prelungirii contractului de închiriere.

S-a constatat că în perioada septembrie 2009 - martie 2010 reclamanta nu a împiedicat-o pe pârâtă să folosească imobilele, ceea ce nu poate duce la o neexecutare a contractului din partea reclamantei care să îndrituiască pârâta să susțină că nu datorează chirie. Împotriva deciziei pronunțată în recurs, contestatoarea SC M.D. SRL București a formulat contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza I și 318 teza a II-a C. proc. civ. Referitor la incidența art. 318 teza I C. proc. civ., contestatoarea susține că hotărârea pronunțată în recurs are ca temei o situație de fapt eronată reținută de instanța de recurs, prin neobservarea actelor de la dosar, întrucât din motivarea deciziei atacate instanța de recurs reține că societatea contestatoare nu a susținut și nu a depus la dosar faptul că în perioada septembrie 2007 - martie 2010 nu au fost folosite imobilele.

În același context, susține contestatoarea că pe tot parcursul demersului judiciar a rezultat, fără echivoc, refuzul părții adverse de a prelungi contractul de închiriere, deci lipsa acordului de voință, care să aibă valoarea de contract, a dovedit și a arătat faptul că imobilele nu au fost folosite. Astfel, față de cele arătate în alineatul precedent, contestatoarea susține că dintr-o eroare materială a instanței de recurs s-a motivat decizia, când în fapt toate actele de la dosar, cereri, puncte de vedere, note și probe dovedesc contrariul celor reținute în recurs. În ceea ce privește incidența art. 318 teza a II-a C. proc. civ., contestatoarea arată că instanța nu a cercetat unul din motivele invocate și anume: după prezentarea motivelor de nelegalitate formulate în recurs, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., contestatoarea critică, în esență, decizia pronunțată în recurs sub aspectul fondului litigiului, cu privire la prelungirea contractul de închiriere, care reprezenta o etapă următoare - prin Decizia nr. 158/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - a procedurii Legii nr. 346/2004 derulate de părți, în scopul finalizării proceduri prin vânzare/leasing, prelungire ce nu putea fi mai mare de 90 de zile și care s-a impus prin hotărâre judecătorească. Așa fiind, în mod nelegal instanța de recurs a înlăturat puterea de lucru judecat a deciziei instanței supreme, respectiv întreruperea abuzivă și refuzul abuziv al părții adverse. În continuare, contestatoarea critică soluția din recurs sub aspectul inexistenței unui contract de închiriere asupra imobilelor din litigiu din perspectiva considerentelor deciziei a cărei anulare se cere.

În sensul textului art. 318 teza I C. proc. civ., invocat de contestatori "greșeala materială" înseamnă greșeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință darea unei soluții greșită. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată. Legea are în vedere greșelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate. în această categorie intră greșelile comise prin confundarea unor date esențiale ale dosarului cauzei. Prin urmare, greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt, și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale.

Textul de lege se referă la greșeli materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca netimbrat (sau insuficient timbrat) ori făcut de o persoană fără calitate și alte situații asemănătoare, deși la dosar se găsesc dovezi din care se învederează că a fost depus în termen sau că a fost legal timbrat ori formulat de o persoană îndreptățită a-l declara, pentru verificarea acestor situații nefiind necesară reexaminarea fondului sau o reapreciere a probelor. Din examinarea criticilor formulate de contestator în raport de textul de lege enunțat mai sus, Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, întrucât contestatoare se referă la greșeli de judecată ce nu pot face incidența textului de lege evocat.

În ceea ce privește susținerile contestatorului pe fondul cauzei, nu pot fi analizate, față de calea de atac exercitată, așa cum s-a arătat mai sus. În ceea ce privește incidența art. 318 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Pentru ca o contestație în anulare să poată fi admisă în temeiul textului de lege invocat trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare, această omisiune să se fi produs din greșeală. În cazul în care instanța de recurs a analizat, criticile pe care le-a găsit nefondate și a arătat, motivat soluția nu constituie o greșeală materială săvârșită de instanță, ci a avut un caracter deliberat, iar motivele pentru care instanța de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestației în anulare, care este o cale extraordinară de atac, de retractare, este deschisă exclusiv pentru situațiile de la art. 317 C. proc.

civ. (necompetență sau vicii vizând procedura citării) și art. 318 C. proc. civ. (greșeală materială sau nepronunțarea asupra unui motiv de recurs), iar nu pentru greșita apreciere a probelor, aplicare greșită a legii, sau probleme ce țin de fondul litigiului, care sunt motive de reformare a hotărârii, posibilă doar în recurs, și nu în contestația în anulare. De reamintit că pentru verificarea acestor greșeli nu este necesară o reexaminare a fondului sau reaprecierea probelor, greșeala trebuie săvârșită de instanța de recurs, nefiind admisibilă dacă înaintea instanței de recurs au fost invocate greșeli materiale săvârșite de o altă instanță; greșeala materială trebuie să fie evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecății, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante.

De asemenea, contestația în anulare nu poate fi primită atunci când se invocă stabilirea eronată a situației de fapt, în urma aprecierii probelor sau a interpretărilor, nefiind greșeli de judecată în sensul dispozițiilor în contestația în anulare. Ori, după cum se poate observa, contestatoarea este nemulțumită de soluția pronunțată în recurs, criticile formulate vizează greșeli de judecată, privind modul de apreciere a procesului-verbal, neprelungirea contractului de închiriere asupra imobilelor din litigiu. Din examinarea considerentelor deciziei a cărei anulare se cere Înalta Curte constată că instanța de recurs a analizat pricina din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate de recurentă, situație în care nu sunt incidente dispozițiile legale privind contestația în anulare.

Nefiind întrunite condițiile art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SC M.D. SRL București prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență S.C.D. împotriva Deciziei nr. 4125 din 24 octombrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 27831/3/2010. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 aprilie 2013. Procesat de GGC - AS