ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2605/2014

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acțiunii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 5 mai 2011 reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, a solicitat instanței să dispună anularea Deciziei nr. 2/14 februarie 2011, emisă de pârât, prin care s-a constatat încălcarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 republicată, respectiv:

-refuzul de a acorda accesul B. S.R.L. la propria rețea de telefonie, în perioada 6 decembrie 2004 - 2 aprilie 2007, în vederea terminării traficului originat în internațional și a celui asigurat în rețelele altor furnizori din România;

-limitarea traficului B. S.R.L., în perioada 26 noiembrie 2004 - 29 noiembrie 2004, ca urmare a nefinalizării tuturor apelurilor provenite pe legătura de interconectare din rețeaua B. S.R.L.

Prin aceeași acțiune, reclamanta a solicitat, în subsidiar, reducerea amenzii în cuantum de 47.975.967, reprezentând 3,60% din cifra de afaceri totală pe anul 2010.

În motivarea acțiunii, reclamanta a prezentat pe larg situația de fapt, iar cu privire la Decizia nr. 2/2011 emisă de Consiliul Concurenței se arată că pârâtul a încălcat normele de competență, întrucât investigarea și sancționarea faptei erau de competența ANCOM, obligația de a acorda acces la propria rețea fiind impusă de ANCOM prin Decizia nr. 124/2003 în raport de dispozițiile art. 12 din O.G. nr. 34/2003, lege specială în raport cu Legea nr. 21/1996.

În mod greșit, a fost reținută de pârâtă poziția dominantă a A. ca premisă pentru săvârșirea unui abuz de poziție dominantă, Consiliul Concurenței preluând argumentele ANCOM cu privire la definiția piețelor relevante fără a identifica prin mijloace proprii faptele imputate reclamantei.

Analiza Consiliului Concurenței a plecat de la o premisă greșită și anume aceea că A. deține monopolul pe piața terminării apelurilor, iar B. ar fi un simplu operator cu putere de piață inferioară, când în realitate ambii operatori sunt monopoliști, având în vedere modalitatea artificială în care s-a creat monopolul pe piața accesului la propria rețea de telecomunicații.

În condițiile în care cifra de afaceri a B. a crescut, chiar în lipsa acordului de interconectare și a început să se diminueze după încheierea acordului de interconectare cu A. pentru traficul provenit din internațional, rezultă că nu există nici o legătură de cauzalitate între faptele reținute în sarcina A. și ieșirea de pe piața telefoniei a operatorului B., situație în care nu a fost vătămată valoarea socială apărată de art. 51 lit. a) coroborat cu art. 6 din Legea nr. 21/1996, presupusa contravenție fiind lipsită de obiect.

Sub aspectul laturii obiective, prin Decizia nr. 2/14.11.2011, Consiliul Concurenței a dedus presupusul refuz al A. de a încheia cu B. un acord de interconectare dintr-o corespondență echivocă și interpretabilă existentă între cei doi operatori, precum și dintr-un ansamblu de elemente de fapt, scoase din contextul în care acestea s-au produs, Consiliul Concurenței reținând un refuz implicit al A. de a contracta cu B.. În realitate, în absența unui refuz explicit din partea A., orice concluzie a Consiliului Concurenței cu privire la un refuz al Societății de a trata, impunea o analiză extrem de riguroasă a succesiunii în timp a faptelor, a exprimărilor exacte din cadrul corespondenței A. cu B., precum și a intervenției unei serii de evenimente suplimentare, care în mod inevitabil au influențat modalitatea de acțiune a părților și care au avut un rol decisiv în determinarea comportamentului acestora.

Reclamanta arată că a negociat încheierea acordului de interconectare cu B. cu respectarea principiului libertății contractuale și a rigorilor legale, iar neîncheierea acordului se datorează condițiilor nerezonabile impuse de B..

De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că în perioada 19 august 2005 - 25 ianuarie 2007, obligația A. de a negocia și a încheia un acord de interconectare cu B. a fost suspendată, prin sentința nr. 1829/8 noiembrie 2005 a Curții de Apel București.

Reclamanta a negat caracterul de facilitate esențială a serviciului de terminare a apelurilor în rețeaua A., afirmând că interconectarea directă cu A., în vederea terminării în rețeaua A. a apelurilor originate în internațional ori în rețelele altor operatori naționali și tranzitate prin rețeaua B. nu este obiectiv necesară pentru ca B. să poată concura pe piața de tranzit comutat al apelurilor.

Legislația națională impunea A., în calitate de operator cu putere semnificativă pe piață, obligația de a da acces, fie prin interconectarea directă cu operatorul solicitant, fie prin interconectarea indirectă a acestuia cu un alt operator interconectat cu A. și care i-ar fi tranzitat apelul în rețeaua A..

În concluzie, reclamanta susține că fapta nu există pentru că A. a permis rutarea nerestricționată de către B. a traficului originat în internațional în rețeaua sa și în alte rețele naționale, chiar și în absenta unui acord de interconectare, fapt dovedit de creșterea nefirească a traficului B. după încheierea acordului de interconectare, creștere ce nu poate fi explicată decât prin rutarea de trafic internațional cu modificarea frauduloasă a datelor apelantului, fapt confirmat și de studiile de specialitate efectuate de instituții de prestigiu. Pretinsa nefinalizare a tuturor apelurilor provenite din rețeaua B. în perioada 26.11.2004 - 29.11.2004 nu reprezintă o faptă anticoncurențială din perspectiva elementului material, aceasta datorându-se încălcărilor contractuale constante ale B..

În secundar, legislația existentă pe parcursul perioadei analizate nu obligă operatorii de telefonie mobilă să asigure terminarea apelurilor originate în internațional și în nici un caz nu obligă să ofere aceleași condiții cu cele stabilite pentru apelurile originate în național. La momentul adoptării deciziei 124/2003 a ANCOM - aceasta nu se referea și la apelurile originate în internațional, existând chiar, un proiect de modificare menit să reglementeze și situația acestor apeluri.

În ceea ce privește urmarea imediată, se afirmă că nu există elemente din care să rezulte că ar fi existat sau ar fi putut exista, ca urmare imediată a pretinsei fapte contravenționale, o afectare a concurenței.

Referitor la vinovăția reclamantei, se afirmă că în condițiile în care dispozițiile deciziei ANCOM - 124/2003, erau neclare iar ANCOM a precizat în repetate rânduri că se referă doar la apelurile originate în rețelele naționale, nu se poate reține sub nici o formă vinovăția A..

Cu privire la standardul probator, reclamanta a afirmat că în materie contravențională se aplică același standard probator ca și în materie penală, în conformitate cu dispozițiile CEDO, iar în speță nu au fost respectate aceste exigențe. Decizia nr. 2/14.02.2011 nu este fundamentată pe o analiză proprie a Consiliului Concurenței, ex post, a faptelor relevante și nu au fost aduse probe în combaterea probelor prezentate de A. în susținerea argumentelor proprii. În același timp s-a încălcat dreptul la apărare al reclamantei prin neacordarea accesului A. la probele de natură economică din dosar, esențiale pentru susținerea acuzării.

Cât privește individualizarea sancțiunii, trebuia avut în vedere faptul că aceasta s-a făcut pe baza unor norme de individualizare care nu erau în vigoare la data săvârșirii contravenției, Consiliul Concurenței stabilind în mod aleatoriu și nemotivat o amendă în cuantum de 3% din cifra de afaceri, nefiind stabilită corect baza de calcul a amenzii, fapta imputată A. fiind de scurtă durată.

Totodată se afirmă că pârâtul nu a ținut cont de jurisprudența Comisiei Europene care stabilește că, în ipoteza noutății cazului și a neclarității legislației incidente, se impune să nu fie aplicate amenzi.

Existau o serie de circumstanțe atenuante care nu au fost avute în vedere de Consiliul Concurenței, respectiv existența unei îndoieli rezonabilă cu privire la natura contravențională a comportamentului imputat A., acesta fiind încurajat de legislație/autorități și anume: faptul că este vorba de prima investigație desfășurată de Consiliul Concurenței în sectorul telecomunicațiilor; faptul că A. a colaborat efectiv pe parcursul investigației și nu a acționat cu intenția de a săvârși o contravenție; Consiliul Concurenței neținând cont de o serie de factori obiectivi, cu relevanță în determinarea nivelului amenzii cum ar fi contextul economic specific, capacitatea de plata a amenzii, contextul social etc.

Consiliul Concurenței a depus întâmpinare prin care a solicitat în esență respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În susținerea întâmpinării Consiliul Concurenței a arătat că A. a refuzat încheierea unui acord de interconectare pentru terminarea apelurilor originate în internațional și pentru terminarea apelurilor în alte rețele și, de asemenea, a restricționat accesul B. la rețeaua A. în perioada 26.11.2004 - 29.11.2004.

A. avea o poziție dominantă pe piața relevantă, respectiv pe piața de termniare a apelurilor în propira rețea, situație în care refuzul de a trata se încadra la dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. a) din legea 21/1996, referitor la abuzul de poziție dominantă.

În ceea ce privește competența Consiliului Concurenței de a constata fapta și de a aplica sancțiunea, se arată că, în condițiile în care ANCOM, avea posibilitatea legală de a obliga A. sa negocieze acordul de interconectare - ceea ce s-a și dispus la art. II din Decizia 1285/2005 -, Consiliul Concurenței a intervenit sancționând reclamanta, în temeiul art. 6 din Legea nr. 21/1996, pentru abuz de poziție dominantă prin refuzul de a acorda accesul la rețea fără o motivație obiectivă.

Din cuprinsul art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 34/2002 rezulta ca acesta nu conține referiri la vreuna din contravențiile sancționate de autoritatea de concurenta prin Decizia nr. 2/2011.

Aplicarea dispozițiilor Legii nr. 21/1996 revine Consiliului Concurentei și așa cum s-a arătat și în Decizia atacată, atât Comisia Europeană cât și autoritățile de concurență ale Statelor Membre promovează opinia conform căreia normele de concurență si reglementările sectoriale nu se exclud, ci trebuie aplicate împreună când este avut în vedere un caz de încălcare a art. 82 din Tratatul CE.

Faptul că sectorul telecomunicațiilor este supus unei reglementări ex-ante de către autoritatea națională de reglementare în domeniu, nu împiedică aplicarea ex-post a normelor de concurență, Consiliul Concurenței sancționând abuzul de poziție dominantă, faptă diferită de cele analizabile si sancționabile de către ANCOM. Reclamanta creează o confuzie intre atribuțiile de reglementator ex ante ale ANCOM si cele ale autorității de concurenta, care intervine ex post in situația încălcării normelor de concurență la practica A., de "refuz de a acorda accesul la propria rețea în vederea terminării apelurilor, săvârșită fără vreo justificare obiectivă", așa cum s-a demonstrat în Decizia atacată, intră sub incidența prevederilor Legii concurenței.

Indiferent de acțiunea sau inacțiunea autorității de reglementare din domeniul comunicațiilor electronice, Consiliul Concurenței avea dreptul și totodată atribuția legală să intervină cu privire la practicile anticoncurențiale săvârșite de A., în vederea restabilirii unui mediu concurențial normal, atât pe piața relevantă identificată, cât și pe piața afectată de respectivul comportament. Ca atare, cooperarea dintre ANCOM și Consiliul Concurenței în vederea implementării și aplicării unitare a legislației concurenței a condus la soluționarea plângerilor adresate de către B. ambelor autorități, din perspectiva competențelor specifice fiecăreia dintre acestea, fără a fi incident principiul specialia generalibus derogant, invocat de A..

Ori de cate ori piața sau o parte a pieței este susceptibila de concurenta, competenta de analiza si decizie aparține autorității de concurență, iar Consiliul Concurentei a adoptat Decizia nr. 2/2011 constatând încălcarea normelor de concurență, nu a celor de reglementare în sectorul comunicațiilor electronice si nici a dispozițiilor cuprinse in Decizia ANCOM nr. 1285/2005.

ANCOM are calitatea de organ administrativ-jurisdicțional specializat în soluționarea litigiilor din domeniul comunicațiilor electronice, competența sa materială fiind limitată la soluționarea litigiilor în legătură cu obligațiile impuse furnizorilor prin dispozițiile O.G. nr. 79/2002 sau ale legislației speciale în domeniul comunicațiilor electronice.

În consecință, litigiile ce pot fi soluționate de către ANCOM, conform legislației în vigoare, trebuie să aibă ca obiect încălcarea de obligații specifice prevăzute de legislația din domeniul comunicațiilor electronice.

Potrivit prevederilor art. 5 din O.G. nr. 34/2002, în calitatea sa de autoritate de reglementare, ANCOM are atribuția generală de a lua toate măsurile necesare în vederea realizării accesului și interconectării în condiții adecvate, cu respectarea principiilor eficienței economice, promovării concurenței și maximizării beneficiilor utilizatorilor finali, putând stabili în acest caz și condițiile în care se realizează interconectarea sau accesul.

Având în vedere aceste prevederi legale, ANCOM, poate impune obligații în sarcina operatorilor care controlează accesul la utilizatorii finali, inclusiv, acolo unde este cazul, obligația de a asigura interconectarea rețelelor acestora, dacă impunerea acestor obligații este necesară pentru asigurarea conectivității între aceștia.

Ca atare, ANCOM nu poate constata existenta unui abuz de poziție dominantă, și, pe cale de consecință, nu poate aplica sancțiuni pentru faptele respective și nu are prerogative de autoritate de concurenta, dar este ținuta sa isi îndeplinească atribuțiile astfel încât sa respecte legislația din domeniul concurentei, Consiliul Concurentei fiind autoritatea care aplica normele de concurenta.

ANCOM nu asigura respectarea normelor de concurenta ci aplica un set de reguli incidente domeniului, bazate si pe principiile specifice dreptului concurentei, si, ca atare, sunt eronate argumentele reclamantei potrivit cărora ANCOM aplica legislația concurentei, deoarece s-ar ajunge la concluzia netemeinica potrivit căreia, in materia comunicațiilor electronice, ANCOM are o dubla calitate - reglementator si autoritate de concurenta.

În ceea ce privește interpretarea greșita de către A. a scopului O.G. nr. 34/2002, din perspectiva competentelor autorității de reglementare si ale autorității de concurenta, se afirmă ca niciun text din cuprinsul acestui act normativ nu îndreptățește reclamanta sa susțină ca ANCOM aplica normele de concurenta care interzic abuzul de poziție dominanta prin refuzul de acces la o facilitate esențiala fără o justificare obiectiva, substituindu-se Consiliului Concurentei.

ANCOM, în baza O.G. nr. 34/2002 are atribuții legate de accesul la rețea, dar constatarea faptei, astfel cum aceasta este descrisa in materia concurentei, nu putea reveni decât Consiliului Concurentei.

Sancțiunea aplicata de Consiliul Concurentei nu a fost consecința obligării in repetate rânduri la acordarea accesului de către ANCOM, fapta săvârșita de reclamantă fiind prevăzută de Legea nr. 21/1996 și nu de cadrul de reglementare și putând fi sancționată ca atare independent de vreo reacție in timp a autorității de reglementare. Totuși este important de reținut faptul ca ANCOM, prin deciziile sale, a semnalat reclamantei necesitatea de a permite accesul, A. fiind conștienta de respectiva obligație.

Evaluând noțiunea de "acces", pe de-o parte din perspectiva Legii nr. 21/1996 si, pe de alta parte, din perspectiva O.G. nr. 34/2002, se poate afirma ca:

- ANCOM constata si sancționează fapte care sunt săvârșite prin nerespectarea de obligații referitoare la acces sau obligații de a elimina anumite clauze dintre părți care ar conduce la împiedicarea dezvoltării unei piețe concurențiale la nivelul vânzării cu amănuntul, impuse de reglementator, iar

- Consiliul Concurentei a constatat si sancționat fapta de refuz de a acorda accesul la rețea fără o motivație obiectivă, ca faptă săvârșită prin încălcarea regulilor jocului dintre cerere si oferta cu ocazia negocierilor inițiate de B., aspecte de esența aplicării Legii nr. 21/1996, din moment ce pe piața trebuia sa se dea posibilitatea manifestării concurentei.

ANCOM a reglementat plafonul maxim al tarifului de interconectare, plafon pana la care părțile puteau si trebuia sa negocieze acorduri de acces potrivit normelor comerciale si ale liberei concurente.

În speță, nu se poate invoca o dublare in ceea ce privește investigarea si sancționarea refuzului de a permite accesul la rețea, întrucât competentele legale ale celor doua autorități se completează cel mult, fără a interfera.

În ceea ce privește piața relevantă și poziția dominantă a A. pe această piață, Consiliul Concurenței a arătat că autoritatea de concurenta și-a fundamentat analiza pe un demers empiric, acesta fiind însă completat cu argumente teoretice, economice, precum si cu opiniile autorității de reglementare - exprimate in expunerile de motive ale deciziilor acesteia si in adrese de răspuns la solicitările Consiliului Concurentei, luând in considerare expertiza specializata a acesteia in domeniul telecom.

Contrar afirmațiilor reclamantei, Consiliul Concurentei a constatat deținerea de către A. a unei poziții dominante, aplicând criteriile necesare stabilirii unei astfel de puteri de piața cu luarea in considerare a:

- structurii si condițiilor de piața, in special a importantei criteriului "partea apelanta plătește" (nu exista o constrângere reala impusa de utilizatorii săi finali, întrucât costul terminării apelurilor este suportat de apelant, ca utilizator al altei rețele),

- barierelor la intrare pe piața si

- puterii de contracarare a clienților. Piețele serviciilor de terminare a apelurilor in fiecare rețea publica de telefonie sunt, prin definiție, piețe de monopol, fiecare operator al unei rețele publice de telefonie deținând o cota de piața de 100% si, deci, beneficiind de un monopol natural in ceea ce privește serviciul de terminare in propria rețea.

In determinarea poziției dominante de care beneficiază A. pe piața serviciilor de terminare a apelurilor la puncte mobile in propria rețea de telefonie, cota de piața (de 100%) a acestuia a reprezentat doar un indiciu important al puterii de piața, indiciu care, coroborat cu alți factori a fundamentat decizia de constatare a unei poziții dominante.

Urmând un demers specific de delimitare a pieței relevante, mai precis prin solicitarea punctului de vedere al unor clienți ai societății sancționate, s-a concluzionat asupra existentei de sine stătătoare a pieței de terminare a apelurilor in rețeaua A., întrucât investigația de piața a arătat in mod neechivoc faptul ca, condițiile de pe această piață nu sunt omogene cu caracteristicile concurențiale ale altor segmente de piața.

Reclamanta in mod eronat a concluzionat ca pe piața accesului la propria rețea de telecomunicații, operatorii ar avea poziții de egalitate, iar nu de subordonare. In Raportul de investigație s-a dezvoltat detaliat motivul pentru care puterea de piața a A. ii permite acesteia sa se comporte independent de B., in special întrucât nu piața de gros, si anume de terminare a apelurilor in propria rețea, este cea care asigura o poziție privilegiata a A., ci puterea de piața la nivel de retail, in funcție de abonații si utilizatorii A., creează premisele unei disproporții in relația de negociere directa cu B..

Analiza efectuata de Consiliul Concurenței a condus la concluzia ca A. deținea o poziție dominanta si, chiar daca si B. deține monopolul de facto asupra serviciilor de terminare in propria rețea, luând in considerare puterea de piața semnificativa deținuta de A. pe piața de retail, comportamentul acesteia avea aptitudinea de a afecta piața de tranzit.

Puterea de negociere, net superioară, a societății A. a rezultat în mod evident, din conduita majorității operatorilor alternativi de telefonie fixa care au acceptat contractele de interconectare in formatul standard impus de A., întocmai ca o convenție de adeziune, fără a negocia clauzele acestuia, inclusiv in ceea ce privește posibilitatea de a termina apeluri internaționale.

Chiar daca si A. si B. sunt monopoliști pe piețele de terminare a apelurilor in propriile rețele, puterea de piața a acestora este diferita, fiind determinata de baza de utilizatori proprii. Modelul specific al sectorului de telecomunicații este concurenta la nivel de retail, in scopul obținerii unui număr cat mai mare de utilizatori intr-o rețea care sa genereze venituri medii unitare anuale ridicate .

Chiar dacă cele doua piețe sunt diferite (piața terminării apelurilor in propria rețea si piața de retail in rețelele mobile), Consiliul Concurentei a reținut abuzul de poziție dominanta a reclamantei tocmai prin prisma legăturii de cauzalitate si interdependenta reciproca dintre acestea, iar în decizia contestata, autoritatea de concurenta a dezvoltat in mod detaliat mecanismul de levier utilizat de reclamanta pentru a-si prezerva dimensiunea pieței de terminare.

Însăși modalitatea de determinare a prețului serviciului de terminare in rețelele mobile la vremea respectiva, și anume s-a fixat plafonul in funcție de prețul de terminare practicat in relația reciproca dintre A. si C., demonstrează ca o putere de negociere echilibrata fata de cea a reclamantei era deținuta doar de C., operatorii de telefonie fixa neavând capacitatea de a negocia in mod egal cu A..

În ceea ce privește consecințele faptei imputate reclamantei Consiliul Concurenței a arătat că fapta A. de a refuza furnizarea serviciului de terminare a apelurilor, indiferent de originea acestora, a avut un efect de închidere a pieței serviciilor de tranzit comutat al apelurilor în rețelele publice de telefonie, influențând structura acestei piețe și împiedicarea dezvoltării ei pe baze concurențiale.

În perioada 26.11.2004 - 29.11.2004, A. a limitat accesul B. la propria rețea de telefonie mobilă, în sensul că nu a finalizat toate apelurile provenite din rețeaua B. pe legătura de interconectare. În contextul recentei liberalizări a pieței serviciilor de telefonie fixă, era deosebit de importantă formarea unei percepții pozitive asupra stabilității rețelei și calității serviciilor B. în vederea atragerii de utilizatori ai serviciilor de telefonie fixă, concurente cu cele furnizate deja de D. S.A..

A. a înțeles, cu certitudine, cererea B. de încheiere a unui acord de interconectare ANY-TO-ANY dar a refuzat în mod explicit acest lucru, deși avea obligația de a negocia încheierea unui astfel de acord la un preț maximal conform deciziei ANCOM 124/2003.

Susținerile reclamantei, privind faptul ca in perioada 25 ianuarie 2007-2 aprilie 2007, comportamentul acesteia nu ar fi fost abuziv, sunt nefondate, obligația de acordare a accesului la propria rețea fiind impusă, în speță, de acte interne cu caracter normativ. Consiliul Concurenței a arătat că pentru verificarea îndeplinirii condițiilor impuse de normele comunitare s-a procedat la analiza îndeplinirii unui test mai strict, ce implica cele trei condiții, concluzionându-se că interconectarea directa cu A., in scopul terminării apelurilor origínate in internațional era o facilitate esențiala si terminarea apelurilor internaționale in rețeaua A. era indispensabila pentru desfășurarea activității B. pe piața serviciilor de tranzit.

In primul rând, A. avea obligația de a asigura accesul la terminarea tuturor apelurilor, in considerarea poziției dominante deținute de aceasta.

În al doilea rând, un posibil caracter ambiguu al reglementarii, nu poate reprezenta o justificare obiectiva, astfel cum a fost reținuta aceasta de jurisprudența europeana. In acest sens, Instrucțiunile Comisiei Europene privind efectuarea analizelor de piața si determinarea puterii semnificative de piața in contextul noului cadru de reglementare comunitar al rețelelor si serviciilor de comunicații electronice (2202/C165/03) din 11.07.2002 fac o precizare expresa cu privire la faptul ca in ceea ce privește serviciile de terminare a apelurilor, nu se distinge in funcție de originea acestora:

"in ceea ce privește plata interconectării rețelelor fixe si mobile, traficul de terminare măsurat include traficul din propria rețea si traficul provenit din toate celelalte rețele fixe si mobile, naționale sau internaționale, ca urmare a interconectării'.

Cât privește caracterul nerezonabil al cererii B., Consiliul Concurenței arată că A. ar fi putut să facă o contraofertă în acest sens.

În consecință, atât sub aspectul laturii obiective cât și sub aspectul laturii subiective au fost întrunite elementele constitutive ale contravenției prev. de art. 6 alin. (1) lit. a) din legea 21/1996, decizia emisă fiind legală.

Cât privește individualizarea sancțiunii, Consiliul Concurenței arată că aceasta s-a făcut în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, ținându-se seama de gravitatea faptei, durata acesteia și circumstanțele săvârșirii acesteia.

În cauză au formulat cerere de intervenție, E. si F., prin care se precizează că au fost asociați la societatea B., fiind prejudiciați ca urmare a comportamentului A., valoarea părților lor sociale fiind diminuată.

Cererea de intervenție a fost admisă în principiu de prima instanță.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1901/11 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, fiind anulată decizia nr. 2/14 februarie 2011 emisă de pârât prin care reclamanta a fost sancționată pentru abuz de poziție dominată, aplicându-se o amendă în cuantum de 147.975.967 RON reprezentând 3,60% din cifra de afaceri pe anul 2010.

În motivarea sentinței, instanța de fond reținut că prin Decizia nr. 124/EI/2003 privind interconectarea cu rețeaua publică de telefonie mobilă operată de societatea comercială "A." - S.A., ANCOM a stabilit în sarcina A. obligația de publicare a tarifelor de interconectare, obligația de nediscriminare, obligația de a ține evidența contabilă separată și obligația de fundamentare a tarifelor în funcție de costuri.

De asemenea, prin art. 6 din Decizia nr. 124/2003, s-a stabilit că:

"(1) Operatorul va oferi Beneficiarilor cel puțin serviciul de interconectare în vederea terminării la puncte mobile a apelurilor, în condițiile prevăzute de prezentul articol.

(2) Prin serviciul de interconectare în vederea terminării la puncte mobile a apelurilor, Operatorul va asigura preluarea apelurilor din rețeaua Beneficiarului și terminarea acestora la orice număr alocat Operatorului, dacă terminarea este posibilă din punct de vedere tehnic la numărul respectiv (…).

(7) Operatorul va asigura interconectarea rețelei publice de telefonie mobilă pe care o operează, în vederea terminării apelurilor, în măsura în care solicitările sunt rezonabile."

În baza art. 7 din Decizia nr. 124/2003, ANCOM a stabilit că de la data de 1 ianuarie 2004 și până la data la care tarifele de interconectare vor fi determinate pe baza unui model de calculație a costurilor de tip incremental pe termen lung aprobat de ANCOM, tarifele de interconectare nu vor depăși valoarea de 0,10 USD/minut.

La data de 12 septembrie 2003, B., furnizor de rețele și servicii publice de telefonie fixă, a solicitat A. încheierea unui acord de interconectare cu rețeaua publică mobilă operată de aceasta, astfel încât să fie posibilă efectuarea unor convorbiri telefonice între utilizatorii celor două rețele. Acordul de interconectare solicitat de B. a fost încheiat în data de 1 octombrie 2004, iar stabilirea legăturilor de interconectare s-a realizat în data de 1 noiembrie 2004.

În zilele de 26 - 29 noiembrie 2004, A. a limitat traficul B. la nivelurile existente anterior datei de 21 noiembrie 2004, apreciind că această societate realizează trafic internațional.

În data de 6 decembrie 2004, B. a transmis către A. o solicitare în vederea stabilirii unei întâlniri pentru semnarea "unui nou acord de interconectare între compania B. S.R.L. și compania A. care să permită accesul liber de tipul any-to-any între cele două companii autorizate pe piața de telecomunicații din România."

Reclamanta a susținut că nu a înțeles solicitarea B., formularea fiind una imprecisă, motiv pentru care a apreciat că s-a solicitat renegocierea contractului de interconectare încheiat cu mai puțin de o lună în urmă, ceea ce a fost considerat nerezonabil.

B. a adresat o sesizare ANCOM iar la data de 19.01.2005 a solicitat includerea unui nou articol în Acordul de interconectare privind furnizarea accesului din rețeaua B. către rețeaua A., prin vânzarea de gros de către A., a unui trafic în vederea revânzării către terți, privind serviciul de terminare de apeluri în rețeaua proprie A., în limita a maxim 5.000.000 minute lunar la un preț de 0,05 USD/minut, cererea respinsă de reclamantă în condițiile în care ANCOM stabilise prin decizia 124/2003 un preț de 0,10 USD/min.

Prin Decizia nr. 1285/19.08.2005 ANCOM a obligat A. la "negocierea și încheierea unui acord de interconectare având ca obiect interconectarea cu rețeaua de telefonie mobilă pe care o operează A. S.A., în vederea terminării apelurilor originate în afara României, precum și în rețelele altor furnizori din România, cu respectarea dispozițiilor Deciziei președintelui ANCOM nr. 124/2003".

Prin sentința nr. 1829/08.11.2005, Curtea de Apel București a admis cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 1285/2005. suspendare ce a durat din 8 noiembrie 2005 până în data de 25 ianuarie 2007, când Înalta Curte de Casație și Justiție, a pronunțat Decizia nr. 433/2007, prin care a admis recursul ANCOM și a modificat sentința atacată, în sensul respingerii cererii de suspendare, ca neîntemeiată.

În data de 8 iunie 2006, B. a depus la Consiliul Concurenței două plângeri, având ca obiect posibila încălcare a Legii concurenței de către A., S.C. C. S.A și S.C. D. S.A.

Prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 166/2006, modificat prin Ordinul nr. 269/9.07.2009, Consiliul Concurenței a decis declanșarea unei investigații, având ca obiect posibila încălcare a art. 5 și 6 din Legea concurenței de către A., C. și D..

În anul 2008, B. și-a încetat existența ca persoană juridică, fiind absorbită de S.C. G. S.A. iar la data de 15 ianuarie 2010, această societate a transmis Consiliului Concurenței adresa nr. x, prin care a informat Consiliul că înțelege să nu susțină plângerea formulată de B..

În data de 4 noiembrie 2010, prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 558/04.11.2010 s-a dispus disjungerea acestei investigații în patru investigații distincte, dintre care una a avut ca obiect posibila încălcare a prevederilor art. 6 din Legea concurenței de către A. cu privire la faptele care fac obiectul plângerilor înaintate Consiliului Concurenței de către B..

În data de 5 noiembrie 2010, a fost emis Raportul de investigație, prin care echipa de investigație a propus sancționarea A. pentru presupusa săvârșire de către A. a următoarelor fapte, calificate ca fiind abuz de poziție dominantă:

a. refuzul manifestat în perioada 06.12.2004 - 02.04.2007 de a acorda acces B. la propria rețea de telefonie în vederea terminării traficului originat în intemațional și a celui originat în rețelele altor furnizori din România;

b. limitarea de către A. a traficului B., în sensul că nu a finalizat toate apelurile provenite din rețeaua B. pe legătura de interconectare, în perioada 26.11.2004- 29.11.2004.

Autoritatea pârâtă a emis, în data de 14 februarie 2011, Decizia nr. 2/14.02.2011, prin care a dispus sancționarea A. pentru abuz de poziție dominantă, în temeiul art. 6 lit. a) din Legea concurenței, aplicând totodată o amendă în cuantum de 147.975.967 RON, reprezentând 3,60% din cifra de afaceri pe anul 2010.

În motivarea deciziei s-au arătat, în esență, următoarele:

Consiliul Concurenței s-a considerat competent să investigheze și să sancționeze faptele reclamate având în vedere că este singura autoritate de concurență constituită la nivel statal.

În decizie, se arată că autoritățile europene promovează opinia conform căreia normele de concurență și reglementările sectoriale nu se exclud, ci trebuie aplicate împreună atunci când este avut în vedere un caz de încălcare a art. 82 din Tratatul CE.

Astfel, la nivel european, așa cum se menționează în Comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor de concurență acordurilor de acces în sectorul telecomunicațiilor, "Comisia consideră că normele de concurență și reglementarea sectorială specifică formează un set coerent de măsuri potrivite pentru a asigura un mediu de piață liberalizat și concurențial pentru piețele telecomunicațiilor din Comunitate" .

Comisia explică această abordare prin faptul că "autoritățile naționale de reglementare au sarcini diferite și operează într-un cadru juridic diferit de cel al Comisiei atunci când aceasta din urmă aplică normele de concurență".

Dreptul național, bazat în principal pe considerente de politică de telecomunicații, poate avea obiective diferite de obiectivele politicii comunitare în domeniul concurenței, dar compatibile cu acestea. Prin urmare, în opinia Comisiei, faptul că sectorul telecomunicațiilor este supus unei reglementări ex-ante de către autoritățile naționale de reglementare în domeniul telecomunicațiilor, nu împiedică aplicarea ex-post a normelor de concurență. Mai mult, Comisia utilizează criteriile stabilite prin reglementările sectoriale atât pentru definirea piețelor relevante, cât și pentru aprecierea abuzului de poziție dominantă.

În mod similar, în România, Consiliul Concurenței este autoritatea care are ca principale atribuții protejarea și stimularea concurenței pentru asigurarea unui mediu concurențial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor, iar Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (ANCOM) este instituția care stabilește regulile pentru piața de comunicații din România și veghează la respectarea acestora.

Având în vedere obiectivele comune ale celor două autorități publice în ceea ce privește asigurarea și promovarea concurenței pe piețele din domeniile comunicațiilor electronice, comunicațiilor audiovizuale și serviciilor poștale din România, ANCOM și Consiliul Concurenței cooperează în vederea implementării și aplicării unitare a legislației din domeniul concurenței și din domeniul comunicațiilor electronice, comunicațiilor audiovizuale și serviciilor poștale. Cooperarea celor doua autorități are ca scop asigurarea convergenței deciziilor adoptate conform atribuțiilor legale ale fiecăreia, cu privire la problemele de concurență identificate, precum și pentru asigurarea unei abordări unitare a piețelor relevante din domeniul comunicațiilor electronice identificate.

Posibila incidență a Legii concurenței, a fost analizată de Consiliul Concurenței ex - post, indiferent dacă, prin pronunțarea sa anterioară asupra faptei, ANCOM a constatat încălcarea sau nu a unor măsuri impuse de autoritatea de reglementare. Această abordare a fost fundamentată pe obiectivul încredințat Consiliului Concurenței de Legea concurenței, și anume apărarea interesului public prin asigurarea unui mediu concurențial normal.

În ceea ce privește piața relevantă, în decizia atacată s-a făcut, mai întâi o analiză a legislației comunitare și a normelor interne prin care au fost identificate piețe relevante în sectorul telecomunicațiilor în vederea adoptării de reglementări ex-ante.

La identificarea pieței relevante în raport de faptele investigate, Consiliul Concurenței a pornit de la piețele relevante identificate prin norme de reglementare emise de ANCOM, în considerarea faptului că aceste norme au fost emisie în conformitate cu regulile de concurență, fiind identificată ca piață relevantă a produsului piața de terminare a apelurilor în rețeaua A.. În decizie se arată că autoritatea de reglementare a definit piața relevantă a serviciului de terminare a apelurilor la punctele mobile ale rețelei de comunicații electronice ca fiind acea piață ce cuprinde serviciile de terminare a apelurilor de voce la numere nongeografice pentru servicii de comunicații electronice furnizate la puncte mobile, în fiecare rețea publică de telefonie, indiferent de tehnologia sau mediul de transmisie utilizat ori de originea națională sau internațională a apelurilor, inclusiv a apelurilor furnizate prin rețeaua proprie. Consiliul Concurenței a apreciat că, în general, analiza întreprinsă de ANCOM pe această piață relevantă este fundamentată pe principiile din dreptul concurenței, fiind de acord cu definiția acestei piețe relevante.

De asemenea, Consiliul Concurenței a analizat dacă în cadrul pieței relevante intră și serviciul de terminare a apelurilor internaționale inițiate în alte rețele sau inițiate în internațional, concluzionând că, în condițiile în care legea nu distinge și, în condițiile în care demersurile A. și C. prin care au fost contestate actele ANCOM prin care li se impuneau obligații de asigurarea a accesului la propria rețea pentru terminarea apelurilor indiferent de origine, au fost soluționate de instanțele de judecată în defavoarea celor doi operatori, terminarea apelurilor originate în alte rețele și a celor originate în internațional fac parte din piața relevantă, fiind reglementate.

În ceea ce privește problema poziției dominante a A., în cadrul punctului 12 din decizie, Consiliul Concurenței, s-a raportat la analiza făcută de ANCOM pe piața de terminare a apelurilor în rețeaua A., constatând că pe această piață A. deține un monopol, și există bariere insurmontabile pentru intrarea pe piață, în condițiile în care pentru terminarea apelurilor într-o rețea doar operatorul respectiv are posibilitatea tehnică să furnizeze serviciul.

În decizie, se arată că ANCOM a evaluat situația concurențială existentă în perioada 2002 - 2008 pe piața de gros a serviciilor de terminare a apelurilor la puncte mobile în fiecare rețea publică de telefonie, cu scopul de a determina dacă există concurență efectivă sau dacă există operatori cu putere semnificativă pe piață. Analiza a arătat că A. deține o poziție de monopol pe piața serviciilor de terminare a apelurilor la punctele mobile din propria rețea de telefonie, protejată de bariere mari și non-tranzitorii la intrarea pe piața relevantă.

În urma analizei efectuate, ANCOM a concluzionat că nu există dovezi care să susțină că există furnizori care pot exercita putere de contracarare asupra puterii de piață a operatorilor de rețele publice de telefonie mobilă, astfel încât aceștia să nu acționeze într-o măsură apreciabilă în mod independent față de clienți, concurenți și utilizatorii finali pe piețele serviciilor de terminare a apelurilor la puncte mobile în fiecare rețea publică de telefonie.

Potrivit prevederilor legale naționale din domeniul concurenței, în sectorul comunicațiilor electronice, conceptul de "facilități esențiale" joaca un rol important în stabilirea obligațiilor ce incumbă operatorilor de comunicații electronice aflați în poziție dominantă. Acest termen este utilizat pentru a desemna o instalație sau infrastructură care este esențială pentru asigurarea conexiunii cu consumatorii și/sau pentru a permite concurenților să-și desfășoare activitatea și care nu poate fi reprodusă prin mijloace rezonabile.

Chiar dacă piața relevantă nu ar fi fost reglementată, serviciul de terminare a apelurilor este o facilitate esențială, cu atât mai mult cu cât acest serviciu este furnizat de o întreprindere ce se bucură de o putere de piață apreciabilă pe piețele cu amănuntul. Un operator economic care controlează accesul la facilitățile esențiale deține o poziție dominantă în sensul art. 6 alin. (1) din Legea concurenței.

În concluzie, se reține că A. avea obligația de a furniza serviciul de terminare a apelurilor la punctele mobile ale propriei rețele, indiferent de tehnologia sau mediul de transmisie utilizat ori de originea acestora.

Totodată, din analiza efectuată a rezultat că A. a practicat pentru terminarea apelurilor originate în internațional tarife cu cel puțin 50% mai mari decât cele care trebuia să le practice conform reglementării, tarifele fiind rezultatul puterii de negociere pe care A. o deține în ceea ce privește terminarea apelurilor în propria rețea de telefonie.

La nivel național, nici o întreprindere nu putea exercita o presiune concurențială asupra A. cu privire la acest serviciu, comportamentul său avându-și originea tocmai în puterea de negociere nesemnificativă a B. față de A., cel puțin din perspectiva numărului de utilizatori ai rețelelor respective, A. practicând întotdeauna tariful maxim reglementat.

Ca urmare, s-a reținut că A. deține o poziție dominantă pe piața națională a serviciilor de terminare a apelurilor la puncte mobile în propria rețea publică de telefonie, fiind astfel îndeplinită prima condiție prevăzută la art. 6 din Legea concurenței.

Consiliul Concurenței a reținut că există fapte de refuz de a furniza accesul la rețeaua A. în vederea terminării apelurilor indiferent de originea acestora, săvârșită în perioada 06.12.2004 - 02.04.2007 (2 ani și 4 luni) prin refuzul A. de a încheia cu B. un acord de interconectare în vederea terminării apelurilor, indiferent de locul originării și rețeaua de originare a acestora.

Totodată s-a reținut ca faptă ilicită = Nefinalizarea tuturor apelurilor provenite din rețeaua B. = în perioada 26.11.2004 - 29.11.2004.

Aceste fapte au fost de natură să afecteze concurența în condițiile în care prezența pe această piață este condiționată de necesitatea încheierii unui număr ridicat de contracte de interconectare, în vederea terminării traficului tranzitat

Au fost afectați și consumatorii finali, prin împiedicarea dezvoltării unor alternative pentru serviciile de telecomunicații.

În ceea ce privește individualizarea sancțiunii, Consiliul Concurenței, luând în considerare gravitatea și durata faptei A., a stabilit ca nivel de bază al sancțiunii 3,60% din cifra de afaceri a societății, amendă care s-a și aplicat prin decizia contestată în condițiile în care nu s-au reținut circumstanțe care să impună majorarea sau diminuarea acesteia.

Instanța de fond în raport de situația de fapt expusă, a reținut că deși reclamanta a încercat să pună accentul pe problema necompetenței Consiliului Concurenței, în fapt argumentele se referă în principal la greșita încadrare juridică a faptei, problema competenței având un caracter secundar și decurgând în mod necesar din încadrarea juridică ce se dă faptei imputate.

Ca urmare, instanța a analizat dacă fapta săvârșită de reclamantă se încadrează la art. 6 alin. (1) lit. a) din legea concurenței sau dacă fapta se încadrează la art. 18 alin. (1) lit. i) din O.G. nr. 34/2002, situație în care decizia atacată a fost apreciată ca fiind nelegală atât sub aspectul încadrării juridice cât și sub aspectul competenței de constatare și de sancționare a faptei.

În opinia emitentului actului atacat, fapta imputată reclamantei întrunește elementele constitutive ale contravenției prevăzute de art. 51 lit. a) raportat la art. 6 alin. (1) lit. a) din legea 21/1996, în timp ce reclamanta afirmă că fapta trebuia încadrată exclusiv la dispozițiile art. 18 alin. (1) lit. i) din O.G. nr. 34/2002.

Art. 51 din legea 21/1996 prevede că " (1) Constituie contravenții și se sancționează cu amendă de la 0,5% la 10% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancționării următoarele fapte, săvârșite cu intenție sau din neglijență de întreprinderi sau asociații de întreprinderi:

a) încălcarea prevederilor art. 5 și 6 din prezenta lege, precum și a prevederilor art. 101 și 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene;"

Art. 6 din același act normativ prevede că "(1) Este interzisă folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziții dominante deținute pe piața românească sau pe o parte substanțială a acesteia. Aceste practici abuzive pot consta în special în:

a) impunerea, în mod direct sau indirect, a unor prețuri inechitabile de vânzare ori de cumpărare sau a altor condiții inechitabile de tranzacționare și refuzul de a trata cu anumiți furnizori ori beneficiari;"

Potrivit art. 18 alin. (1) lit. i) din O.G. nr. 34/2002 "(1) Următoarele fapte constituie contravenții: (…)

i) încălcarea obligațiilor prevăzute la art. 12 alin. (1) - (3);"

Art. 12 alin. (1)-(3) din același act normativ prevede că "(1) Autoritatea de reglementare poate impune operatorilor, în conformitate cu prevederile art. 8, obligația de a permite accesul și utilizarea unor elemente specifice ale rețelei și a infrastructurii asociate, în special în cazul în care se consideră că refuzul de a acorda accesul ori impunerea unor clauze care au efect similar ar conduce la împiedicarea dezvoltării unei piețe concurențiale, la nivelul vânzării cu amănuntul, sau la prejudicierea intereselor utilizatorilor finali.

(2) Obligațiile prevăzute la alin. (1) pot viza, printre altele:

a) acordarea către un terț a dreptului de acces la elemente specifice ale rețelei sau la infrastructura asociată, inclusiv a accesului necondiționat la bucla locală;

b) negocierea, cu bună-credință, cu orice terț care solicită accesul;

c) neretragerea dreptului de acces deja acordat;

d) furnizarea către terți a anumitor servicii, prin vânzarea de gros a acestora, în vederea revânzării;

e) acordarea accesului liber la interfețele tehnice, protocoalele sau alte tehnologii esențiale care sunt indispensabile pentru interoperabilitatea serviciilor, inclusiv a serviciilor de rețele virtuale;

f) furnizarea colocării sau a altor forme de utilizare partajată a spațiilor ori echipamentelor, inclusiv a conductelor, clădirilor și pilonilor;

g) furnizarea unor servicii determinate, necesare pentru asigurarea interoperabilității serviciilor destinate utilizatorilor finali, inclusiv a resurselor destinate serviciilor de rețele inteligente sau a serviciului de roaming în rețelele mobile;

h) acordarea accesului la sistemele de asistență operațională sau la alte sisteme software similare, necesare pentru asigurarea unei concurențe loiale în furnizarea serviciilor;

i) interconectarea rețelelor sau a elementelor rețelelor.

(3) Autoritatea de reglementare poate atașa obligațiilor prevăzute la alin. (1) condiții referitoare la echitatea, rezonabilitatea și celeritatea îndeplinirii acestora."

Instanța a reținut că prin decizia 124/2003, ANCOM a impus reclamantei obligația de a acorda accesul altor operatori de telefonie la propria rețea pentru terminarea apelurilor, la un preț maximal de 10 cenți USD/min.

În perioada 2003-2004 au existat între reclamantă și B. negocieri finalizate prin încheierea, la data de 01.10.2004, a unui acord de interconectare pentru terminarea în rețeaua A. a apelurilor originate în rețeaua B. iar la data de 06.12.2004 B. a solicitat A. încheierea unui nou acord de tip any-to-any, revenind asupra cererii la data de 09.12.2004, iar A. a refuzat acest lucru sub motiv că de la încheierea acordului de interconectare a trecut foarte puțin timp. La data de 23.12.2004 B. a depus o plângere la ANCOM solicitând impunerea obligației de interconectare, inclusiv pentru apeluri originate în internațional la prețul de 0,05 USD/min. De asemenea, la data de 19.01.2005 a fost transmisă și către A. o cerere în acest sens, iar prin decizia 1285/19.08.2005 ANCOM a obligat A. să încheie un acord pentru terminarea apelurilor naționale și internaționale, decizie contestată de A., aceasta fiind suspendată pe cale judiciară, pentru perioada 08.11.2005-25.01.2007. La data de 02.04.2007 a fost încheiat un contract între A. și B. pentru terminarea apelurilor indiferent de origine.

Din întregul material probator, instanța a reținut că S.C. A. S.A. a refuzat în perioada 2005-2007 să încheie un acord pentru terminarea apelurilor B. originate în internațional și în alte rețele la un preț care să fie conform cu decizia ANCOM 124/2003.

Refuzul reclamantei de încheiere a unui nou acord de interconectare care să permită și terminarea în rețeaua A. a apelurilor originate în internațional nu a fost unul absolut, independent de prețul oferit. A. S.A. a refuzat să furnizeze acest serviciu la prețul maximal impus de decizia 124/2003, fapt care rezultă din toate demersurile inițiate de reclamantă pentru a proba inaplicabilitatea acestei decizii în cazul apelurilor inițiate în internațional.

Nu există nici un element din care să rezulte că în situația în care B. ar fi inițiat negocieri pentru încheierea acestui acord la un preț similar cu cel practicat de A. față de alți operatori, reclamanta nu ar fi fost deschisă la negociere. B. nu a formulat nici o cerere către A., pe parcursul derulării litigiilor în fața instanțelor de judecată, în care să precizeze că este interesată de acest acord independent de dispozițiile deciziei 124/2003 ci a insistat, în permanență ca acordul să fie încheiat la un preț chiar inferior prețului maximal impus de decizia 124/2003.

În aceste condiții instanța a reținut că fapta ilicită ce trebuie reținută în sarcina reclamantei este refuzul de a se conforma unor obligații impuse de ANCOM prin decizia 124/2003 referitoare la asigurarea serviciului de interconectare pentru terminarea apelurilor la un anumit tarif maximal, fapta ce se pliază perfect pe textul art. 18 raportat la art. 12 din O.G. nr. 34/2002.

Prima instanță a reținut că textul art. 6 din legea concurenței nu este aplicabil în speță întrucât nu se poate reține un refuz de a trata cu un comerciant, ci un refuz de a trata în anumite limite de preț impuse printr-o decizie ANCOM. A. nu a aplicat societății B. un tratament discriminatoriu întrucât nu s-a dovedit că ar fi încheiat cu alți operatori de telefonie contracte pentru terminarea apelurilor la prețul maxim de 10 cenți USD/min.

Fapta reclamant