ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2395/2021

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2021

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 20 august 2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate inexistența unui drept de creanță al pârâtei împotriva sa pentru suma de 3.106.701 RON, constând în obligații de plată față de bugetul de stat ale S.C. B. S.R.L.

Prin sentința civilă nr. 932/2020 din 15 iulie 2020, Tribunalul Specializat Cluj a respins acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel, care a fost respins prin decizia civilă nr. 28/2021 din 21 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În motivarea recursului, a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.357 și art. 1.345 C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală și îmbogățirea fără justă cauză, în condițiile în care nu există un prejudiciu cauzat bugetului de stat de care să fie răspunzător și care să dea naștere în favoarea intimatei-pârâte la un drept de creanță împotriva sa pentru suma de 3.106.701 RON, ce reprezintă obligații de plată la bugetul de stat ale S.C. B. S.R.L.

Potrivit recurentului, o eventualitate a încasării acestei sume de către intimată, cu titlu de prejudiciu care în realitate nu i-a fost cauzat acesteia și pentru care nu se face vinovat, reprezintă o îmbogățire fără justă cauză, contrar prevederilor art. 1.345 C. civ.

În continuare, a susținut că instanțele de fond în mod nelegal au reținut autoritatea de lucru judecat, având în vedere că, la momentul la care s-a pronunțat hotărârea de atragere a răspunderii sale, exista pe rol dosarul penal nr. x/2013, ce viza cercetarea faptelor penale săvârșite în legătură cu acest presupus prejudiciu, finalizat prin emiterea ordonanței de clasare din 7 ianuarie 2016, în cuprinsul căreia s-a stabilit că nu a fost cauzat vreun prejudiciu bugetului de stat.

Astfel, potrivit recurentului, în condițiile în care s-ar da eficiență strict hotărârii de atragere a răspunderii sale patrimoniale, fără a se analiza aspectele statuate ulterior prin ordonanța de clasare, ar însemna să fie obligat să repare un prejudiciu care în realitate nu există, iar Statul Român să se îmbogățească nejustificat în detrimentul său.

Recurentul a relevat că toate aceste aspecte au fost expuse în fața instanțelor de fond, însă nu au fost analizate și nici arătate motivele pentru care i-au fost respinse susținerile.

Evocând mai multe paragrafe din cuprinsul ordonanței de clasare, a conchis în sensul că starea de fapt reținută în dosarul penal nu corespunde cu cea reținută în dosarul nr. x/2011, context în care se află în posesia a două documente ce emană de la autorități care cuprind dispoziții contradictorii cu privire la răspunderea sa pentru prejudiciul cauzat bugetului de stat de societatea B. S.R.L., fiindu-i opuse cu autoritate de lucru judecat hotărârile pronunțate de instanța de judecată, fără a se mai analiza constatările din faza de cercetare penală.

În aceste condiții, potrivit recurentului, instanțele de fond trebuiau să analizeze dacă, în raport cu cele stabilite în ordonanța de clasare, mai sunt îndeplinite condițiile răspunderii sale delictuale, iar în măsura în care ar fi procedat la o astfel de analiză s-ar fi putut observa că lipsește cel puțin o condiție, cea a prejudiciului, fapt ce ar fi condus la admiterea acțiunii.

Potrivit recurentului, în ipoteza în care s-ar opune existența autorității de lucru judecat a hotărârii de atragere a răspunderii sale patrimoniale, cu ignorarea aspectelor intervenite ulterior, s-ar ajunge în situația în care toate constatările sau documentele emise de autorități să fie lipsite de relevanță și efecte.

În continuare, a evocat dispozițiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ. și a arătat că poate fi constatată inopozabilitatea unei hotărâri judecătorești, în condițiile în care se face dovada contrară a celor reținute în cuprinsul acesteia, respectiv posibilitatea stabilirii unei alte stări de fapt decât cea determinată, fără a se aduce atingere puterii de lucru judecat.

Prin urmare, chiar dacă nu are calitatea de terț, recurentul a arătat că este îndreptățit să solicite instanței stabilirea unei alte stări de fapt decât cea reținută prin sentința civilă nr. 1667/2013 din 7 iunie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj, atât timp cât prin ordonanța de clasare din 7 ianuarie 2016 s-a constatat contrariul.

Sub acest aspect, a susținut că nu mai sunt întrunite condițiile menținerii răspunderii delictuale în sarcina sa, iar prin acțiunea formulată nu tinde să încalce puterea de lucru judecat a celor statuate în cuprinsul unei hotărâri judecătorești, ci instanța de judecată să constate o altă stare de fapt, în sensul că nu există un prejudiciu cauzat bugetului de stat și de repararea căruia să fie răspunzător.

A mai relevat faptul că toate aceste aspecte au dezvoltate în fața instanței de apel, însă nu au fost luate în considerare, motivat de faptul că se intenționează nesocotirea puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești.

Referitor la considerentele din hotărârea atacată vizând ilicitul civil și ilicitul penal, care nu se suprapun, recurentul a afirmat că a dovedit faptul că statuările parchetului, ulterioare pronunțării sentinței civile nr. 1667/2013 din 7 iunie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj influențează și sunt hotărâtoare asupra stării de fapt reținute inițial în dosarul de atragere a răspunderii personale patrimoniale. De altfel, faptele sale săvârșite în societate, cercetate și într-un dosar penal, nu atrag o răspundere sui generis, în contextul în care pe baza unei expertize tehnice parchetul a stabilit că nu a pricinuit vreo pagubă bugetului statului.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 24 mai 2021 intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

La 11 iunie 2021, recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Situația de fapt stabilită în etapele devolutive ale procesului relevă existența unei creanțe în cuantum de 3.106.701 RON, stabilită în sarcina recurentului pentru pasivul societății B. S.R.L., ca urmare a antrenării răspunderii sale în condițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 pentru săvârșirea unei fapte civile delictuale cauzatoare de prejudicii, aceasta fiind stabilită în cadrul unui alt litigiu (dosarul nr. x/2011), care a fost soluționat prin sentința civilă nr. 1667/2013 din 7 iunie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1208 din 10 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Totodată, trebuie subliniat că, ulterior soluționării dosarului sus-menționat, în dosarul penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj a fost emisă ordonanța de clasare din 7 ianuarie 2016, recurentul afirmând că în cuprinsul acesteia s-ar fi statuat faptul că nu se face vinovat de săvârșirea vreunei infracțiuni în legătură cu activitatea societății și că nu a fost diminuat cuantumul obligațiilor fiscale către bugetul de stat și nu s-a creat niciun prejudiciu bugetului consolidat al statului.

Demersul judiciar de față urmărește constatarea inexistenței dreptului de creanță al pârâtei împotriva reclamantului pentru suma de 3.106.701 RON, reprezentând obligații de plată față de bugetul de stat ale S.C. B. S.R.L., instanța fiind chemată, la solicitarea recurentului-reclamant, să stabilească o altă stare de fapt decât cea reținută prin hotărârile sus-menționate, în temeiul dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., raportat la ordonanța de clasare emisă ulterior.

Prima instanță a respins acțiunea reclamantului, reținând puterea de lucru judecat a sentinței nr. 1667/2013 din 7 iunie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj, definitivă prin decizia civilă nr. 1208 din 10 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reținând că răspunderea reclamantului, în calitate de fost administrator al societății este una sui generis, de natură delictuală, raportat la prevederile Legii nr. 85/2006, Legii nr. 31/1990 și Legii nr. 82/1991, că ilicitul civil care stă la baza atragerii răspunderii nu se suprapune, în mod necesar, cu ilicitul penal și că prejudiciul în sensul dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 se identifică tocmai cu pasivul neacoperit în procedura insolvenței a societății B. S.R.L.

Sentința astfel pronunțată a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiect al recursului de față.

Recursul este întemeiat în drept pe ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Analiza criticilor dovedește caracterul nefondat al căii de atac exercitate, în considerarea argumentelor expuse în cele ce succed:

Sub un prim aspect, recurentul a susținut că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 1.357 și cele ale art. 1.345 C. civ., afirmând că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale și că nu poate fi urmărit și executat silit pentru creanța în cuantum de 3.106.701 RON, context în care face trimitere la ordonanța de clasare din 7 ianuarie 2016, dispusă în dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, prin care s-a constatat inexistența prejudiciului.

Înalta Curte notează că o atare afirmație nu poate fi primită, în condițiile în care obiectul prezentului litigiu nu îl constituie antrenarea răspunderii civile delictuale a recurentului, ci acțiunea în constatare întemeiată pe dispozițiile art. 35 C. proc. civ., instanța de apel neanalizând elementele răspunderii speciale întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 pentru a se putea susține că ar fi fost nesocotite prevederile art. 1.357 și ale art. 1.345 C. civ.

În continuare, recurentul a afirmat că instanța de apel în mod greșit a reținut autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1667/2013 din 7 iunie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1208 din 10 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În susținerea acestei critici, a subliniat faptul că instanța de apel nu a analizat aspectele statuate în cuprinsul ordonanței de clasare, deși trebuia, situație în care ar fi constatat că situația de fapt reținută în dosarul penal nu corespunde cu cea din dosarul nr. x/2011.

Instanța supremă constată că raționamentul dezvoltat de recurentul-reclamant în fundamentarea acestei critici poate fi circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., câtă vreme puterea de lucru judecat este reglementată de norme de procedură civilă, anume de dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Apreciază că această critică nu este întemeiată, în condițiile în care scopul demersului judiciar de față este acela de a împiedica executarea silită demarată de intimata-pârâtă, iar procedura execuțională se întemeiază chiar pe sentința de atragere a răspunderii patrimoniale, pentru suma cuprinsă în aceasta.

În aceste condiții, fiind în fața unei hotărâri irevocabile și executorii, în mod riguros instanțele devolutive au reținut puterea de lucru judecat a acesteia, care nu ar fi putut fi anihilată decât în sistemul căilor de atac reglementate de lege, nu pe calea acțiunii în constatare de față și nici în raport cu evenimente ulterioare, constatate, în plus, nu printr-o altă hotărâre judecătorească definitivă, ci printr-o ordonanță emisă de procuror într-un proces penal, în care prejudiciul se determină în mod necesar prin raportare la săvârșirea unor infracțiuni cu o anumită configurație.

Referitor la acest din urmă aspect, Înalta Curte constată că prin sentința invocată cu putere de lucru judecat s-a atras răspunderea recurentului în conformitate cu dispozițiile art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, aceste dispoziții legale prevăzând că:

"(1) În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

(...)

d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea."

În consecință, răspunderea administratorului sau a oricărei persoane vizate de textul de lege este antrenată pentru fapte care au cauzat debitorului societate starea de insolvență.

Constată, de asemenea, că în dosarul penal în care s-a emis ordonanța de clasare invocată de recurent, acesta din urmă a fost cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de refuz de prezentare a documentelor contabile, prevăzută de art. 4 din Legea nr. 241/2005, de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, de declarare fictivă a sediului social, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. f) din legea nr. 241/2005și de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen.. Concluzia referitoare la inexistența în cauza penală a vreunui prejudiciu este legată de aceste infracțiuni, care nu au aceeași configurație cu faptele incriminate în art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, iar prejudiciul a fost analizat prin raportare la bugetul statului, în timp ce răspunderea atrasă în procedura insolvenței s-a raportat la ipoteza-premisă a textului legal evocat, anume provocarea stării de insolvență a societății debitoare.

Toate aceste aspecte relevate conduc indubitabil la concluzia că în cauza de față ilicitul penal nu se suprapune cu cel din legea specială, de aceea soluția instanțelor devolutive este legală și din această perspectivă.

Din perspectiva autorității de lucru judecat, instanța supremă reține că, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluționează în tot sau în parte fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

Articolul 431 alin. (2) C. proc. civ. instituie prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, în sensul că oricare parte procesuală are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Din interpretarea dispozițiilor legale enunțate rezultă că autoritatea de lucru judecat operează și atunci când efectul hotărârii relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți, fără posibilitatea ca acestea să mai poată fi contrazise. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care, ca în cauză, are legătură cu litigiul anterior, astfel că, atunci când este chemat să se pronunțe asupra unei chestiuni de drept, nici judecătorul nu poate să nu țină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat își extinde efectele asupra lucrului de judecat. De altfel, regimul juridic al puterii de lucru judecat se manifestă în plan probator, partea ce a câștigat un proces putându-se prevala de dezlegările date prin hotărârea anterioară, fără ca instanța de judecată să mai poată supune dezbaterii veridicitatea acestora, așa cum s-a procedat în etapele devolutive ale acestui litigiu.

Puterea de lucru judecat este reglementată pentru a asigura stabilitatea raporturilor juridice în garantarea dreptului prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Dezlegările date printr-o hotărâre judecătorească definitivă se prezumă absolut că exprimă adevărul care constituie rațiunea și fundamentul hotărârii, nemaiputând fi contrazise printr-o altă hotărârea judecătorească, în caz contrar s-ar încălca principiul res judicata pro veritate habetur, dar și principiul securității juridice.

Dându-se eficiență puterii de lucru judecat sub aspect pozitiv (întrucât nu există între cele două litigii tripla identitate de obiect, părți și cauză, pentru a se vorbi despre efectul negativ), în raport cu sentința nr. 1667/2013 din 7 iunie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1208 din 10 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost antrenată răspunderea patrimonială a recurentului-reclamant pentru pasivul societății B. S.R.L., în cuantum de 3.106.701 de RON, curtea de apel a apreciat în mod corect că statuările făcute asupra creanței aflate în discuție de către organele de cercetare penală prin ordonanța de clasare dispusă la 7 ianuarie 2016 nu au aptitudinea de a înlătura efectele puterii de lucru judecat. Aceasta deoarece nicio altă situație contrară celei reținute prin hotărârea judecătorească anterioară nu mai poate fi constatată, valorificarea sa impunând instanței de judecată în litigiul pendinte reținerea chestiunii litigioase tranșate definitiv printr-o hotărâre anterioară, argumentele și probele contrare ale părții rămânând fără efect în cadrul celui de-al doilea proces.

Situația juridică ce a luat naștere în urma pronunțării hotărârilor judecătorești mai sus arătate nu poate fi schimbată prin mecanismul propus de autorul recursului, ca urmare a intervenirii ordonanței de clasare în cauza penală ce a vizat tragerea răspunderii penale pentru faptele săvârșite în legătură cu activitatea administratorului societății, deoarece ar fi nesocotite atât puterea de lucru judecat, cât și prevederile art. 435 C. proc. civ., care reglementează în mod expres efectele hotărârii judecătorești.

Nu pot fi primite nici susținerile referitoare la incidența art. 452 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară", deoarece recurentul-reclamant nu se poate prevala de calitatea de terț, în condițiile în care a fost parte litigantă în dosarul în care au fost date hotărârile judecătorești, prin care a fost atrasă răspunderea sa patrimonială pentru pasivul societății la care a fost administrator. În consecință, acesta nu are posibilitatea de a mai pretinde sau de a tinde la a face dovada contrară celor statuate, aceasta pentru că ar însemna nesocotirea efectelor obligatorii ale autorității de lucru judecat.

Autorul căii de atac a mai învederat că faptele sale din societate, cercetate într-un dosar penal, nu atrag o răspundere sui generis, în contextul în care pe baza unei expertize tehnice parchetul ar fi stabilit că nu a pricinuit nicio pagubă bugetului consolidat al statului.

Această susținere este reiterată și în recurs, însă fără a se aduce veritabile critici asupra considerentelor reținute sub acest aspect de către curtea de apel, ceea ce conturează caracterul ei pur formal, lipsit de substanță.

Trecând peste această observație, Înalta Curte notează că răspunderea patrimonială cercetată în cadrul procedurii de insolvență se stabilește în urma cercetării judecătorești, în raport cu normele legale speciale care reglementează condițiile în care poate fi antrenată, prejudiciul constând în pasivul neacoperit care se regăsește în tabelul definitiv al creanțelor asupra averii societății debitoare. În aceste condiții, concluziile organului de cercetare penală nu au aptitudinea de a determina schimbarea soluției în sensul preconizat de parte, acestea vizând un prejudiciu al căror izvor îl constituie fapte penale cu o configurație diferită de cea a faptelor anume reținute în art. 138 din Legea nr. 85/2006 și care presupun un tip de vinovăție diferit de cel din legea specială privind procedura insolvenței. De aceea, instanța supremă apreciază că trimiterea pe care recurentul o face la lipsa unui prejudiciu față de bugetul statului nu are aptitudinea de a conduce nici măcar la concluzia că există o suprapunere între premisele și situațiile factuale dintre cele două acte, care să fundamenteze demersul recurentului.

Așadar, considerentele expuse mai sus arată că niciuna dintre criticile prezentate de recurentul-reclamant nu este fondată, decizia nefiind pronunțată cu încălcarea ori cu greșita aplicare a niciunuia dintre textele de lege indicate în memoriul de recurs, iar în cauză nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Având în vedere argumentele prezentate mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, criticile recurentei nejustificând casarea ei, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 28/2021 din 21 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 noiembrie 2021.