ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 312/2022

Ședința publică din data de 9 februarie 2022

Asupra recursurilor de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la 04.08.2017 reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele S.C. C. S.A. și D., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de împrumut nr. x/18.02.2008, încheiat cu prima pârâtă și a contractului de cesiune de creanță încheiat între pârâte, să dispună înghețarea cursului de schimb dintre leu și franc elvețian la valoarea de la data semnării contractului de credit și pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, să oblige în solidar pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 1.400 RON, reprezentând diferențele achitate până la cesionarea creanței și a sumei de 160.000 RON, reprezentând diferența ratelor achitate către D.. Totodată, au solicitat să se dispună calcularea ratelor achitate pe tot intervalul de referință la cursul de schimb de 2.256 RON/franc elvețian, precum și revizuirea comisionului de acordare, de 1.713,42 franci elvețieni (2% din valoarea creditului), ajustarea comisionului de administrare de 0,15% lunar, regularizarea comisionului de rambursare de 4% și 2%, precum și a celorlalte clauze abuzive de la pct. V al contractului și al graficului de rambursare și să oblige pârâtele să emită un nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON.

Prin încheierea nr. 1235/07.08.2017, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța.

Prin întâmpinarea depusă la 02.11.2017, pârâtele au invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Constanța, iar pe fond, au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La termenul din 18.01.2018 pârâtele au invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat față de sentința civilă nr. 4003/28.06.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 2631/05.03.2018, Judecătoria Constanța, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia.

Prin sentința civilă nr. 1225/19.09.2018, Judecătoria Mangalia a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Conflictul negativ de competență ivit a fost soluționat de către Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr. 43/07.11.2018, stabilindu-se competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă.

La termenul din 29.01.2019 pârâtele au depus note scrise prin care au invocat excepțiile netimbrării cererii de chemare în judecată, lipsei de interes - în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității contractului de cesiune - și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. C. S.A.

Prin încheierea din 23.04.2019, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis excepția netimbrării capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității contractului de cesiune de creanță, a reținut că, față de soluția dată excepției netimbrării, analiza excepției lipsei de interes invocată cu privire la același capăt de cerere nu se mai impunea a fi realizată și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. C. S.A.

Prin sentința civilă nr. 1100/18.06.2019, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. C. S.A. și a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Totodată, a anulat capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de creanță ca netimbrat, a admis în parte acțiunea și a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzelor inserate la art. 4.4, 5.1 lit. c) și d) din contractul de credit și de garanție nr. x/18.02.2008 în ceea ce privește modificarea cuantumului dobânzii, comisionul de administrare și comisionul de rambursare anticipată, a respins celelalte capete de cerere, a obligat pârâta D. S.A. la plata către reclamanți a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat și a obligat pe reclamanți la plata către pârâta S.C. C. S.A. a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum redus.

Împotriva acestei hotărâri, toate părțile au declarat apel.

La 07.10.2019 A. și B. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității apelului declarat de apelantele-pârâte.

Prin decizia civilă nr. 362/15.10.2020, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins atât excepția inadmisibilității, cât și apelurile, ca nefondate.

Prin încheierea din 25.03.2021, aceeași instanță a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul deciziei civile nr. 362/15.10.2020 în sensul că în dispozitivul hotărârii a menționat "Cu drept de recurs în 30 de zile de la comunicare, calea de atac urmând a se depune la Curtea de Apel Constanța", în loc de "Definitivă".

Împotriva încheierii de la 25.03.2021, reclamanții au declarat recurs, care a fost înregistrat la 04.05.2021 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2017*. Iar împotriva deciziei civile nr. 362/15.10.2020, pârâtele au declarat recurs, care a fost înregistrat la 12.05.2021 pe rolul instanței supreme, sub nr. x/2021.

În motivarea recursului declarat împotriva încheierii, recurenții-reclamanți au evocat prevederile art. 483 C. proc. civ. și au arătat că atunci când nu există decât două grade de jurisdicție, iar legiuitorul nu a prevăzut și calea de atac a recursului, aceasta nu poate fi exercitată doar pentru că un complet de judecată a dispus în acest sens, în detrimentul consumatorilor și pentru a crea o situație avantajoasă băncii.

Potrivit recurenților-reclamanți, în contextul în care ordinea judecătorilor a fost inversată, iar grefierul a fost schimbat, completul de judecată, în baza art. 442 alin. (1) C. proc. civ., a denaturat și alterat dispozitivul hotărârii cu mențiunea "cu recurs în 30 de zile de la comunicare".

Au mai susținut că prin decizia nr. 150/25.03.2021, curtea de apel a soluționat cererea de completare a dispozitivului deciziei, formulată de pârâte, moment la care instanța a constatat din oficiu că trebuie să existe și posibilitatea exercitării recursului, datorită influenței băncilor.

Procedând astfel, în opinia autorilor căii de atac, curtea de apel a săvârșit un abuz de drept care trebuie sancționat ca atare.

În final, au arătat că este necesar ca instanța supremă să verifice susținerile lor care să conducă la eliminarea consecințelor produse de încheierea atacată și, în consecință, la menținerea dispozitivului deciziei pronunțate în apel.

În motivarea recursului declarat de recurentele-pârâte împotriva deciziei civile nr. 362/15.10.2020, acestea au invocat ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., arătând că decizia cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a Legii nr. 193/2000.

Subsumat primului motiv de recurs, au afirmat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește posibilitatea instanței de prim control judiciar de a aprecia asupra caracterului pretins abuziv al clauzei contestate, iar cu privire la presupusa recunoaștere de către S.C. C. S.A. a fluctuațiilor viitoare a unei monede străine, au arătat că motivele reținute în hotărâre sunt străine de natura pricinii.

Subsumat celui de-al doilea motiv de recurs invocat, recurentele-pârâte au arătat că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 193/2000, apreciindu-se în mod greșit că în cauză contractul de credit nu a fost supus negocierii directe cu intimații-reclamanți și că prevederile contractuale contestate ar fi fost impuse de către recurenta-pârâtă S.C. C. S.A.

În argumentare, au menționat că, în opinia lor, caracterul abuziv al unei clauze contractuale este determinat nu de lipsa negocierii efective a clauzei, ci de lipsa acordării posibilității consumatorului de a negocia contractul. În acest context, au susținut că negocierea efectivă nu presupunea obligația de a se asigura că implicarea consumatorului în negociere este reală.

Totodată, au menționat că recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. nu se putea substitui intimaților-reclamanți în analiza oportunității contractării creditului și negocierii clauzelor contractuale. În acest sens, au arătat că în lipsa unei solicitări de negociere a contractului sau a unei contraoferte din partea lor, ulterior comunicării ofertei de creditare, recurenta-pârâtă nu putea reduce unilateral costul sau înlătura comisioanele propuse.

Au arătat că intimaților-reclamanți le-au fost prezentate toate informațiile privind condițiile contractuale și aceștia au avut posibilitatea de a influența conținutul și natura clauzelor contractuale. De aceea, au menționat că părțile adverse aveau posibilitatea de a verifica cerințele creditării și de a solicita oricând adaptarea contractului în acord cu propriile interese și nevoi.

De asemenea, au mai afirmat că până în momentul semnării convenției de credit intimații-reclamanți au avut posibilitatea de a analiza și alte oferte ale altor operatori economici, putând alege în mod liber oferta cea mai avantajoasă nevoilor lor.

Au arătat că dispozițiile Legii nr. 190/1999 impuneau doar obligația prezentării către cocontractanți a unei oferte scrise care să cuprindă condițiile contractului, fără să condiționeze recurenta-pârâtă, ca semnatară a contractului, să se asigure că partea interesată se prevalează de termenul prevăzut de lege sau că încheie contractul după expirarea acestuia.

În acest context, au subliniat că și-au îndeplinit obligația de a transmite intimaților-reclamanți oferta, opțiunea lor de a renunța la beneficiul termenului neputând fi imputată S.C. C. S.A.

Totodată, au arătat că în cauză contractul de credit nu este de adeziune, iar existența unor clauze preformulate nu avea semnificația încălcării obligației de a oferi consumatorului posibilitatea de a influența natura și conținutul prevederilor contractuale. În acest sens, au evocat dispozițiile art. 5 din Legea nr. 193/2000, subliniind că intimaților-reclamanți le revenea inițiativa de a solicita recurentei-pârâte un exemplar al contractului propus a fi semnat.

În continuare, au susținut că, prin prisma art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, verificarea cerinței caracterului negociat al contractului impunea analiza a două aspecte: conduita recurentei-pârâte S.C. C. S.A. pe parcursul demersurilor efectuate în vederea încheierii contractului și conduita intimaților-reclamanți ulterior primirii informațiilor cu privire la condițiile contractuale, respectiv dacă aceștia, nemulțumiți de oferta propusă, au inițiat procesul de negociere sau din contră, fiind de acord cu aceasta, au semnat convenția în forma prezentată de autoarea căii de atac.

Astfel, au menționat că intimaților-reclamanți le-au fost furnizate toate informațiile în conformitate cu art. 8 din Legea nr. 190/1999, însă recurenta-pârâtă nu îi putea obliga să declanșeze negocierea contractului și să solicite înlăturarea sau modificarea unor clauze ori reducerea costurilor creditării.

Au mai arătat că instanța de apel în mod greșit a apreciat că a existat un dezechilibru semnificativ între comisionul de administrare prevăzut de art. 5.1 lit. c) din contract și obligația de plată a acestuia.

Sub acest aspect, evocând jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, au menționat că dobânzile și comisioanele, precum și moneda în care a fost acordat creditul sunt elemente ce țin de costul creditului, iar clauza sus-menționată a fost exprimată în termeni clari, fiind prevăzută atât în oferta transmisă intimaților-reclamanți, cât și în cuprinsul contractului, cuantumul acesteia fiind determinat.

Așadar, au apreciat că aceștia au avut prefigurarea semnificației clauzei, astfel că ea nu putea face obiectul analizei instanței de judecată, în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, au arătat că prestațiile recurentei-pârâte în vederea administrării creditului au corespondent în obligațiile intimaților-reclamanți, de plată a unor astfel de servicii.

Au mai menționat că această clauză a fost redactată în mod clar și inteligibil, accesibil și fără echivoc, astfel încât orice consumator mediu să poată înțelege consecințele economice ce ar rezulta din semnarea contractului.

În opinia recurentelor-pârâte, prefigurarea contraprestației în schimbul perceperii comisionului rezulta chiar din denumirea acestuia.

Astfel, au menționat activitățile aferente comisionului de administrare, subliniind că intimații-reclamanți au cunoscut că prin semnarea contractului s-au obligat să achite lunar o sumă de bani în schimbul administrării creditului contractat.

De asemenea, au susținut că intimaților-reclamanți le-au fost furnizate toate informațiile cu privire la comisionul de administrare anterior încheierii contractului, formulele de calcul al acestuia fiind clar indicate în contract.

Totodată, au arătat că detalierea activităților întreprinse în schimbul perceperii comisionului nu era necesară pentru a se considera că acest comision să aibă caracter clar și pentru ca un consumator să înțeleagă rațiunea perceperii lui.

Au mai afirmat că în legislație nu exista nicio obligație care să impună recurentei-pârâte să detalieze aceste activități, iar culpa intimaților-reclamanți cu privire la lipsa analizării informațiilor primite în prealabil, referitoare la costurile creditului contractat pentru o perioadă de 30 de ani, nu putea constitui motiv pentru invocarea caracterului abuziv al clauzelor.

În continuare, recurentele-pârâte au susținut că prin reținerea caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 4.4 din contract referitoare la revizuirea nivelului dobânzii, instanța de prim control judiciar a încălcat art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În argumentare, au menționat că această clauză a fost negociată și nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar reaua-credință a recurentei-pârâte nu putea fi reținută, atât timp cât modificările dobânzii survenite pe parcursul derulării contractului au fost în favoarea intimaților-reclamanți.

În ceea ce privește clauza contractuală referitoare la stabilirea și calcularea nivelului dobânzii, au menționat că a fost redactată în termeni clari și fără a induce în eroare celelalte părți cu privire la valoarea ratelor pe care urmau să le achite.

Au mai afirmat că evoluția pieței dobânzii, în raport cu care s-a calculat nivelul dobânzii, a fost determinată de terțe instituții și nu de recurenta-pârâtă, criteriile în funcție de care aceasta se modifica fiind clar stabilite în contract, cu respectarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, au arătat că stabilirea în contract a dreptului băncii de a percepe dobânda pentru sumele acordate cu titlu de împrumut era legală și în acord cu art. 1.576 și următoarele din C. civ. de la 1864.

Totodată, au afirmat că modificarea dobânzii nu era prohibită de art. 4 din Legea nr. 193/2000, în forma aplicabilă la momentul încheierii contractului și nu este nici în prezent.

În ceea ce privește cerințele prevăzute pentru incidența ipotezelor prevăzute de lit. a) și b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, au susținut că acestea nu erau întrunite, având în vedere că, în conformitate cu clauzele contractului, dobânda putea fi recalculată în funcție de evoluția pieței dobânzilor, iar intimații-reclamanți au fost informați în legătură cu nivelul dobânzii și criteriile de evoluție a cuantumului acesteia anterior încheierii contractului. În acest sens, au menționat că această clauză nu prevede decât posibilitatea ca nivelul dobânzii să varieze în funcție de modificarea indicelui LIBOR și nu în funcție de interesul exclusiv al recurentei-pârâte și relevă îndeplinirea obligației de informare completă cu privire la efectele clauzelor contractuale.

Astfel, în condițiile în care prin clauză nu au fost stabilite în sarcina intimaților-reclamanți obligații suplimentare, nici existența vreunui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, ca efect al acestei clauze, nu putea fi reținută.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, recurentele-pârâte au mai arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 și atunci când a reținut caracterul abuziv al clauzei 5.1. lit. d) privind comisionul de rambursare anticipată.

În argumentare, au menționat că legislația în materie nu interzicea perceperea unui comision de rambursare anticipată în cazul restituirii în avans a împrumutului, iar încasarea sa era justificată de restabilirea echilibrului contractual care ar fi fost afectat prin rambursarea anticipată a creditului, fiind o compensare pentru renunțarea intimaților-reclamanți la perioada de creditare și pentru dobânzile pe care recurenta-pârâtă nu le-ar mai fi încasat.

Au mai afirmat că în momentul încheierii contractului nici O.U.G. nr. 50/1990 nu interzicea posibilitatea introducerii în cadrul contractelor de împrumut bancar a clauzelor privind dreptul băncilor de a percepe un comision pentru rambursarea anticipată a creditului, ci doar limita cuantumul acestuia.

Totodată, au menționat că art. 5.1 lit. d) din contract nu instituia nicio altă obligație adițională față de cele prevăzute de lege. În acest sens, au evocat art. 9 din Legea nr. 190/1999, subliniind că tipurile de costuri enumerate prin clauza contestată se înscriu în categoria costurilor accesorii unui contract de credit, suportate de împrumutat în schimbul remiterii sumei de bani cu titlu de împrumut.

Au mai susținut că art. 5.1 lit. e) din contract este prevăzut în mod clar și inteligibil, sintagma "orice alte costuri" fiind definită și exemplificată în cadrul contractului, astfel că intimații-reclamanți nu pot afirma că nu au înțeles conținutul acesteia.

La 09.06.2021 intimatele-pârâte au depus întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului reclamanților și, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 25.06.2021 recurenții-reclamanți au răspuns la întâmpinare.

La data de 07.07.2021 intimații-reclamanți au depus întâmpinare prin care au invocat excepția inadmisibilității recursului declarat de recurentele-pârâte, iar la 29.07.2021 recurentele-pârâte au răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea rapoartelor asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Ulterior comunicării acestora către părți, prin încheierea din 30.09.2021 Înalta Curte a dispus conexarea dosarului nr. x/2017 la dosarul nr. x/2021.

În raportul său, magistratul-asistent raportor a apreciat că recursul declarat de recurentele-pârâte este tardiv.

Deliberând asupra acestui aspect, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, reține că în conformitate cu art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., "când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește."

Cum decizia atacată a fost comunicată recurentelor-pârâte la 01.03.2021, aplicarea textelor de lege citate mai sus relevă că termenul de 30 de zile pentru declararea recursului s-a împlinit la 01.04.2021.

Recurentele-pârâte au expediat cererea de recurs prin poștă la 26.04.2021, după împlinirea termenului.

Neexercitarea oricărui act procedural în termenul legal atrage decăderea, în afară de cazul când legea dispune altfel, în conformitate cu art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Așa fiind, recursul declarat de recurentele-pârâte a fost exercitat ulterior împlinirii termenului legal, motiv pentru care, făcând aplicarea textelor de lege mai sus evocate, Înalta Curte îl va respinge ca tardiv, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Examinând, în baza art. 248 alin. (1), rap. la art. 494 C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat de recurenții-reclamanți împotriva încheierii din 25.03.2021, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenții aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speță, recurenții-reclamanți nu au indicat niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar susținerile lor nu se încadrează în cele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Analiza cererii de recurs relevă că recurenții-reclamanți nu au prezentat nicio critică de nelegalitate împotriva dispoziției de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei pronunțate în apel, aptă să fie circumscrisă ipotezelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. dimpotrivă, autorii căii de atac exercitate au prezentat argumente de natură personală, care nu au aptitudinea de a releva nelegalitatea dispoziției de îndreptare a erorii materiale, pe care curtea de apel a adoptat-o în condițiile în care hotărârea pronunțată în apel se înscrie în ipoteza reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, aplicabilă în speță, în conformitate cu art. 24 C. proc. civ.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, respectiv atunci când nu se arată și nu se dezvoltă motivele de nelegalitate. Aceasta este situația în speță, deoarece afirmațiile recurenților din cuprinsul cererii de recurs nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru considerentele care preced, în baza art. 489 alin. (2), rap. la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să anuleze recursul declarat de recurenții-reclamanți, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca tardiv recursul declarat de recurentele-pârâte S.C. C. S.A. și D. împotriva deciziei civile nr. 362/15.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva încheierii din 25.03.2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 februarie 2022.