ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1068/2022

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Pitești, secția Civilă, la data de 27 aprilie 2015, reclamanții A., B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A., D. S.A. - Sucursala Pitești au solicitat instanței să constate nulitatea absolută a clauzelor din contractul de credit nr. x/31.01.2008, prevăzute la art. 4.4 privind dobânda majorată, art. 5.1 lit. b) și c) privind comisionul de acordare a creditului și comisionul de administrare, art. 5.2 privind posibilitatea creditorului de a revizui cuantumul comisioanelor în mod unilateral, în funcție de politica sa de creditare; obligarea pârâtei să restituie sumele încasate cu titlu de comision de acordare și comision de administrare aferente acestui contract, la cursul BNR de la data plății, precum și să plătească dobânda legală aferentă acestor sume de la data încheierii convenției de credit și până la plata lor efectivă; să se constate că împrumutul acordat prin contract este scutit de costuri și dobânzi ca urmare a lipsei menționării în contract a dobânzii anuale efective; să se constate caracterul abuziv al clauzei inserate la pct. 6.1 privind rambursarea ratelor în valuta în care a fost acordat creditul și, pe cale de consecință, să fie obligată pârâta să emită un nou grafic de rambursare a ratelor lunare ale creditului în RON începând cu ziua introducerii acțiunii, în care să înghețe cursul monedei creditului la valoarea de 2,30 RON/CHF din data de 31 ianuarie 2008. Prin sentința civilă nr. 7909 din 2 noiembrie 2015, Judecătoria Pitești a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtă și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe. La data de 11 mai 2016 au formulat cereri de intervenție E. și A., cereri care au fost admise în principiu de către prima instanță. Prin sentința civilă nr. 24 din 25 ianuarie 2017, Tribunalul Argeș, secția civilă a admis în parte cererea reclamanților, a admis cererea de intervenție și a constatat ca fiind abuzive următoarele clauze din contractul de credit nr. x/31.01.2008: clauza privind dobânda majorată art. 4.4, clauza privind comisionul de acordare a creditului și comisionul de administrare, prevăzute la art. 5.1 lit. b) și c), clauza privind posibilitatea creditorului de a revizui cuantumul comisioanelor în mod unilateral. Au fost respinse celelalte capete ale cererii.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel atât reclamanții, cât și pârâtele. Prin decizia nr. 796/A/C din 21 noiembrie 2017, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelurile, a anulat sentința apelată și a trimis cauza pentru rejudecare Tribunalului Argeș, secția Civilă. În motivare, s-a reținut că Tribunalul Argeș a admis în parte cererea, a constatat ca fiind abuzive clauzele contractului de credit nr. x/31.01.2008 privind dobânda majorată - art. 4.4, comisionul de acordare a creditului și comisionul de administrare - art. 5.1 lit. b) și c), posibilitatea creditorului de a revizui cuantumul comisioanelor în mod unilateral, fiind respinse celelalte capete ale cererii, însă nu a argumentat nici în fapt și nici în drept soluția sa, a enumerat numai aceste comisioane așa cum sunt inserate în contractul de credit și le-a declarat abuzive. De asemenea, a respins celelalte capete de cerere fără să justifice această soluție și fără a analiza vreunul dintre argumentele invocate de părți, ceea ce echivalează, în opinia instanței, cu necercetarea fondului cauzei. Dosarul a fost din nou înregistrat pe rolul Tribunalului Argeș sub nr. x. În rejudecare tribunalul a dispus efectuarea de completări cu privire la expertiza contabilă realizată în cauză în primul ciclu procesual.

Prin sentința civilă nr. 312 din 24 septembrie 2020, Tribunalul Argeș, secția civilă a admis în parte cererea principală formulată de reclamanți, a admis cererea de intervenție și a constatat ca fiind abuzive următoarele clauze din contractul de credit nr. x/31.01.2008: clauza privind dobânda majorată - art. 4.4; clauza privind comisionul de acordare a creditului și comisionul de administrare - art. 5.1. lit. b) și c); clauza privind posibilitatea creditorului de a revizui cuantumul comisioanelor în mod unilateral. Au fost obligate pârâtele, în solidar, să restituie reclamanților suma de 1.600 CHF încasată cu titlu de comision de acordare și suma de 11.777,33 CHF reprezentând comisionul de administrare, conform raportului de expertiză întocmit de F. cu completările efectuate la acest raport. Au fost respinse celelalte capete ale cererii. De asemenea, au fost obligate pârâtele în solidar la plata către reclamanți a sumei de 2.284 RON, reprezentând cheltuieli de judecată pentru ambele cicluri procesuale.

Împotriva sentinței civile nr. 312/2020 au formulat apel pârâtele C. S.A. și D. S.A., solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței apelate, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată. Prin decizia civilă nr. 238/A-CONT din 27 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis apelul pârâtelor C. S.A. și D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 312 din 24 septembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă, în sensul schimbării acesteia în parte, cu consecința respingerii acțiunii și cu privire la constatarea ca fiind abuzivă a comisionului de administrare și restituirea sumei percepute cu acest titlu. A fost menținută în rest sentința. Au fost obligați intimații - reclamanți la plata sumei de 1.051 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către apelanta-pârâtă.

Împotriva acestei decizii, pârâta C.. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac formulate, casarea în parte a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, susținând în esență că decizia civila nr. 238/27.04.2021, pronunțata de Curtea de Apel Pitești este nelegală în privința clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) din Contract, privind comisionul de acordare. O primă critică vizează faptul că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, dispoziții care instituie o excepție de la analiza clauzelor contractuale din perspectiva caracterului abuziv, instanța apreciind că prevederile ce reglementează perceperea comisioanelor în contractul de credit nu se asociază obiectului principal al contractului, putând fi analizate din perspectiva clauzelor abuzive. În acest sens, recurenta-pârâtă a solicitat instanței de recurs să analizeze dacă instanța de apel a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, la momentul constatării că dispozițiile contractuale criticate nu fac parte din obiectul principal al contractului. Sub aspect formal, recurenta a subliniat că, din modalitatea de redactare a contractului, perceperea comisioanelor a fost avută în vedere ca fiind o prestație esențiala, stabilită în sarcina împrumutatului. Astfel, dată fiind rațiunea perceperii comisionului de acordare, respectiv pentru efectuarea de operațiuni în strictă legătură cu creditul acordat, aceasta prestație urmează a fi considerată, în lumina caracterului complex al contractului de credit, ca fiind esențială, astfel încât caracterizează contractul. Prin urmare, recurenta-pârâtă a menționat că prevederile referitoare la comisioane și celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al Contractelor, instanța trebuind să aplice prevederile Legii nr. 193/2000 și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale prețului contractului. În acest sens, au fost invocate precizările Curții Europene de Justiție inserate în hotărârea din 3.10.2019 pronunțată în Cauza C-621/17, conform cărora nu este tranșată la nivel european chestiunea includerii sau excluderii comisioanelor din obiectul principal al contractului, jurisprudența la nivelul fiecărui stat fiind diferită. Astfel, fiecare instanță din fiecare stat membru are libertatea de a verifica și constata acest aspect. Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia instanței de apel din perspectiva interpretării greșite a noțiunii de "limbaj clar și inteligibil" al clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) din Contract, jurisprudența Uniunii Europene și cea națională statuând că trebuie interpretată în sensul în care clauza oferă consumatorilor posibilitatea să prevadă consecințele economice pe care și le asumă prin semnarea contractului de credit. Astfel, susține recurenta, clauzele unui contract bancar, în special cele care se referă la prețul contractului trebuie redactate într-un limbaj clar și inteligibil, astfel încât consumatorul să poată prevedea consecințele economice ale contractului semnat. În ceea ce privește caracterul clar și inteligibil al clauzei atacate, recurenta-pârâtă a arătat că mecanismul de calcul al comisionului de acordare a fost unul transparent, clar pentru consumator, astfel încât acesta să aibă reprezentarea resurselor economice pe care le angrenează prin semnarea contractului. S-a mai învederat că, în cauză, comisionul de acordare a fost redactat într-o manieră transparentă, asftel încât consumatorul să înțeleagă întinderea obligațiilor pe care și le asumă, precum și reprezentarea economică a acestora. Totodată, recurenta-pârâtă a învederat că obligația de plată a comisionului de acordare nu se suprapune peste obligația de plata a comisionului de analiza, deoarece comisionul de analiză este în cuantum fix și se achită la data depunerii cererii de credit, iar comisionul de acordare reprezintă un procent din valoarea creditului acordat și se plătește numai în măsura admiterii cererii de creditare, la data semnării contractului sau la data primei trageri. O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că instanța de apel nu a analizat în mod efectiv condițiile prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților și condiția privitoare la buna-credință a recurentei. Instanța de apel a considerat ca nu este îndeplinită condiția privind redactarea clauzei într-un limbaj clar și inteligibil, având în vedere lipsa definirii activităților și suprapunerea costurilor reprezentate de comisionul de analiză și comisionul de acordare, dar fără a analiza condițiile obligatorii referitoare la producerea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților și la buna-credință a recurentei. Prin urmare, recurenta-pârâtă a argumentat că hotărârea recurată nu a fost motivată cu respectarea dispozițiilor legale, atât timp cât nu s-au analizat toate condițiile obligatorii prevăzute de Legea nr. 193/2000, aceste critici fiind încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia atacată și din perspectiva faptului că instanța de apel a analizat și interpretat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza privind comisionul de acordare neproducand un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe. S-a susținut că acest comision a fost redactat într-un mod transparent, asftel încât consumatorul să înțeleagă întiderea obligațiilor pe care și le asumă, precum și reprezentarea economică a acestora. În ceea ce privește lipsa contraprestației băncii pentru perceperea comisionului de acordare, ce poate nesocoti caracterul clar și inteligibil al clauzelor, recurenta a arătat că acestă contraprestație a băncii există, chiar dacă nu este definită în mod expres în contract. În plus, s-a învederat că instituția de credit nu este obligată, din punct de vedere legal, să detalieze și să explice pentru ce se percep anumite costuri în legătură cu acordarea creditului, cât timp aceste costuri sunt permise de legislația în vigoare la momentul încheierii contractului, se menționează expres în contract că se percep, precum și care este cuantumul acestora. Având în vedere că acest comision a fost perceput pentru operațiunile băncii în legătură cu acordarea creditului, recurenta a subliniat că nu se poate pune în discuție lipsa unei contraprestații din partea băncii sau existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților și, în ceea ce privește componenta subiectiva a constatării caracterului abuziv, nici nu au fost prezentate argumente temeinice pentru a se reține reaua-credință a instituției de credit în ce privește relația contractuală cu intimații. Comisionul de acordare corespunde activităților pe care banca le întreprinde în legătură cu implementarea în sistem și punerea la dispoziția clientului a sumelor acordate prin facilitățile de credit aprobate. Prin urmare, s-a susținut că acesta se diferențiază de comisionul de analiză ce reprezintă costul băncii pentru activitățile prestate pentru verificarea documentelor solicitantului puse la dispoziția băncii în vederea acordării sumei împrumutate, verificarea gradului de îndatorare. La 10 septembrie 2021, intimații-reclamanți A. și B. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică, aducând argumente în combaterea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 7 decembrie 2021, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Părțile nu au depus la dosar punct de vedere asupra raportului. Prin încheierea din 8 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la data de 10 mai 2022. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel nu a analizat în mod efectiv condițiile prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților și condiția privitoare la buna-credință a recurentei, astfel încât, s-a învederat că hotărârea recurată cuprinde o motivare superficială, atât timp cât nu au fost analizate toate condițiile obligatorii prevăzute de Legea nr. 193/2000. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Analizând decizia atacată, în ceea ce privește cerința existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, instanța de apel a reținut că echilibrul contractual între drepturile și obligațiile părților nu poate fi determinat printr-o verificare sumară a câștigurilor și pierderilor fiecăreia dintre părțile contractante, ci se impune a se stabili modalitatea în care clauza abuzivă a afectat echilibrul contractual, respectiv dacă, în economia generală a contractului, în prezența acestei clauze, poziția profesionistului a fost întărită, în detrimentul consumatorului. Totodată, instanța de apel a reținut că nu este necesar a fi detaliate toate serviciile furnizate în schimbul sumelor percepute cu titlu de comision de acordare pentru a se considera îndeplinită condiția exprimării într-un limbaj clar și inteligibil. În jurisprudența constantă a CEDO, s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv. Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. În susținerea acestui motiv de casare, recurenta a precizat, în esență, că instanța de apel nu a analizat condițiile prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, referitor la dezechilibrul semnificativ și bună-credință, iar sub acest aspect consideră că hotărârea este nemotivată. Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute întrucât instanța de apel și-a expus într-un mod clar și convingător argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de constatare a caracterului abuziv al comisionului de acordare, fiind analizate condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților și condiția privitoare la buna-credință a recurentei. Se constată, așadar, că în cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport și cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care o susțin, astfel că nu se poate considera că în cauză este vorba de o nemotivare a hotărârii, cum susține recurenta-pârâtă. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 constatând că prevederile contractuale criticate nu fac parte din obiectul principal al contractului. Raportat la rațiunea perceperii comisionului de acordare, respectiv pentru efectuarea de operațiuni în strictă legătură cu creditul acordat, recurenta-pârâtă a subliniat că această prestație este esențială și caracterizează contractul, conținând elemente care fac parte din obiectul principal al Contractului, motiv pentru care instanța trebuia să aplice prevederile Legii nr. 193/2000. Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia instanței de apel din perspectiva interpretării greșite a noțiunii de "limbaj clar și inteligibil" al clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) din Contract. Astfel, s-a susținut că mecanismul de calcul al comisionului de acordare a fost unul transparent, clar pentru consumator, astfel încât acesta să aibă reprezentarea resurselor economice pe care le angrenează prin semnarea contractului. De asemenea, s-a învederat că instanța de apel a analizat și interpretat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza privind comisionul de acordare neproducand un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe. Astfel, s-a susținut că acest comision a fost redactat într-un mod transparent, asftel încât consumatorul să înțeleagă întiderea obligațiilor pe care și le asumă, precum și reprezentarea economică a acestora. Criticile recurentei-pârâte subsumate cazului de casare prevăzut de dispozițiile punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. vor fi respinse ca nefondate. Astfel, sub un prim aspect, recurenta-pârâtă învederează că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, când a apreciat că nu face parte din obiectul contractului comisionul de acordare, prevăzut la art. 5.1. lit. b) din contractul de credit. Dispozițiile legale ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpun în dreptul național prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. În această privință, CJUE a statuat deja că, în ceea ce privește clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de obiect principal al contractului, acestea trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale contractului și care, ca atare, îl caracterizează. În schimb, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual, nu pot fi circumscrise noțiunii menționate (Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, punctele 35 și 36). Comisionul de acordare, cum în mod corect a argumentat instanța de apel, nu a fost prezentat în contract ca fiind o componentă a dobânzii, ceea ce face ca această clauză ce instituie comisionul de acordare să fie una accesorie, nedeterminantă pentru încheierea contractului, nefiind astfel incidentă excluderea prevăzută de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. În cauză, instanța de prim control judiciar a analizat caracterul abuziv al clauzei, nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual dintre drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă relevantă în această privință fiind Hotărârea CJUE din 26 februarie 2015, în cauza Matei C143/13). Prin urmare, instanța de apel nu a aplicat excluderea la care se referă dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ci a analizat clauza în discuție din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1)-(5) din Legea nr. 193/2000. Recurenta-pârâtă a mai invocat încălcarea, de către instanța de apel, a normelor legale care impun standarde de transparență a clauzelor contractuale din contractul de credit perfectat de părți, care impun în sarcina consumatorilor plata comisionului de acordare. În esență, se susține că această clauză îndeplinește cerința de transparență, chiar dacă nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul comisionului de acordare. Această cerință de transparență, potrivit jurisprudenței CJUE, astfel cum s-a reținut de către instanța de apel, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator în plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză, astfel cum s-a statuat prin Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14). Pe baza unei analize corespunzătoare a conținutului concret al clauzei prevăzute la art. 5.1. lit. b) din contract, instanța de apel a argumentat că dispozițiile vizate sunt abuzive, întrucât scopul perceperii comisionului de acordare nu este prevăzut în contract, nu se menționează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision, sunt calculate raportat la cuantumul creditului, nu la volumul de muncă și în raport de complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului. Au fost examinate criteriile în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare și s-a reținut că nu este necesar a fi detaliate toate serviciile furnizate în schimbul sumelor percepute cu titlu de comision de acordare pentru a se considera îndeplinită condiția exprimării într-un limbaj clar și inteligibil. Prin urmare, criticile referitoare la inexistența caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare vor fi respinse. Totodată, s-a observat că, în cauză, comisionul de acordare stabilit în cuprinsul clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) din contract, a instituit în sarcina reclamanților obligația de a plăti suma de 1600 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, comisionul fiind plătibil o singură dată, la acordarea creditului, aplicat la soldul facilitaților de credit. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, se constată că instanța de apel, realizând un examen din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzei, a constatat că serviciile furnizate în schimbul comisionului de acordare nu sunt certe, iar, pentru ca un consumator să înțeleagă rațiunea perceperii comisionului de acordare, era necesară detalierea activităților întreprinse în contraprestație, acestea putând fi ușor considerate a se suprapune cu serviciile pentru care s-a achitat comisionul de analiză, în vederea acordării creditului. Or, prin clauza prevăzută la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit s-a prevăzut doar că, pentru creditul pus la dispoziție, banca percepe suma de 1600 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, scopul perceperii comisionului de acordare nefiind menționat în cuprinsul contractului de credit, contrar dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000, care stabilesc că orice contract încheiat între comercianți și consumatori va cuprinde clauze contractuale, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Raportându-se la jurisprudența CJUE, instanța de apel a prezentat argumente cu privire la aprecierea posibilității consumatorului de a înțelege tipul serviciilor furnizate în schimbul comisionului de acordare, constatând că nu este clară și inteligibilă deducerea logică a acestora din simpla precizare a valorii și denumirii serviciului prestat, fără a fi necesare alte explicații contractuale suplimentare. Prin urmare, instanța de apel a reținut existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât, din analiza efectuată, referitoare la clauza de la art. 5.1. lit. b) din contractul de credit privind comisionul de acordare a creditului, a rezultat că această prevedere nu este edificatoare în privința contraprestației băncii, fiind în mod corect reținut că acest comision nu întrunește cerința caracterului clar și inteligibil al clauzei. În schimb, în recurs, criticile legate de afirmarea inexistenței unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanța de recurs reține că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate, relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C.. S.A. împotriva deciziei civile nr. 238/A-CONT din 27 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.