Fahriye Çalișkan împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 40516/98) îndreptată împotriva Republicii Turcia și pe care o cetățeancă a acestui stat, doamna Fahriye Çalıșkan («reclamanta»), o depusese la Comisia Europeană a Drepturilor Omului («Comisia») pe 28 noiembrie 1997 în virtutea articolului 25 vechi din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale («Convenția»).

Reclamanta este reprezentată de doamna S. Cengiz, avocat la Izmir. Guvernul turc («Guvernul») nu a desemnat agent în scopul procedurii în fața Curții.

Reclamanta susținea în particular încălcarea articolelor 3 și 13 din Convenție din cauza rele tratamente pe care ar fi suferit-o de mâinile unui ofițer de poliție și ineficacitatea investigației desfășurate în acest sens.

Pe 16 noiembrie 1999, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a hotărât să comunice grievurile privind articolele 3 și 13 Guvernului.

Pe 5 ianuarie 2006, camera a declarat restul cererii admisibil.

Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise suplimentare (art. 59 § 1 din regulament). ÎN FAPT I.

Pe 11 august 1994, reclamanta a depus o plângere administrativă împotriva S.Ç., comisar la Gölmarmara (Manisa), reprochând acestuia anumit comportamente delictuoase. Această demersiune nu a avat rezultat. Ulterior, o altă divergență a survenit între reclamantă și acest comisar, aparent cu privire la o vânzare fără autorizație a tichetelor pentru un spectacol organizat de asociația culturală din care era membră.

Pe 11 octombrie 1994, circa ora 9, poliția a venit în cabinetul medical al reclamantei pentru a o convoca la comisariatul Gölmarmara, unde trebuia să depună tichetele și banii colectați. Reclamanta dorind să le dea imediat polițiștilor prezenți. Aceștia i-au răspuns că era obligată să depună tichetele personal la comisar S.Ç., semnatarul convocației. Astfel, sub privirea pacienților în așteptare, polițiștii au însoțit reclamanta la comisariat, unde încerca să discute cu un agent altul decât S.Ç.

Episodul următor este controversat între părți. Potrivit spuselor reclamantei, circa ora 9h30, în timp ce discuta cu comisarul adjunct, S.Ç. a intrat în birou și s-a repezit la ea. A insultat-o, a scuturat-o, i-a tras părul, a lovit-o pe cap, i-a ciupit brațele și în fine i-a scuipat în față. Potrivit Guvernului, la sosirea la comisariat, reclamanta a agresaat verbal apoi l-a pălmuit pe comisar S.Ç.; apoi a vrut să plece de la locul incidentului și a trebuit adusă cu forța de poliție. B. Procedura intentată împotriva reclamantei și elementele medicale reunite în această fază

Tot pe 11 octombrie 1994, circa ora 16, reclamanta și comisar S.Ç. au fost examinați la centrul medical din Gölmarmara. Cu privire la reclamantă, medicul a observat o ecchimozare și un hematom de 7-8 cm pe fața interioară a brațului stâng, o hiperemia la nivel scapular stâng și o iritare a scalpului. Medicul a prescris un examen dermatologic pentru a determina natura iritării respective. Raportul privind comisar S.Ç. a menționat o hiperemia de 5 cm lungime sub ochiul stâng.

S.Ç. a sesizat comisariatul cu o plângere împotriva reclamantei, pentru insulte și agresiune. Circa ora 16h30, reclamanta a fost audiată de procurorul Republicii din Gölmarmara («procurorul»), în fața căruia a contestat acuzațiile.

Procurorul a prezentat imediat reclamanta judecătorului tribunalului penal din Gölmarmara («judecătorul») pentru «rezistență» la un funcționar de Stat, în sensul articolului 258 din codul penal.

Mai târziu în aceeași zi, după ce o audiase, judecătorul a ordonat eliberarea provizoriu a reclamantei, pe cauțiune, cu motivul că «fapta penalizată era de natură a șoca sensibilitatea publică». Totuși, casa de bilete a tribunalului era deja închisă și procurorul a refuzat să perceapă suma cauziunii. De asemenea reclamanta a fost plasată în detenție la Casa de Detenție Akhisar.

Tot pe 11 octombrie 1994, ca urmare a unui malaise, reclamanta a fost examinată de un neurolog din spitalul civil Akhisar (Manisa). Observând greață, tulburări de vedere și traumatism cranial, neurologul a prescris un examen urgent al interessatei la serviciul de neurochirurgie al spitalului Ege.

A doua zi, și anume pe 12 octombrie 1994, soțul reclamantei a plătit cauțiunea. Odată eliberată, aceasta s-a supus unui examen la serviciul de neurochirurgie al spitalului universitar Ege. Totuși, raportul referitor la aceasta urma să fie livrat mai târziu (§20 mai jos).

Pe 18 octombrie 1994, a fost reexaminată, la cererea ei, de medicii Asociației Drepturilor Omului din Izmir, raportul lor inițial menționa o ecchimozare de 2x7 cm pe fața posterioară a brațului drept și o ecchimozare de 2x3 cm pe partea distală a antebrațului drept. La examenul psihiatric, efectuat a doua zi, reclamanta a prezintă simptome de insomnie și amnegie; capacitatea ei de concentrare s-a dovedit deficitară; suferea de anxietate și era confruntan cu un sentiment de frică însoțit de amintiri insistente ale incidentelor trăite. Potrivit psihiatrului, interessata era probabil afectată de o nevroză post-traumatică legată de evenimentele care au avut loc o săptămână înainte, dar acest diagnostic nu putea fi confirmat decât dacă simptomele persista mai mult de o lună.

Pe 31 octombrie 1994, reclamanta a recuzat judecătorul, punând în discuție imparțialitatea lui din cauza prieteniei lui cu comisar S.Ç. De asemenea a susținut că natura acuzației aduse împotriva ei nu justificase în niciun fel o detenție și că motivul «sensibilității publice» invocat pentru a ordona această măsură era contrazis de cel care a fondat eliberarea sub cauțiune. Printr-o decizie din 2 noiembrie 1994, curte de asise Akhisar a respins recursul reclamantei.

Pe 6 ianuarie 1995, expertul desemnat din oficiu de judecător a dat o opinie conform căreia declarațiile contradictorii ale părților în litigiu și ale martorilor direcți nu permiteau de a stabili exact desfășurarea faptelor denunțate.

Pe 2 februarie 1995, serviciul de neurochirurgie al spitalului universitar Ege a livrat un raport privitor, aparent, la examenul efectuat pe 12 octombrie 1994 (§16 mai sus). Acest raport a menționat un hematom pe osul parietal stâng, care a dus la o incapacitate de muncă de cinci zile.

Printr-o hotărâre din 20 iunie 1995, judecătorul a declarat reclamanta vinovată, nu pentru «rezistență», dar pentru «lovire și rănire» și «opoziție la lege», respectiv în virtutea articolelor 271 și 260 din codul penal. El a observat că în ziua incidentului, interessata l-a pălmuit pe comisar S.Ç. și a plecat din locuri fără autorizație, motiv pentru care polițiștii trebuiau s-o aducă înapoi cu forța. Aceasta fiind spusă, potrivit judecătorului, iritația constatată la nivelul scalpului reclamantei era cu adevărat cauzată de comisar S.Ç.; chestiunea de a ști dacă comisar avea acționat înainte de reclamantă sau în reacție la aceasta a rămas incertă; încertitudinea asemănătoare trebuind să lucreze în favoarea reclamantei, a existat deci provocare, în sensul articolului 272 din codul penal. Astfel, reclamanta a fost condamnată la o lună de închisoare și la o amendă. Pedeapsa de închisoare a fost de asemenea comutată într-o amendă.

La recursul reclamantei, această sentință a fost anulată de Curtea de Casație, pe 21 mai 1996, cu motivul că elementele constitutive ale delictului de opoziție la lege nu se aflau reunite. Pe 2 iulie 1996, după reexaminarea dosarului, judecătorul a achitat reclamanta pe acest cap, dar și-a menținut decizia cu privire la pălmuirea administrată comisar S.Ç. Această ultimă sentință a fost confirmată în casație pe 27 noiembrie 1996. C. Procedura intentată împotriva comisar S.Ç.

Pe 14 octombrie 1994, reclamanta a sesizat sub-prefectura Gölmarmara cu o plângere împotriva S.Ç., pe care o acuza de rele tratamente. Pentru a sprijini cererea ei, a prezentat rapoartele medicale stabilite pe 11 octombrie 1994.

Pe 19 octombrie următor, a reiterent plângerea la procuror și a cerut un nou examen medical pentru a obține un raport complet.

Pe 18 noiembrie 1994, parchetul Gölmarmara și-a declinat competența și a redirectat cazul Consilului Administrativ al Prefecturii Manisa, în conformitate cu legea privind urmărirea funcționarilor.

Polițiștii, care depusesera mărturie în procesul reclamantei, au fost reinterogați de directorul adjunct al direcției de siguranță departamentală din Manisa, acționând în calitate de inspector. Trei dintre acești polițiști, subordonați S.Ç., au reiterent că în ziua incidentului era reclamanta cea care se comportase agresiv față de S.Ç. și că în final l-a pălmuit.

În raportul de investigație administrativă din 23 noiembrie 1994, inspectorul a criticat în special certificatul medico-legal din 11 octombrie, care menționa «iritări» la nivelul «brațului stâng, capului și scalpului»; el a dedus că, dacă reclamanta ar fi fost cu adevărat lovită, ar fi trebuit constatate «ecchimozări», nu simple «iritări». Ulterior, inspectorul a observat că, în rapoartele obținute mai târziu, «iritările» inițial diagnosticate erau calificate în termeni din ce în ce mai gravi și alte sechele se adăugau; potrivit inspectorului această situație nu putea fi explicată decât printr-un anumit «protecționism» și compasiune a medicilor față de o colegă.

Pe 6 februarie 1995, ținând cont de raportul inspectorului, consiliul de disciplină departamental al poliției a hotărât că nu era nevoie de a urmări S.Ç., din lipsă de dovezi suficiente.

Pe 21 iunie 1995, consiliul administrativ al prefecturii Manisa a enterinat și el această concluzie și a pronunțat o neîncepere a urmăririi penale.

Reclamanta a făcut opoziție împotriva acestei ordonanțe. Pe 13 iunie 1997, Consiliul de Stat a confirmat neînceperea. II.

Potrivit articolului 272 din codul penal, pedepsele judecate în caz de loviri asupra unui funcționar, în sensul articolului 271 din codul menționat, pot fi reduse până la un sfert sau, după caz, complet ridicate, dacă se dovedește că funcționarul a provocat pe altcineva prin acțiuni deliberate sau prin conduct depășind cadrul funcțiilor lui. ÎN DREPT I.

Reclamanta susține că a fost intimidată și brutalizată de comisar S.Ç., în căutarea răzbunării din cauza divergențelor personale anterioare, precum și a activităților sale sociale și politice în district. Ea estimează că dovezile medicale produse în prezenta cauză sufic pentru a stabili o violare substanțială a articolului 3 din Convenție.

Reclamanta critică în plus indiferența justiției turce față de situația ei. Ea ține mai întâi ca dovadă procesul care a dus la condamnarea ei. În această privință, regretă în special ponderea acordată de judecătorul penal mărturiilor polițiștilor, care nu puteau în niciun caz fi considerate credibile nici imparțiale. În realitate, ar fi simplu absurd să sugera că o femeie poate imobiliza un comisar, într-un comisariat plin de agenți, apoi să plece de la locul incidentului ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Prin urmare se plânge de caracterul arbitrar nu doar al condamnării sale, ci și al impunității acordate comisar S.Ç., la rezultatul unei investigații parțiale și care doar urmarea a evita ca un agent de Stat să răspundă pentru faptele sale greșite. 2. Guvernul

Guvernul contrapune că scenariile de ostilitate invocate de reclamantă nu justifică în niciun fel agresiunea ei la adresa unui ofițer de poliție. În prezenta cauză, comisar S.Ç., pentru a «preveni reclamanta de a-și continua asalturile și a se apăra, a trebuit să-i reziste folosind forța». Guvernul observă că cele două rapoarte medicale obținute în ziua incidentului și privind reclamanta nu conțin nicio informație precisă susceptibilă de a stabili existența unor rele tratamente. Pe de altă parte, susține că raportul spitalului universitar Ege nu are valoare probantă, deoarece a fost livrat pe 2 februarie 1995, adică aproximativ trei luni după incident. Că acest raport face aluzie la un examen neurologic efectuat pe 12 octombrie 1994 nu trage nici o consecință, ținând seama că nimic nu explică de ce nu a fost finalizat după consultație. Potrivit Guvernului, opinia medicală a medicilor Asociației Drepturilor Omului din Izmir nu face autoritate nici ea. Această asociație nu are calitate de stabiliment de sănătate nici autorizare ministerială pentru a oferi servicii medicale. Această asociație, ca și similarii, se limitează la a permite întâlniri ale reclamanților cu anumiți medici ai alegerii sale.

Guvernul estimează în fine că procedura de investigație desfășurată în prezenta cauză nu se prestează criticii. Reclamanta este de asemenea neavizată că să susțină absența unui recurs eficace, în sensul articolului 13 din Convenție, ținând seama că a format cu adevăr opoziție împotriva neînceperii pronunțate cu privire la comisar pe care l-a pus în cauză. B. Aprecierea Curții 1. Respectarea articolului 3 din Convenție

Curtea reamintește că atunci când o persoană se găsește privată de libertate sau, mai general, se confruntă cu agenți ai forțelor de ordine, utilizarea vis-à-vis de aceasta a forței fizice în timp ce aceasta nu este necesară din cauza comportamentului ei lesează demnitatea umană și constituie, în principiu, o violare a dreptului garantat de art. 3 (Sultan Öner și alții c. Turcia, nr. 73792/01, § 127, 17 octombrie 2006, și R.L. și M.-J.D. c. Franța, nr. 44568/98, § 61, 19 mai 2004).

Nu este contestat că în prezenta cauză, incidentul în cauză a avut loc pe 11 octombrie 1994, în comisariatul Gölmarmara, unde reclamanta a fost convocată cu privire la vânzarea, aparent fără autorizație, a tichetelor unui spectacol organizat de asociația din care era membră (paragrafele 9 și 10 mai sus). Nici nu se contestă că era exact comisar S.Ç. care a folosit forța împotriva reclamantei.

Curtea observă că două certificate medicale au fost stabilite în ziua incidentului respectiv (paragrafele 11 și 15 mai sus), un al treilea, a doua zi, și un al patrulea, pe 18 octombrie 1994 (paragrafele 16 și 17 mai sus). Primul certificat, înainte de a concluziona că interessata «a fost probabil bătută», menționează o ecchimozare și un hematom de 7-8 cm pe fața interioară a brațului stâng, o hiperemia la nivel scapular stâng și o iritare a scalpului. Al doilea certificat, stabilit câteva ore mai târziu de un neurolog al spitalului civil Akhisar, menționează greață, tulburări de vedere și traumatism cranial, necesitând un examen urgent la serviciul de neurochirurgie al spitalului universitar Ege. Potrivit celui de-al treilea raport medical, finalizat pe 2 februarie 1995, examenul neurologic în cauză a fost efectuat pe 12 octombrie 1994 de un neurolog al spitalului universitar Ege. Diagnosticul se referă la un hematom parietal ducând la incapacitate de muncă de cinci zile. Al patrulea certificat datează din 18 octombrie 1994 și este semnat de medici atașați Asociației Drepturilor Omului din Izmir. Sub aspectul fizipatologic, menționează ecchimozări de 2x7 cm pe fața posterioară a brațului și de 2x3 cm pe partea distală a antebrațului drept. Sub aspectul psihipatologic, menționează simptome de insomnie și amnegie, o defecțiune de concentrare și anxietate, susceptibile de a corespunde unei nevrioze post-traumatice.

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea nu poate urmări Guvernul atunci când acestea contestă valoarea probantă a celui de-al treilea și patrulea certificat medical (§36 mai sus) care, în realitate, nu fac decât să susțina concluziile celor două prime, și care, de altfel, provin de la medici a căror integritate și competență nu par subiectul îndoielilor. Ținând seama de nivelul de dovadă cerut de art. 3 (Ölmez c. Turcia, nr. 39464/98, § 58, 20 februarie 2007), Curtea estimează că elementele medicale disponibile corroboreaza suficient pentru a da credit susținerii reclamantei, conform căreia comisar S.Ç. i-a tras părul, ciupit brațele și a lovit-o pe cap.

În prezenta cauză, că asemenea tratament a fost consecvent sau nu o agresiune verbală sau o pălmuire din partea reclamantei nu este prea determinant (§21 mai sus). Ceea ce contează este investigarea dacă forța folosită de comisar S.Ç. era necesară și proporțională, cu înțelegerea că în acest sens Curtea atașează o importanță deosebită rănilor care au fost ocazionate și circumstanțele în care au fost infligate (R.L. și M.-J.D., precitat, § 68).

În acest context, Curtea este pregătită să presupună că comisar S.Ç. ar fi putut acționa pentru a stăpâni reclamanta, aparent hiperagitată în momentul faptelor. Aceasta fiind spusă, nu mai puțin adevărat că era o femeie, găsind-se singură într-un comisariat, unde fusese convocată pentru o simplă problemă asociativă. Prin urmare Curtea are dificultate în a înțelege circumstanțele exacte care ar fi putut-o împins să vină la cănuțe cu un comisar, nimic în dosarului neindică că ar putea fi la punct atât de predispusă la violență. Oricât ar fi, chiar sub dominația unui resimțământ din cauza fi pălmuit, un comisar, inconjurat de subordonații, ar fi trebuit să reacționeze cu mai mult reținere și prin mijloace cu siguranță altele decât infligerea reclamantei incapacitate temporară de cinci zile. Este vorba de un tratament vil, apt să inspire sentimente de frică și vulnerabilitate disproportionate și care nu putea, prin urmare, corespunde unui utilizare forță redusă la strictu necesar (compara cu R.L. și M.-J.D., precitat, § 72, și Rehbock c. Slovenia, nr. 29462/95, §§ 76, 77, CEDH 2000-XII).

A existat deci în prezenta cauză violare substanțială a articolului 3 din Convenție. 2. Respectarea articolului 13 din Convenție

La lumina principiilor desluși în materia aceasta, Curtea nu are în prezenta cauză pentru sarcină decât investigarea dacă, ținând cont de reacția justiției la grievul ei «susceptibil de apărare» privind art. 3 (§44 mai sus), reclamanta era sau nu în măsură de a se prevala de regimul de reparare pecuniară trebuind pus în loc în titlu de articol 13 (a se vedea, în particular, Ölmez, precitat, § 67).

În prezenta cauză, interessata a sesizat sub-prefectura apoi parchetul Gölmarmara cu plângeri, depuse respectiv pe 14 și 19 octombrie 1994, cu scopul deschiderii investigațiilor administrative și penale împotriva comisar S.Ç. Pe 18 noiembrie următor, parchetul a redirectat cazul Consilului Administrativ Departamental, în aplicarea legii privind urmărirea funcționarilor, și examinarea comună a celor două plângeri a fost încredințată unui inspector, și anume directorul adjunct al direcției de siguranță departamentală din Manisa (paragrafele 23-26 mai sus).

Pe 23 noiembrie 1994, inspectorul menționat a depus raportul. Potrivit lui, elementele medicale produse în susținerea plângerilor par să fi fost rezultatul solidarității între medici (§7 mai sus); altfel, adevărata victimă a agresiunilor verbale și fizice ar fi fost cu adevăr comisar S.Ç., ale cărui acte se analizează în autoapărare: prin urmare nu era nevoie să-l urmărească (§27 mai sus). Urmând fără rezerve această opinie, care ulterior urma să fie contrazisă de tribunalul penal Gölmarmara (§21 mai sus), consiliul de disciplină departamental și consiliul administrativ Manisa au pronunțat ordonanțe de neîncepere, confirmate în apel (paragrafele 28-30 mai sus).

Ținând seama de aceste două proceduri, care s-au desfășurat, aparent, fără participare activă a reclamantei (a se vedea, de exemplu, Slimani c. Franța, nr. 57671/00, §§ 47-48, CEDH 2004-IX), Curtea nu poate decât să se gândească de a reaminti că deja a judecat în mai multe cauze că investigațiile desfășurate de organe, cum ar fi acelea în cauză în prezenta, au ridicat serii îndoieli, în măsura în care nu erau independente vis-à-vis de executiv (de exemplu, Sultan Öner și alții, precitat, § 143, și referințele care apar în el).

Astfel, în prezenta cauză de asemenea, suficient de a constata că intervenția Consilului Administrativ Manisa nefiind, de altfel, decât enterinat concluziile unui inspector provenit din poliție ea însăși, constituie un element care a slăbit considerabil rigoarea mecanismului judicia în loc, în măsura în care implementarea acestuia nu permis în final de a stabili nici faptele nici responsabilitățile în raport cu alegerile reclamantei.

Chiar considerate împreună (Sultan Öner și alții, precitat, § 144, și Silver și alții c. Regatul Unit, hotărâre din 25 martie 1983, seria A nr. 61, pag. 42, § 113), procedurile declanșate nu au fost deci eficace, în măsura în care au furnizat în final reclamantei nici un temei rezonabil pentru a încerca de a obține reparare în fața jurisdicțiilor administrative sau civile deoarece, în orice caz, ar fi trebuit pentru cel puțin a dovedi că fusese victimă a unor rele tratamente de mâinile unui agent de Stat (Ölmez, precitat, § 69).

Prin urmare, a existat o violare a articolului 13 din Convenție. II.

Reamintind că suma de onorare pentru o consultație medicală este 62,10 noi lire turce (YTL), reclamanta susține că suferit prejudiciu material din cauza unei pierderi de câștig pe care o detaliaza după cum urmează: - 762,50 euro (EUR), pentru 20 zile lucrătoare consacrate audiențelor; - 193,75 EUR, pentru incapacitate de muncă de cinci zile constatate la spitalul universitar Ege; - 582,10 EUR, pentru deplasări între trei orașe, care au durat 15 zile în total; - 970,30 EUR, pentru 25 zile, în care ar fi fost «psihologic» imposibil de a lucra din cauza șocului suferit; - 1 562,50 EUR, pentru pierdere considerabilă de clientelă din cauza mediatizării locale a incidentelor survenite. Suma totală cerută din acest titlu se ridicca la 4 071,15 EUR. Cu privire la prejudiciul moral, reclamanta solicită 25 000 EUR, din cauza umilirii pe care trebuit s-o suporte după fapte.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Ținând seama de violările constatate în prezenta cauză (paragrafele 44 și 51 mai sus) și ținând cont de jurisprudența sa pertinentă, Curtea statuează în echitate și acordă reclamantei 7 000 EUR, pentru daunele materiale și morale combinate. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta cere de asemenea: - 635,35 EUR, pentru deplasări ale avocaților și ale sale; - 271,25 EUR, pentru examenele medicale efectuate la spitalul universitar Ege; - 645 EUR, pentru cheltuieli de comunicare, traducere și secretariat; - 5 250 EUR de onorare, din care 4 000 plătibile în caz de constatare de violare. Pentru a susține aceste pretenții, care se ridică la 6 801,60 EUR, reclamanta susține: - un contract de avocat, încheiat pe 21 martie 2006 și purtând doar semnătura ei; - două chitanțe privind versarea a 2 000 YTL (aproximativ 1 123 EUR) efectuată doamnei Cengiz; - un bon de trimitere poștală.

Guvernul estimează că aceste sume sunt exagerate și, de altfel, nejustificate prin scrisorișuri pertinente, ținând seama că onorări fixate de un contract de avocat răspund doar intereselor reciproce ale semnatarilor și nu obligă Curtea.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor sale decât în măsura în care se dovedește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [MC], nr. 34884/97, § 30, CEDH 1999-V, și Sawicka c. Polonia, nr. 37645/97, § 54, 1 octombrie 2002). În prezenta cauză, ținând cont de elementele din posesia sa și criteriile sus-menționate, Curtea acordă reclamantei suma de 3 000 EUR, pentru toate cheltuieli și costuri combinate, plus orice sumă care poate fi datorată în titlu de taxa pe valoarea adăugată. C. Dobândă moratoriu

Curtea jude... că este potrivit de a baza rata dobânzii moratoriu pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Spune că existat violare substanțială a articolului 3 din Convenție; 2. Spune că existat violare a articolului 13 din Convenție; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, plus orice sumă care poate fi datorată în titlu de impozit, de convertit în noi lire turce la cursul aplicabil la data reglementării: i. 7 000 EUR (șapte mii euro) pentru daunele materiale și morale combinate; ii. 3 000 EUR (trei mii euro) pentru cheltuieli și costuri; b) că de la expirarea termenului menționat și până la versare, aceste sume vor fi majorate de o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe această perioadă, majorat cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 2 octombrie 2007 în aplicarea articolele 77 §§ 2 și 3 din regulament. Fatoș Aracı Nicolas Bratza Grefieră adjunctă Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 40516/98) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Fahriye Çalıșkan (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 28 novembre 1997 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par Me S. Cengiz, avocat à Izmir. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n'a pas désigné d'agent aux fins de la procédure devant la Cour.

La requérante alléguait en particulier la violation des articles 3 et 13 de la Convention du fait des mauvais traitements qu'elle aurait subis aux mains d'un officier de police et de l'inefficacité de l'enquête menée à ce sujet.

Le 16 novembre 1999, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer les griefs tirés des articles 3 et 13 au Gouvernement.

Le 5 janvier 2006, la chambre a déclaré le restant de la requête recevable.

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites complémentaires (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 11 août 1994, la requérante déposa une plainte administrative à l'encontre de S.Ç., commissaire à Gölmarmara (Manisa), reprochant à celui ‑ ci certains comportements délictueux. Cette démarche n'aboutit pas. Par la suite, un autre différend survint entre la requérante et ce commissaire au sujet semble-t-il d'une vente sans autorisation de tickets pour un spectacle organisé par l'association culturelle dont l'intéressée était membre.

Le 11 octobre 1994, vers 9 heures, des policiers vinrent dans le cabinet médical de la requérante pour la convoquer au commissariat de Gölmarmara, où elle devait déposer les tickets et l'argent collecté. La requérante voulut les donner sur-le-champ aux policiers présents. Ils lui répondirent qu'elle était tenue de déposer les tickets personnellement au commissaire S.Ç., signataire de la convocation. Ainsi, sous les regards des patients en attente, les policiers accompagnèrent la requérante au commissariat, où elle chercha à s'entretenir avec un agent autre que S.Ç.

L'épisode suivant se trouve controversé entre les parties. D'après les dires de la requérante, vers 9h30, alors qu'elle s'entretenait avec le commissaire adjoint, S.Ç. rentra dans le bureau et se précipita vers elle. Il l'injuria, la secoua, lui tira les cheveux, la frappa sur la tête, lui pinça les bras et enfin lui cracha au visage. Selon le Gouvernement, arrivée au commissariat, la requérante agressa verbalement puis gifla le commissaire S.Ç. ; ensuite elle voulut quitter les lieux et dût y être ramenée de force par des policiers. B. La procédure engagée contre la requérante et les éléments médicaux réunis pendant cette phase

Toujours le 11 octobre 1994, vers 16 heures, la requérante ainsi que le commissaire S.Ç. furent examinés au centre médical de Gölmarmara. Concernant la requérante, le médecin releva une ecchymose et un hématome de 7-8 cm sur la face intérieure du bras gauche, une hyperémie au niveau scapulaire gauche et une irritation du cuir chevelu. Le médecin prescrivit un examen dermatologique afin de déterminer la nature de ladite irritation. Le rapport établi quant au commissaire S.Ç. fit état d'une hyperémie de 5 cm de long sous l'œil gauche.

S.Ç. saisit le commissariat d'une plainte contre la requérante, pour insultes et agression. Vers 16h30, la requérante fut entendue par le procureur de la République de Gölmarmara (« le procureur »), devant lequel elle contesta les accusations.

Le procureur déféra immédiatement la requérante devant le juge du tribunal correctionnel de Gölmarmara (« le juge ») pour « résistance » à un fonctionnaire de l'Etat, au sens de l'article 258 du code pénal.

Plus tard dans la journée, après l'avoir entendu, le juge ordonna la libération provisoire de la requérante, sous caution, au motif que « l'acte incriminé était de nature à heurter la sensibilité publique ». Or, la caisse du tribunal se trouvait déjà fermée et le procureur refusa de percevoir le montant de la caution. Aussi la requérante fut placée en détention dans la maison d'arrêt d'Akhisar.

Toujours le 11 octobre 1994, à la suite d'un malaise, la requérante fut examinée par un neurologue de l'hôpital civil d'Akhisar (Manisa). Observant des nausées, des troubles de la vision et un traumatisme crânien, le neurologue prescrivit un examen urgent de l'intéressée au service de neurochirurgie de l'hôpital d'Ege.

Le lendemain, à savoir le 12 octobre 1994, l'époux de la requérante régla la caution. Une fois libre, celle-ci se fit examiner au service de neurochirurgie de l'hôpital universitaire d'Ege. Cependant, le rapport y afférent allait être délivré plus tard (paragraphe 20 ci-dessous).

Le 18 octobre 1994, elle fut réexaminée, à sa demande, par les médecins de l'Association des droits de l'homme d'Izmir, dont le premier rapport fit mention d'une ecchymose de 2x7 cm sur la face postérieure du bras droit et d'une ecchymose de 2x3 cm sur la partie distale de l'avant-bras droit. A l'examen psychiatrique, effectué le lendemain, la requérante présenta des symptômes d'insomnie et d'amnésie ; sa capacité de concentration s'avéra défaillante ; elle souffrait d'une anxiété et était aux prises avec un sentiment de peur accompagné de souvenirs insistants des incidents vécus. D'après le psychiatre, l'intéressée était probablement atteinte d'une névrose post-traumatique liée aux événements survenus une semaine auparavant, mais ce diagnostic ne pouvait être confirmé que si les symptômes persistaient plus d'un mois.

Le 31 octobre 1994, la requérante récusa le juge, mettant en cause son impartialité du fait de son amitié avec le commissaire S.Ç. Elle fit également valoir que la nature de l'accusation portée à son encontre ne justifiait nullement une détention et que le motif de « sensibilité publique » invoqué pour ordonner cette mesure était contredit par celui ayant fondé sa libération sous caution. Par une décision du 2 novembre 1994, la cour d'assises d'Akhisar rejeta le recours de la requérante.

Le 6 janvier 1995, l'expert commis d'office par le juge rendit un avis selon lequel les déclarations contradictoires des parties au litige et celles des témoins directs ne permettaient pas d'établir de manière exacte le déroulement des faits dénoncés.

Le 2 février 1995, le service de neurochirurgie de l'hôpital universitaire d'Ege délivra un rapport relatif, semble-t-il, à l'examen effectué le 12 octobre 1994 (paragraphe 16 ci-dessus). Ce rapport faisait état d'un hématome sur l'os pariétal gauche, entraînant un arrêt de travail de cinq jours.

Par un arrêt du 20 juin 1995, le juge déclara la requérante coupable, non pas pour « résistance », mais pour « coups et blessures » et « opposition à la loi », respectivement en vertu des articles 271 et 260 du code pénal. Il releva que le jour de l'incident, l'intéressée avait giflé le commissaire S.Ç. et quitté les locaux sans autorisation, raison pour laquelle les policiers avaient dû l'y ramener de force. Cela étant, d'après le juge, l'irritation constatée au niveau du cuir chevelu de la requérante était bien causée par le commissaire S.Ç. ; la question de savoir si le commissaire avait agi avant la requérante ou en réaction à celle-ci demeurait incertaine ; pareille incertitude devant profiter à la requérante, il y avait donc eu provocation, au sens de l'article 272 du code pénal. Ainsi, la requérante fut condamnée à un mois d'emprisonnement ainsi qu'à une amende. La peine d'emprisonnement fut également commuée en une amende.

Sur pourvoi de la requérante, ce jugement fut infirmé par la Cour de cassation, le 21 mai 1996, au motif que les éléments constitutifs du délit d'opposition à la loi ne se trouvaient pas réunis. Le 2 juillet 1996, après réexamen du dossier, le juge acquitta la requérante dudit chef, mais maintint sa décision quant à la gifle administrée au commissaire S.Ç. Ce dernier jugement fut confirmé en cassation le 27 novembre 1996. C. La procédure engagée contre le commissaire S.Ç.

Le 14 octobre 1994, la requérante saisit la sous ‑ préfecture de Gölmarmara d'une plainte contre S.Ç., qu'elle accusait de mauvais traitements. A l'appui de sa demande, elle présenta les rapports médicaux établis le 11 octobre 1994.

Le 19 octobre suivant, elle réitéra sa plainte auprès du procureur et demanda un nouvel examen médical afin d'obtenir un rapport complet.

Le 18 novembre 1994, le parquet de Gölmarmara déclina sa compétence et renvoya l'affaire devant le conseil administratif de la préfecture de Manisa, conformément à la loi sur la poursuite des fonctionnaires.

Les policiers, qui avaient témoigné lors du procès de la requérante, furent réinterrogés par le directeur adjoint de la direction de la sûreté départementale de Manisa, agissant en sa qualité d'inspecteur. Trois de ces policiers, subordonnés à S.Ç., réitérèrent que le jour de l'incident c'est la requérante qui s'était montrée agressive envers S.Ç. et qu'elle avait fini par le gifler.

Dans son rapport d'enquête administrative du 23 novembre 1994, l'inspecteur critiqua notamment le certificat médicolégal du 11 octobre, qui faisait état d'« irritations » au niveau « du bras gauche, de la tête et du cuir chevelu » ; il en déduisit que, si la requérante avait réellement été frappée, on aurait dû constater des « ecchymoses », pas de simples « irritations ». Ensuite, l'inspecteur releva que, dans les rapports obtenus ultérieurement, les « irritations » initialement diagnostiquées étaient qualifiées en des termes de plus en plus graves et d'autres séquelles se trouvaient ajoutées ; d'après l'inspecteur cette situation ne pouvait s'expliquer que par un certain « protectionnisme » et une compassion des médecins vis-à-vis d'une consœur.

Le 6 février 1995, compte tenu du rapport de son inspecteur, le conseil de discipline départemental de la police décida qu'il n'y avait pas lieu de poursuivre S.Ç., faute de preuves suffisantes.

Le 21 juin 1995, le conseil administratif de la préfecture de Manisa entérina, lui aussi, cette conclusion et prononça un non-lieu.

La requérante forma opposition contre cette ordonnance. Le 13 juin 1997, le Conseil d'Etat confirma le non-lieu. II.

D'après l'article 272 du code pénal, les peines jugées en cas de voies de fait sur un fonctionnaire, au sens de l'article 271 dudit code, peuvent être ramenées jusqu'à un quart ou, le cas échéant, complètement levées, s'il est établi que le fonctionnaire a provoqué autrui par des agissements délibérés ou par une conduite excédant le cadre de ses fonctions. EN DROIT I.

La requérante affirme avoir été intimidée et brutalisée par le commissaire S.Ç., en quête de vengeance à cause d'anciens différends personnels ainsi que de ses activités sociales et politiques dans le district. Elle estime que les preuves médicales produites en l'espèce suffisent à établir une violation substantielle de l'article 3 de la Convention.

La requérante critique en outre l'indifférence de la justice turque face à sa situation. Elle en veut d'abord pour preuve le procès qui a abouti à sa condamnation. A ce sujet, elle déplore notamment le poids attaché par le juge correctionnel aux témoignages des policiers, qui ne pouvaient en aucun cas passer pour crédibles ni pour impartiaux. En réalité, il serait simplement absurde de suggérer qu'une femme puisse violenter un commissaire, dans un commissariat plein d'agents, puis quitter les lieux comme s'il ne s'était rien passé. Aussi se plaint-elle du caractère arbitraire non seulement de sa condamnation, mais aussi de l'impunité accordée au commissaire S.Ç., à l'issue d'une enquête partiale et ne tendant qu'à éviter qu'un agent de l'Etat réponde de ses méfaits. 2. Le Gouvernement

Le Gouvernement rétorque que les scénarios d'hostilité invoqués par la requérante ne justifient aucunement son agression envers un officier de la police. En l'espèce, le commissaire S.Ç., afin « d'empêcher la requérante de continuer ses assauts et de se défendre, a dû lui résister en usant de la force ». Le Gouvernement fait remarquer que les deux rapports médicaux obtenus le jour de l'incident et concernant la requérante ne contiennent aucune information précise susceptible d'établir l'existence de mauvais traitements. Par ailleurs, il soutient que le rapport de l'hôpital universitaire d'Ege n'a pas de valeur probante, car délivré le 2 février 1995, soit environ trois mois après l'incident. Que ce rapport fasse allusion à un examen neurologique effectué le 12 octobre 1994 ne tire à aucune conséquence, dès lors que rien n'explique pourquoi il n'a pas été mis au net après la consultation. D'après le Gouvernement, l'avis médical des médecins de l'Association des droits de l'homme d'Izmir ne fait pas foi non plus. Cette association n'a pas qualité d'établissement de santé ni l'autorisation ministérielle pour offrir des prestances médicales. Cette association, à l'instar de ses semblables, se limite à faire rencontrer des demandeurs avec certains médecins de son choix.

Le Gouvernement estime enfin que la procédure d'enquête menée en l'espèce ne prête le flanc à aucune critique. La requérante est également malvenue d'arguer de l'absence d'un recours effectif, au sens de l'article 13 de la Convention, dès lors qu'elle a bien formé opposition contre le non-lieu rendu au sujet du commissaire qu'elle avait mis en cause. B. Appréciation de la Cour 1. Observation de l'article 3 de la Convention

La Cour rappelle que lorsqu'un individu se trouve privé de sa liberté ou, plus généralement, se trouve confronté à des agents des forces de l'ordre, l'utilisation à son égard de la force physique alors qu'elle n'est pas rendue nécessaire par son comportement porte atteinte à la dignité humaine et constitue, en principe, une violation du droit garanti par l'article 3 ( Sultan Öner et autres c. Turquie , n o 73792/01, § 127, 17 octobre 2006, et R.L. et M.-J.D. c. France , n o 44568/98, § 61, 19 mai 2004).

Il n'est pas contesté qu'en l'espèce, l'incident incriminé s'est produit le 11 octobre 1994, dans le commissariat de Gölmarmara, où la requérante avait été convoquée au sujet de la vente, semble-t-il sans autorisation, des tickets d'un spectacle organisé par l'association dont elle était membre (paragraphes 9 et 10 ci-dessus). Nul ne conteste non plus que c'est bien le commissaire S.Ç. qui a usé de la force à l'encontre de la requérante.

La Cour note que deux certificats médicaux ont été établis le jour dudit incident (paragraphes 11 et 15 ci-dessus), un troisième, le lendemain, et un dernier, le 18 octobre 1994 (paragraphes 16 et 17 ci-dessus). Le premier certificat, avant de conclure que l'intéressée « a probablement été battue », fait état d'une ecchymose et d'un hématome de 7 ‑ 8 cm sur la face intérieure du bras gauche, une hyperémie au niveau scapulaire gauche et une irritation du cuir chevelu. Le second certificat, établi quelques heures plus tard par un neurologue de l'hôpital civil d'Akhisar, mentionne des nausées, des troubles de la vue et un traumatisme crânien, nécessitant un examen urgent au service de neurochirurgie de l'hôpital universitaire d'Ege. D'après le troisième rapport médical, mis au net le 2 février 1995, l'examen neurologique en question a été effectué le 12 octobre 1994 par un neurologue de l'hôpital universitaire d'Ege. Le diagnostic porte sur un hématome pariétal entraînant un arrêt de travail de cinq jours. Le quatrième certificat date du 18 octobre 1994 et est signé par des médecins attachés à l'Association des droits de l'homme d'Izmir. Sous son volet physiopathologique, il mentionne des ecchymoses de 2x7 cm sur la face postérieure du bras et de 2x3 cm sur la partie distale de l'avant-bras droit. Sous son volet psychopathologique, il fait état de symptômes d'insomnie et d'amnésie, d'une défaillance de concentration et d'une anxiété, susceptibles de correspondre à une névrose post-traumatique.

Au vu de ce qui précède, la Cour ne saurait suivre le Gouvernement lorsqu'il conteste la valeur probante des troisième et quatrième certificats médicaux (paragraphe 36 ci-dessus) qui, en réalité, ne font qu'appuyer les conclusions des deux premiers, et qui, du reste, émanent de médecins dont l'intégrité et les compétences ne paraissent pas sujettes à caution. Eu égard au niveau de preuve requise par l'article 3 ( Ölmez c. Turquie , n o 39464/98, § 58, 20 février 2007), la Cour estime que les éléments médicaux disponibles corroborent suffisamment pour crédibiliser l'allégation de la requérante, selon laquelle le commissaire S.Ç. lui a tiré les cheveux, pincé les bras et l'a frappée sur la tête.

En l'espèce, que pareil traitement ait été consécutif ou non à une agression verbale ou à une gifle de la part de la requérante n'est guère décisif (paragraphe 21 ci-dessus). Ce qui importe est de rechercher si la force utilisé par le commissaire S.Ç. était nécessaire et proportionnée, étant entendu qu'à cet égard la Cour attache une importance particulière aux blessures qui ont été occasionnées et aux circonstances dans lesquelles elles l'ont été ( R.L. et M.-J.D ., précité, § 68).

Dans ce contexte, la Cour est prête à supposer que le commissaire S.Ç. ait pu agir pour maîtriser la requérante, prétendument surexcitée au moment des faits. Ceci dit, il n'en demeure pas moins qu'il s'agissait bien d'une femme, s'étant retrouvée seule dans un commissariat, où elle avait été convoquée pour un simple problème associatif. Aussi la Cour éprouve-t-elle des difficultés à comprendre les circonstances exactes qui auraient pu la pousser à en venir aux mains avec un commissaire, rien dans le dossier n'indiquant qu'elle puisse être à ce point prédisposée à la violence. Quoi qu'il en soit, même sous l'emprise d'un ressentiment du fait d'avoir été giflé, un commissaire, entouré de ses subordonnés, aurait dû réagir avec plus de retenue et par des moyens certainement autres que d'infliger à la requérante une incapacité temporaire de cinq jours. Il s'agit là d'un traitement avilissant, propre à inspirer des sentiments de peur et de vulnérabilité disproportionnés et qui ne pouvait, par conséquent, correspondre à un usage de la force rendu strictement nécessaire (comparer avec R.L. et M.-J.D ., précité, § 72, et Rehbock c. Slovénie , n o 29462/95, §§ 76, 77, CEDH 2000 ‑ XII).

Il y a donc eu en l'espèce violation substantielle de l'article 3 de la Convention. 2. Observation de l'article 13 de la Convention

A la lumière des principes dégagés en la matière, la Cour n'a en l'espèce pour tâche que de rechercher si, compte tenu de la réaction de la justice face à son grief « défendable » tiré de l'article 3 (paragraphe 44 ci ‑ dessus), la requérante a été en mesure ou non de se prévaloir du régime de réparation pécuniaire devant être mis en place au titre de l'article 13 (voir, notamment, Ölmez , précité, § 67).

En l'espèce, l'intéressée a saisi la sous-préfecture puis le parquet de Gölmarmara de plaintes, déposées respectivement les 14 et 19 octobre 1994, aux fins de l'ouverture d'enquêtes administratives et pénales contre le commissaire S.Ç. Le 18 novembre suivant, le parquet renvoya l'affaire devant le conseil administratif départemental, en application de la loi sur la poursuite des fonctionnaires, et l'examen conjoint des deux plaintes fut confié à un inspecteur, à savoir le directeur adjoint de la direction de la sûreté départementale de Manisa (paragraphes 23 – 26 ci-dessus).

Le 23 novembre 1994, ledit inspecteur rendit son rapport. D'après lui, les éléments médicaux produits à l'appui des plaintes semblaient être le fruit d'une solidarité entre médecins (paragraphe 7 ci-dessus) ; sinon, la vraie victime d'agressions verbales et physiques serait bien le commissaire S.Ç., dont les agissements s'analyserait en une légitime défense : il n'y avait donc pas lieu de le poursuivre (paragraphe 27 ci-dessus). Suivant sans réserve cet avis, qui ultérieurement allait être contredit par le tribunal correctionnel de Gölmarmara (paragraphe 21 ci-dessus), le conseil de discipline départemental et le conseil administratif de Manisa rendirent des ordonnances de non-lieu, confirmées en appel (paragraphes 28-30 ci-dessus).

Vu ces deux procédures, qui se sont déroulées, semble-t-il, sans la participation active de la requérante (voir, par exemple, Slimani c. France , n o 57671/00, §§ 47- 48, CEDH 2004-IX), la Cour ne peut que se borner à rappeler qu'elle a déjà jugé dans plusieurs affaires que les enquêtes menées par les organes, tels que ceux en cause en l'espèce, suscitaient de sérieux doutes, en ce qu'ils n'étaient pas indépendants vis-à-vis de l'exécutif (par exemple, Sultan Öner et autres , précité, § 143, et les références qui y figurent).

Ainsi, dans la présente affaire également, il suffit de constater que l'intervention du conseil administratif de Manisa n'ayant, du reste, fait qu'entériner les conclusions d'un inspecteur issu de la police elle-même, constitue un élément qui a grandement affaibli la rigueur du mécanisme judiciaire en place, dans la mesure où sa mise en œuvre n'a finalement permis d'établir ni les faits ni les responsabilités relativement aux allégations de la requérante.

Mêmes considérées ensembles ( Sultan Öner et autres , précité, § 144, et Silver et autres c. Royaume-Uni , arrêt du 25 mars 1983, série A n o 61, p. 42, § 113), les procédures déclenchées n'ont donc pas été effectives, en ce qu'elles n'ont finalement fourni à la requérante aucun fondement raisonnable pour essayer d'obtenir réparation devant les juridictions administratives ou civiles car, dans tous les cas, il aurait fallu pour le moins prouver qu'elle avait été victime de mauvais traitements aux mains d'un agent de l'Etat ( Ölmez , précité, § 69).

Partant, il y a eu violation de l'article 13 de la Convention. II.

Rappelant que le montant de l'honoraire pour une consultation médicale est 62,10 nouvelles livres turques (YTL), la requérante allègue avoir subi un préjudice matériel du fait d'une perte de gain qu'elle ventile comme suit : ‑ 762,50 euros (EUR), pour les 20 jours ouvrables consacrés aux audiences ; ‑ 193,75 EUR, pour l'incapacité de travail de cinq jours constatée à l'hôpital universitaire d'Ege ; ‑ 582,10 EUR, pour les déplacements entre trois villes, qui ont pris 15 jours au total ; ‑ 970,30 EUR, pour les 25 jours, pendant lesquels il aurait été « psychologiquement » impossible de travailler du fait du choc subi ; ‑ 1 562,50 EUR, pour la perte de clientèle considérable du fait de la médiatisation locale des incidents survenus. Le montant total réclamé à ce titre s'élève à 4 071,15 EUR. Quant au dommage moral, la requérante sollicite 25 000 EUR, du fait de l'humiliation qu'elle a dû éprouver après les faits.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Eu égard aux violations constatées en l'espèce (paragraphes 44 et 51 ci ‑ dessus) et compte tenu de sa jurisprudence pertinente, la Cour statue en équité et alloue à la requérante 7 000 EUR, pour les dommages matériel et moral confondus. B. Frais et dépens

La requérante demande également : ‑ 635,35 EUR, pour les déplacements de ses avocats et d'elle-même ; ‑ 271,25 EUR, pour les examens médicaux passés à l'hôpital universitaire d'Ege ; ‑ 645 EUR, pour les frais de communication, de traduction et de secrétariat ; ‑ 5 250 EUR d'honoraires, dont les 4 000 payables en cas d'un constat de violation. Pour appuyer ces prétentions, qui s'élèvent à 6 801,60 EUR, la requérante fait valoir : ‑ un contrat d'avocat, passé le 21 mars 2006 et ne portant que sa signature ; ‑ deux reçus relatifs à un versement de 2 000 YTL (environ 1 123 EUR) effectué à M e Cengiz ; ‑ un récépissé d'envoi postal.

Le Gouvernement estime que ces sommes sont exagérées et, du reste, non justifiées par des écrits pertinents, sachant que les honoraires fixés par un contrat d'avocat ne répondent qu'aux intérêts réciproques des signataires et ne lie pas la Cour.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n o 34884/97, § 30, CEDH 1999 ‑ V, et Sawicka c. Pologne , n o 37645/97, § 54, 1 er octobre 2002). En l'espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour accorde à la requérante la somme de 3 000 EUR, pour tous frais et dépens confondus, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation matérielle de l'article 3 de la Convention ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 13 de la Convention ; 3. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 7 000 EUR (sept mille euros) pour dommages matériel et moral confondus ; ii. 3 000 EUR (trois mille euros) pour frais et dépens ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 octobre 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Fatoș Aracı Nicolas Bratza Greffière adjointe Président