ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 917/2022

Ședința publică din data de 13 aprilie 2022 Asupra recursurilor deduse judecății, reține următoarele: Prin sentința nr. 882 din 29 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, s-a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta-pârâtă S.C. A. S.R.L., precizată la data de 08.10.2013 și la data de 13.10.2016, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă S.C. B. și a fost obligată pârâta-reclamantă S.C. B. să predea reclamantei-pârâte S.C. A. S.R.L. cantitatea de 269.799 tone de floarea-soarelui, conform contractului nr. x din 27 iunie 2011 și cantitatea de 1.177.590 kg grâu, conform acordului de cultivare nr. 17 din 25 iulie 2011. S-au respins celelalte capete de cerere formulate de reclamanta-pârâtă S.C.

A. S.R.L., ca neîntemeiate. S-a respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă S.C. B., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată. S-a admis, în parte, cererea de cheltuieli de judecată formulată de reclamanta-pârâtă și a fost obligată pârâta-reclamantă la plata sumei de 33.644 RON cu acest titlu, către reclamanta-pârâtă. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Prin decizia nr. 835 din 2 noiembrie 2017 a Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta-pârâtă A. S.R.L. și a fost respins apelul declarat de pârâta-reclamantă S.C.

B. împotriva sentinței nr. 882 din 29 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Olt, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2013, a fost schimbată sentința, în sensul că au fost admise și capetele de cerere referitoare la despăgubiri pentru nepredarea cantității de 269.799 tone floarea-soarelui, despăgubiri pentru nepredarea cantității de 1.177.590 tone de grâu, despăgubiri pentru necultivarea întregii suprafețe de teren convenite. A fost obligată pârâta S.C. B. să plătească reclamantei A. S.R.L. și: despăgubiri pentru nepredarea cantității de 269.799 tone floarea-soarelui, în valoare de 137.145,85 RON; despăgubiri în valoare de 1.036.279 RON pentru nepredarea cantității de 1.177.590 tone grâu; despăgubiri în valoare de 581.782,50 euro, în echivalent RON, la data plății, pentru necultivarea întregii suprafețe de teren convenite.

A fost admis și capătul de cerere având ca obiect restituirea plății nedatorate și a fost obligată S.C. B. să restituie către A. S.R.L. suma de 200.000 euro, în echivalent RON la data plății. Au fost menținute soluțiile de obligare la predarea cantității de 269.799 tone floarea-soarelui și predarea cantității de 1.177.590 tone grâu, precum și soluțiile de respingere a capătului de cerere privind obligarea S.C. B. la plata sumei de 6.037.949,74 RON, reprezentând contravaloarea semințelor, fertilizatorilor, erbicidelor, pesticidelor, precum și soluția de respingere a cererii reconvenționale. A fost obligată pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 82.500 RON, cheltuieli de judecată aferente fondului.

A fost obligată apelanta S.C. B. la 45.000 RON cheltuieli de judecată efectuate în calea de atac, către apelanta A. S.R.L.. Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs pârâta S.C. B.. Prin decizia nr. 5197 din 6 decembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta S.C. B., împotriva deciziei nr. 835/2017 din 2 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, a casat decizia atacată și a trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecare. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă sub nr. x/2013*. Prin încheierea din 17 martie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins cererile de probatorii formulate de ambele apelante.

Prin decizia nr. 231 din 30 iunie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins apelurile declarate de apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L. și de apelanta pârâtă S.C. B., împotriva sentinței nr. 882 din data de 29 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2013, ca nefondate. Împotriva încheierii din 17 martie 2020 și a deciziei nr. 231 din 30 iunie 2020, pronunțate de curtea de apel în cel de-al doilea ciclu procesual a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L, solicitând admiterea recursului, casarea încheierii și deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., după o scurtă prezentare a istoricului cauzei, a îndrumărilor stabilite de instanța supremă prin decizia de casare și a considerentelor expuse de curtea de apel în rejudecare, recurenta-reclamantă a expus criticile de nelegalitate a hotărârii atacate, susținând că acestea atrag incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ. În ceea ce privește dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că au fost încălcate regulile de procedură prevăzute la art. 501 alin. (1) C. proc. civ., a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității deciziei recurate și a încheierii atacate prin care s-a respins probatoriul propus în vederea determinării întinderii prejudiciului suferit.

și, totodată, s-a încălcat autoritatea de lucru judecat de care beneficiază dezlegările oferite de instanța de trimitere. Invocând literatura de specialitate, doctrina și jurisprudența Curții Constituționale (deciziile nr. 332/2001 și nr. 360/2002), recurenta arată că, în rejudecare, libertatea instanțelor de fond nu este absolută, acestea fiind obligate să dea urmare îndrumărilor date de instanța de trimitere, în vederea unei corecte soluționări a litigiului. Făcând aplicarea acestor considerații, consideră că, în speță, existența vătămării rezultă clar din scopul normelor procedurale încălcate art. 501 alin. (1) C. proc. civ., norme care ocrotesc un interes general și care garantează respectarea art. 6 paragraful 1 CEDO.

Astfel, în ceea ce privește soluția cu privire la cel de-al doilea și al patrulea capăt de cerere, Înalta Curte a reținut, prin decizia de casare, că în ceea ce privește prejudiciul suferit instanța de apel urma să verifice existența și întinderea acestuia (pct. 129), iar în ceea ce privește natura daunelor-interese solicitate trebuia să determine dacă reclamanta solicitat daune moratorii sau compensatorii (pct. 129). Or, cu toate că recurenta a propus readministrarea probatoriului pentru a elimina orice dubiu cu privire la existența și întinderea prejudiciului suferit și, deși a făcut precizările necesare cu privire la natura despăgubirilor solicitate, instanța de apel nu a respectat indicațiile instanței de trimitere, iar aceste determinări nu se regăsesc în considerentele deciziei recurate.

Dimpotrivă, consideră că, în mod greșit, instanța de apel a reținut, în cadrul considerentelor pe care se sprijină soluția cu privire la cel de-al patrulea capăt de cerere, că "prin decizia de casare s-a arătat faptul că prejudiciul încercat de creditor în cazul neonorării pretinsei obligații de predare a bunurilor mobile fungibile poate fi înlocuit de creditor prin cumpărarea bunurilor de același gen, urmând ca acesta să solicite de la debitor prețul lor și cheltuielile ocazionate de cumpărare, potrivit principiului bunei credințe." Recurenta arată că la paragraful 126 din decizia de casare instanța de trimitere nu a impus acest considerent instanței de apel, ci a reținut că instanța de apel urmează a analiza, în concret, dacă nu cumva s-ar fi urmărit obținerea unor beneficii suplimentare, cât timp nu s-au achiziționat alte bunuri de gen.

În ceea ce privește soluția celui de-al cincilea capăt de cerere și aceasta reflectă o încălcare a art. 501 alin. (1) C. proc. civ., deoarece instanța de trimitere nu a absolvit instanța de rejudecare de obligația de a analiza și interpreta prevederile contractuale, ci a reținut la paragraful 115 că instanța de apel nu a arătat cum a ajuns la concluzia că părțile s-au obligat să cultive o suprafață fixă. Aceasta nu echivalează cu preluarea fără nicio explicație a concluziei contrare, ci impune în sarcina instanței de rejudecare obligația de a proceda la un examen efectiv și comprehensiv al prevederilor contractuale, care să țină cont de voința reală și comună a părților și de natura actului juridic.

În ceea ce privește cel de-al șaselea capăt de cerere, referitor la obligația de restituire a sumei de 200.000 RON, instanța de casare a reținut că nu se aplică instituția plății nedatorate (pct. 118-119). Cu toate acestea, instanța de apel, în rejudecare, a procedat la o verificare tot din perspectiva condițiilor aplicabile prin raportare la instituția plății nedatorate, încălcând încă o dată, dezlegările oferite de instanța de trimitere. Așadar, conchide recurenta-reclamantă, încheierea și decizia recurate nu reflectă determinările la care instanța de trimitere a obligat judecătorii fondului, ci fie încălcări, fie aplicări denaturate ale acestora, ceea ce echivalează cu încălcarea regulii de procedură de la art. 501 alin. (1) C. proc.

civ. și atrage incidența motivelor de casare de la pct. 5 si 7 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Referitor la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta consideră că instanța de apel nu a respectat: standardul impus de art. 6 paragraful 1 CEDO și jurisprudența europeană în ceea ce privește motivarea hotărârii judecătorești și nu a realizat un examen efectiv, real și consistent al argumentelor reclamantei. Astfel, deși instanța nu are obligația să răspundă tuturor argumentelor părții, este necesar să examineze în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse atenției și să nu ignore acele argumente pertinente, susceptibile să influențeze soluția litigiului.

Motivarea unei hotărâri trebuie să fie un silogism logic, apt să explice inteligibil hotărârea luată, care, fără să presupună un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, impune un răspuns la argumentele "susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția." Considerentele pe care se sprijină soluția de respingere a celui de-al doilea capăt de cerere relevă, în opinia recurentei, un examen extrem de superficial al argumentelor recurentei și ignorarea unor apărări cu privire la aspecte cheie pe care instanța de apel și-a articulat soluția.

Astfel, cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere instanța de apel a reținut că soluția primei instanțe ar fi legală și temeinică, deoarece reclamanta ar fi solicitat atât executarea în natură a obligației, cât și executarea prin echivalent, apreciind totodată că acțiunea nu ar fi fost suficient motivată referitor la această cerere și că: "raportat la precizarea de acțiune depusă la instanța de fond, după efectuarea raportului de expertiză și la criticile din apel, rezultă că reclamanta a solicitat cu titlu de daune interese compensatorii pentru neexecutare.

Or, aceasta nu poate solicita si executarea în natură, dar și daunele interese compensatorii stabilite de expert." Consideră recurenta că aspectele reținute sunt eronate și reflectă un examen extrem de superficial al argumentelor recurentei-reclamante, având în vedere că a indicat natura moratorie a despăgubirilor solicitate în cel puțin patru momente procesuale distincte: prin cererea introductivă, la pagina 6, ultimul paragraf, cu referire la incidența art. 1.321 C. civ. 1864; prin cererea de apel, la pagina 2, ante-penultimul paragraf, cu referire la lipsa de folosință pentru o perioada îndelungată de timp; la termenul de dezbateri din data de 16.06.2020, aspect consemnat la paginile 1 (ultimul paragraf) - 2 (primul paragraf), în încheierea de ședință din aceeași dată; prin concluziile scrise, la pagina 5, paragraful 21, cu referire la documentele procesuale anterioare în care a făcut aceste precizări.

Totodată, cu privire la acest capăt de cerere, instanța de apel a reținut în mod eronat că ar fi solicitat cu titlu de beneficiu nerealizat suma de bani pe care ar fi obținut-o dacă ar fi vândut marfa la prețul maxim al anului 2011. În realitate, a fost solicitat beneficiul nerealizat ca urmare a lipsei de folosință asupra cantității de 269.799 tone floarea-soarelui Practic, prejudiciul determinat de expertul judiciar ca reprezentând beneficiul nerealizat reprezintă diferența dintre prețul la care a cumpărat cantitatea respectivă de la B. și prețul la care ar fi vândut-o către partenerii săi contractuali, dacă i-ar fi fost livrată la timp.

Consideră că acest beneficiu nerealizat nu reprezintă nicidecum o executare în echivalent a obligației de predare (care ar fi presupus cel puțin solicitarea prețului de cumpărare), ci paguba ce i-a fost cauzată prin neexecutarea în mod corespunzător și la timp a obligației, care, daca ar fi fost executată în condițiile agreate, ar fi condus la obținerea unui beneficiu financiar nerealizat în anul 2011, în sumă de 163.268,86 RON. Se arată că recurenta a solicitat instanței de apel, în rejudecare, să încuviințeze întocmirea unor expertize judiciare în specialitățile agricultură și contabilitate, având ca obiect inclusiv stabilirea contravalorii cantității de 269.799 tone floarea soarelui la data la care ar fi trebuit predată către recurentă, respectiv la data de 05.12.2011, și a aceleași cantități de floarea soarelui la momentul întocmirii raportului de expertiză, însă instanța a respins probele cu expertize solicitate de părți.

Așadar, în opinia recurentei, motivarea pe care se sprijină soluția de respingere a celui de-al doilea capăt de cerere relevă faptul că instanța de apel nu a ascultat în mod real argumentele recurentei-reclamante, argumente apte prin conținutul lor să schimbe soluția pronunțată în aceasta privință, și nu a examinat în mod efectiv, real și corect susținerile recurentei. Prin considerentele evocate și soluția care se sprijină pe ele, instanța a încălcat art. 6 paragraful 1 CEDO și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar decizia recurată se impune casată prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Pentru aceleași argumentele, recurenta arată că motivarea soluției pronunțate cu privire la cel de-al patrulea capăt de cerere (daunele-interese solicitate pentru neexecutarea corespunzătoare a obligației de predare a întregii recolte realizate conform Acordului), este și ea nelegală.

De altfel, susține că a explicat pe larg în cadrul cererilor, notelor și concluziilor scrise faptul că nu solicită executarea în natură a obligației și executarea prin echivalent, ceea ce s-ar traduce prin predarea cantității de grâu și, totodată, obligarea la plata prețului corespunzător cantității predate, ci repararea pagubei efective (în natura) și acoperirea beneficiului nerealizat (care se poate realiza numai prin obligarea la plata unor sume de bani. Susține că instanța de apel nu a analizat efectiv susținerile recurentei, iar motivarea cu privire la acest capăt de cerere este una formală, dictată de decizia de trimitere și tributară hotărârii primei instanțe. Recurenta mai arată și faptul că, referitor la considerentele pe care se sprijină soluția cu privire la cel de-al cincilea capăt de cerere, instanța de apel nu explică de ce i-a respins argumentele, raționamentul judiciar propus fiind ininteligibil și marcat de contradicții.

Astfel, arată că instanța de apel a considerat că "nici criticile referitoare la neacordarea daunelor interese pentru neîndeplinirea obligației de a cultiva 5000 ha, în baza Acordului nu pot fi reținute" - fără să fi analizat și înlăturat motivat criticile recurentei-reclamante cu privire la sensul sintagmei de aproximare "circa" raportat la specificul obligațiilor asumate, la economia Acordului și la modul în care intimata-pârâtă și-a executat obligația. Recurenta opinează că instanța ar fi trebuit să supună unui examen efectiv și critic argumentele sale privind interpretarea contractului și să explice ce ar trebui să se înțeleagă (pe baza regulilor de interpretare a contractelor) prin "circa" 5.000 ha și în ce ipoteze se consideră a fi îndeplinită această obligație.

De asemenea, consideră că sunt contradictorii considerentele instanței de apel, întrucât, deși pe de o parte reține că recurenta-reclamantă ar fi avut posibilitatea de a solicita rezilierea contractului, pe de altă parte consideră că intimate-pârâtă nu s-ar fi obligat să execute lucrări și să predea recolta de pe fix 5.000 ha. Or, atât rezilierea, cât și executarea silită a obligației presupun în mod esențial o neexecutare. Considerentele cu privire la restituirea sumei de 200.000 EUR reflectă, în opinia recurentei, în egală măsură, o motivare care nu respectă garanțiile dreptului la un proces echitabil. Instanța de apel s-a raportat la solicitarea de restituire a sumei de 200,000 EUR ca la o plata nedatorată și a reținut că în speță nu ar fi îndeplinite condițiile necesare pentru plata nedatorată, deoarece recurenta s-ar afla în prezența unei obligații ce ar rezulta din actul adițional încheiat la Acord.

Susține recurenta că, în examenul sumar efectuat în cauză, instanța de apel nu a ținut cont de aspectele punctate la termenul de dezbateri și prin concluziile scrise, prin care a arătat că, din această perspectivă, decizia de trimitere conține o serie de considerente care leagă instanța, mai exact cele prin care se reține că instanța de apel a schimbat cauza juridică din răspundere civila contractuală, în plata nedatorată (paragraful 119). În rejudecare, instanța de apel nu mai putea analiza acest petit din perspectiva condițiilor necesare pentru a opera plata nedatorată, ceea ce implicit infirmă analiza realizată de prima instanță din perspectiva art. 992 si 993 C. civ. 1864. În al doilea rând, arată că instanța de apel nu a analizat argumentele care se întemeiază întocmai pe dispozițiile Acordului.

Astfel, recurenta-reclamantă susține că nu a negat niciodată că, potrivit Acordului, trebuia să plătească un preț fix de 1.750.000 EUR (350EUR/max. 5.000 ha), însă a arătat că la data la care pârâta a emis o factură suplimentară (F0068/12.12.2011 "avans conform contract nr. x/27.07.2011" în valoare de 868.189 RON - echivalentul sumei de 250.000 EUR în RON), mai avea de plătit doar suma de 50.000 EUR, restul de 200.000 EUR nefiind achitat în baza unei obligații contractuale, ci excedentar și, deci, trebuia restituit către recurentă, prin raportare la art. 1073 din C. civ. de la 1864. Or, recurenta opinează că instanța de apel nu a analizat aceste aspecte și probele pe care se sprijineau, ignorând complet argumentele în acest sens, deși acestea erau apte să modifice soluția.

Așadar, consideră că toate soluțiile cu privire la cele patru capete de cerere respinse de instanța de apel se grefează pe considerente care nu respecta standardul de motivare consacrat de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., de art. 6 paragraful 1 CEDO și de jurisprudența europeană în materie, ceea ce impune casarea acestora prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că prin decizia recurată instanța de apel a încălcat o serie de norme de drept material - art. 6 alin. (1) și (2) C. civ., art. 969, 977, 978, 979, 980, 982,;1.073, 1.082,1.084, 1.321 C. civ.

de la 1864 - și a aplicat în mod greșit prevederile actualului C. civ. (art. 548, art. 549, art. 1.516, art. 1.527 - 1.528 C. civ.), prin raportare la efectele unor acte juridice încheiate sub imperiul C. civ. din 1864. În acest sens, se arată că în dezlegarea oferită celui de-al doilea capăt de cerere, instanța de apel s-a raportat in mod greșit la dispozițiile actualului C. civ.: art. 548, art. 549, art. 1.516, art. 1.527 - 1.528 C. civ. însă, obligația de predare a cantității de 269.799 t floarea-soarelui este un efect al unui act juridic încheiat anterior intrării in vigoare a actualului C. civ. - Contractul de vânzare nr. 12 din 27 iunie 2011. Or, potrivit art. 6 alin. (1) - (2) C. civ., legea civilă nu are puterea de a retroactivă, iar actele juridice încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii.

Prin urmare, obligațiile stipulate într-un act juridic încheiat sub imperiul C. civ. din 1864 rămân supuse prevederilor acestei legi, inclusiv din perspectiva executării silite și a răspunderii civile contractuale. De altfel, cererea de chemare în judecată, arată că a fost întemeiată corect pe prevederile art. 969, art. 1.073, art. 1.082, art. 1.084, art. 1.321 C. civ. de la 1864. Faptul că instanța de apel a aplicat dispozițiile actualului C. civ. reprezintă, în opinia recurentei, un argument în plus în sprijinul nemotivării, deoarece reflectă lipsa unui examen efectiv al susținerilor sale. În al doilea rând, recurenta consideră că, dincolo de faptul ca dispozițiile art. 548 - 549 C. civ.

nu se aplică în speță, afirmația instanței potrivit căreia nu s-ar putea solicita beneficiul nerealizat derivat din neexecutarea la timp a obligației de predare, deoarece lipsa de folosință s-ar putea solicita doar în cazul unor bunuri frugifere, este lipsit de orice fundament juridic și încalcă: prevederile speciale ale art. 1.321 C. civ. de la 1864, potrivit cărora, în toate cazurile, vânzătorul trebuie să fie obligat la daune-interese, dacă urmează vreo vătămare pentru cumpărător din nepredarea lucrului la timp; prevederile generale ale art. 1.073, 1.082. 1.084 C. civ. de la 1864, potrivit cărora creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației și, în caz contrar, are dreptul la dezdăunare, debitorul datorează și daune -interese pentru neexecutarea obligației/pentru neexecutarea la termen, iar daunele-interese cuprind pierderea efectiv suferită și beneficiul nerealizat.

Recurenta susține că niciunul dintre aceste texte aplicabile nu condiționează întinderea pagubei de natura obiectului derivat al obligațiilor contractuale în condițiile în care se probează o vătămare, un beneficiu nerealizat (un câștig pe care în condiții obișnuite ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit etc.). Or, prin raportul de expertiză s-a dovedit că, în situația în care cantitatea de floarea-soarelui ar fi fost predată in cursul anului 2011, ar fi beneficiat de un avantaj financiar a cărui existență și întindere au fost determinate prin raport.

Mai arată recurenta faptul că și cu privire la al patrulea capăt de cerere, instanța de apel a încălcat normele de drept mai sus indicate și nu a propus un raționament judiciar distinct de cel expus cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, motiv pentru recurenta înțelege să-și mențină criticile de nelegalitate menționate anterior, având în vedere că și actul juridic pe care se întemeiază acestea a fost încheiat tot sub imperiul vechiul C. civ. Totodată, în ceea ce privește natura Acordului, consideră că instanța a încălcat regulile de interpretare a contractului reglementate de art. 977, 978, 979, 980 C. civ. de la 1864, când a reținut că existenta unor prestații succesive ar presupune în mod automat și un contract cu executare succesivă.

În realitate, apreciază că singurul mod în care putea fi interpretată mențiunea instanței de recurs din cuprinsul deciziei de trimitere este în sensul că, într-adevăr, executarea Acordului presupune prestații succesive, însă, privite individual, niciuna dintre aceste prestații succesive nu poate satisface scopul încheierii Acordului, astfel încât acesta rămâne un contract cu executare uno ictu. Referitor la considerentele pe care se grefează soluția pronunțată cu privire la cel de-al cincilea capăt de cerere, se susține că acestea reflectă o încălcare a art. 977,978, 979,980, 982 C. civ. de la 1864. Independent de motivarea profund, ilogică și contradictorie cu privire la acest petit, instanța de apel, prin soluția pronunțată, a încălcat regulile de interpretare reglementate de C. civ.

din 1864, procedând la o interpretare strict bazată pe sensul literal al termenilor și nu potrivit normelor de interpretare aplicabile actului juridic, prevăzute de art. 977-980 și art. 982 din C. civ. de la 1864. În acest context, recurenta consideră că și soluția cu privire la acest capăt de cerere se impune casata prin raportare la motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru încălcarea dispozițiilor de drept material aplicabile în materia interpretării contractului potrivit C. civ. din 1864. Considerentele care stau la baza soluției pronunțate cu privire la cel de-al șaselea capăt de cerere reflectă o încălcare a dispozițiilor din materia răspunderii civile contractuale, ca urmare a verificării condițiilor prevăzute pentru instituția plății nedatorate.

Instanța de apel, ignorând dezlegarea de care era ținută prin decizia de trimitere, a analizat acest capăt de cerere tot din perspectiva condițiilor plății nedatorate, cu toate că înalta Curte a reținut că temeiul (cauza) juridică a acestor pretenții este răspunderea civilă contractuală. În concluzie, recurenta susține că toate soluțiile cu privire la cele patru capete de cerere respinse de instanța de apel se grefează pe considerente care reflectă o încălcare a normelor de drept material și, totodată, o aplicare greșită a legii, ceea ce impune casarea lor, prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8, și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel Craiova. La data de 5 noiembrie 2020, intimata - pârâtă S.C.

B. a depus întâmpinare la recursul reclamantei, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. În conținutul întâmpinării, pârâta a arătat că susținerile recurentei S.C. A. S.R.L.,privitoare la incidența motivului de casare prevăzut de art. .488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt nefondate întrucât nu au fost indicate, în concret, regulile de procedură pretins a fi încălcate de instanța de apel, făcându-se referiri confuze la autoritatea de lucru judecat și la obligația generală a instanței de rejudecare de a ține cont de hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, fără a indica, concret, cum au fost acele dezlegări încălcate prin decizia atacată.

Astfel, în ceea ce privește soluția dată asupra capetelor patru și cinci de cerere nu este clar care este critica de nelegalitate invocată, iar referitor la cel de-al șaselea capăt de cerere, prin decizia de casare s-a reținut că hotărârea primei instanțe de respingere a acestuia este temeinică și legală, soluție care a fost menținută prin decizia atacată, în rejudecarea apelului. Se mai arată de către intimata-pârâtă că în cauză nu este incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., referitor la încălcarea autorității de lucru judecat, pentru că împrejurarea intrării anumitor dezlegări în puterea lucrului judecat, prin neatacare, nu se subsumează acestui motiv.

Intimata-pârâtă susține că este nefondat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât reclamanta se îndepărtează de la condițiile legale presupuse de această critică de nelegalitate și procedează doar la o enumerare formală a obligației instanței de motivare corespunzătoare a hotărârii pronunțate, pentru ca apoi să procedeze la o critică pe fondul soluției pronunțate, care ar sugera nu lipsa motivării, ci o apreciere greșită a probatoriului de către instanța de apel, ceea ce nu poate constitui un veritabil motiv de recurs, recunoscut de art. 488 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă arată că instanța de apel a motivat corespunzător soluția cu privire la cel de-al doilea și al patrulea capăt de cerere, în decizia de casare fiind reținută în mod explicit obligația instanței de apel de a analiza în mod corespunzător nu doar condițiile atragerii răspunderii contractuale, ci mai ales natura daunelor solicitate, din considerentele deciziei rezultând că nici Înalta Curte de Casație și Justiție nu a putut decela cu claritate care este natura daunelor solicitate de reclamantă pentru pretinsa neexecutare de către pârâtă a obligației de predare a cantității de 269.799 tone de floarea soarelui, conform Contractului de vânzare cumpărare, respectiv pentru presupusa neîndeplinire a obligației de predare a recoltei realizate, conform Acordului.

În aceste condiții, se arată că se impun a fi respinse orice fel de argumente ale recurentei-reclamante în sensul că aceasta ar fi precizat natura daunelor interese prin cererea introductivă ori, mai grav, prin cererea de apel sau prin concluziile scrise formulate. În acord cu cele reținute prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel a realizat o analiză completă asupra naturii daunelor solicitate, ajungând la concluzia că acestea privesc daune compensatorii care nu pot fi cumulate cu executarea în natură a obligațiilor aferente. Cât privește capătul cinci de cerere, în recurs s-a reținut în mod judicios faptul că instanța de judecată trebuie să analizeze dacă într-adevăr părțile s-au obligat să cultive o suprafață de fix 5.000 ha și doar în raport de această analiză să concluzioneze asupra acordării de daune interese pentru nerespectarea presupusei obligații a B. de cultivare a întregii suprafețe prevăzute în Acord.

Intimata-pârâtă arată că motivarea este corespunzătoare și în ceea privește capătul șase de cerere, instanța de apel reținând, după ce a argumentat că pârâta nu datorează suma pretinsă de reclamantă, că nici nu se poate pune problema instituției plății nedatorate. În realitate, critica recurentei urmărește o reanalizare a probatoriului administrat, ceea ce nu este permis. Susținerile recurentei privind incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este apreciat de intimata-pârâtă ca fiind nefondat. Sub acest aspect, se arată că, deși sunt indicate o serie de texte legale presupus încălcate, nu se arată, concret, cum au fost încălcate aceste norme de drept material.

În ceea ce privește capătul doi și patru de cerere, este evident că atât noul cât și vechiul C. civ. interzic cumulul daunelor compensatorii cu executarea în natură, astfel că soluția instanței de apel este corectă. De asemenea, în ceea ce privește capătul patru de cerere, nu se arată, concret, cum ar fi trebuit să aplice instanța de apel regulile de interpretare a contractului, iar referitor la capătul șase de cerere recurenta nu indică, nici măcar formal, care este prevederea de drept material aplicată greșit de instanța de apel. Intimata - pârâtă B. a formulat și recurs incident, prin care a solicitat casarea încheierii din 17 martie 2020 și a deciziei nr. 231/2020 din 30 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

La 19 noiembrie 2020, recurenta-pârâtă B. a depus la dosar o cerere de renunțare la judecata recursului incident. Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 26 ianuarie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul principal declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 17 martie 2020 și a deciziei nr. 231/2020 din 30 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, și a admis excepția netimbrării recursului incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. împotriva acelorași hotărâri, fixând termen pentru judecarea acestora în ședință publică.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând, în cadrul controlului de legalitate, încheierea și decizia atacate, în raport cu criticile formulate în conținutul recursului principal, cu temeiurile de drept invocate și cu soluția de admitere a excepției de netimbrare pronunțată în ceea ce privește recursul incident,constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B., solicitând instanței: