ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2295/2022

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 21 februarie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, au solicitat obligarea acesteia, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1.300 euro/lună (respectiv 6.188,91 RON/lună la cursul de 1 euro = 4,7607 RON din 20 martie 2019) pentru perioada cuprinsă între data de 22 martie 2016 și data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 22 martie 2019, în total suma provizorie de 46.800 euro (echivalentul sumei de 222.800,76 RON la cursul de 1 euro = 4,7607 RON din 20 martie 2019), cu titlu de daune-interese, constând în contravaloarea lipsei de folosință în sumă de 1.200 euro/lună (echivalentul sumei de 5.712,84 RON/lună la cursul de 1 euro = 4,7607 RON din 20 martie 2019) pentru perioada cuprinsă între 22 martie 2016 și 22 martie 2019, în sumă totală de 43.200 euro (echivalentul a 205.662,24 RON la cursul de 1 euro = 4,7607 RON din 20 martie 2019), evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte, precum și la plata contravalorii lipsei de folosință ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a C. din care face parte și locuința tip C32S, situată pe lotul nr. x în Municipiul București, cu număr cadastral x și înscris în C.F. individuală nr. x conform încheierii nr. 14626/24.09.2004; daune materiale în sumă de 100 euro/lună (echivalentul sumei de 47,607 RON/lună la cursul de 1 euro = 4,7607 RON din 20 martie 2019) pentru perioada cuprinsă între 22 martie 2016 și 22 martie 2019, în sumă totală de 3.600 euro (echivalentul a 17.138,52 RON la cursul de 1 euro = 4,7607 RON din 20 martie 2019), dar și la plata daunelor morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinței mai sus individualizate, cu cheltuieli de judecată.

La data de 26 noiembrie 2019 pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 12 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a civile a Tribunalului București, reținându-se că este un litigiu cu profesioniști, dată fiind calitatea Agenției Naționale pentru Locuințe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2019*, la data de 7 mai 2019.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința nr. 2205 din 23 iulie 2019, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a V-a civilă, reținând că nu este suficientă calitatea de profesionist a Agenției Naționale pentru Locuințe pentru a se stabili că este vorba de un litigiu cu profesioniști, întrucât contractul nu a fost încheiat între un profesionist și un consumator, iar pârâta este o agenție națională.

Constatându-se ivit un conflictul negativ de competență între două 2 secții ale aceleiași instanțe, dosarul a fost înaintat Curții de Apel București, secția a V-a civilă, fiind înregistrat sub nr. x/2019, la data de 27 august 2019.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 86 din 20 septembrie 2019, a stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, în favoarea Tribunalului București - secției a VI-a civilă.

Această din urmă instanță, prin încheierea din 3 iunie 2020, a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 1900/2021 din 2 iulie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, pârâta fiind obligată la plata către reclamanți a sumei de 31.932 euro în echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 22 martie 2016-22 martie 2019, la care se adaugă suma de 887 euro/lună în echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 23 martie 2019 și până la data predării la cheie, după recepția la terminarea lucrărilor, a locuinței; pârâta a mai fost obligată la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în sumă de 7.105 RON, reprezentând onorariul de avocat în sumă de 5.605 RON și onorariul de expert în sumă de 1.500 RON.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 504 din 28 martie 2022, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva încheierii din 3 iunie 2020 și a sentinței civile nr. 1900 din 2 iulie 2021, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B.; a fost schimbată în parte încheierea din 3 iunie 2020 și în tot sentința civilă nr. 1900 din 2 iulie 2021, în sensul că s-a admis excepția prescripției extinctive și s-a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă; intimații-reclamanți au fost obligați la plata sumei de 3.315,16 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către apelantă.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, recurenții-reclamanți A. și B. au declarat recurs, solicitând casarea deciziei civile nr. 504 din 28 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o consideră nelegală, astfel încât se impune casarea acesteia și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Întemeindu-și calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au dezvoltat următoarele critici:

În ceea ce privește apelul formulat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, hotărârea este nelegală sub aspectul aprecierii începutului termenului de prescripție, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1, 3, 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Raționamentul juridic prezentat de completul de judecată privind natura pretențiilor, care ar atrage o prescripție deosebită pentru fiecare prestație și împlinirea termenului de prescripție în trei ani de la data termenului de predare (conform Actului adițional nr. x/2011 încheiat în data de 11 februarie 2011), este contradictoriu.

Din considerentele deciziei civile atacate rezultă patru teze care au stat la baza admiterii apelului, și anume:

a) caracterul pretenției de prestații succesive, care ar obliga completul de apel la analiza excepției prescripției în maniera expusă;

b) termene de prescripție deosebite pentru fiecare prestație succesivă;

c) începutul termenului de prescripție ar fi data termenului de predare al imobilului; fiind împlinită prescripția acestui drept, rezultă că prescripția dreptului accesoriu al daunelor este împlinită;

d) absența dovezii unor cauze de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripție.

În combaterea acestor teze, recurenții au arătat că opțiunea instanței de apel (a acestui complet de judecată) este, în esență, aceea că toți beneficiarii au pierdut dreptul la predarea locuințelor întrucât a intervenit prescripția extinctivă.

Aceste teze sunt contradictorii și nelegale, în primul rând, pentru că atâta timp cât suntem în prezența unor termene de prescripție distincte pentru fiecare prestație succesivă, înseamnă că, a fortiori, nu se poate ca toate aceste termene să înceapă de la data termenului de predare a locuinței, astfel că nu se înțelege de ce ar fi prescrise pretențiile cu care a fost învestită instanța prin cererea de chemare în judecată; în al doilea rând, pentru motivul că nici nu este nevoie de vreo cauză de întrerupere sau de suspendare a acestor termene de prescripție pentru pretențiile deduse judecății.

Completul de apel nu a indicat care este dreptul în raport de care reclamanți ar fi trebuit să probeze cauze de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripție, fiind nevoiți să se gândească că este vorba de dreptul la predarea locuinței, însă instanța nu a fost învestită cu vreo cerere legată de realizarea acestui drept principal, ce izvorăște din neexecutarea obligațiilor contractuale de către intimată-pârâta.

În acest context, recurenții-reclamanții au relevat faptul că instanța de judecată nu a fost învestită cu realizarea dreptului principal la daune pentru întârziere în neasigurarea predării locuinței la termen, drept care ființează alături de alte drepturi principale, precum dreptul la asigurarea predării, dreptul la daune pentru vicii, dreptul la rezoluțiune.

De aceea, au solicitat Înaltei Curți să constate că nu au fost aplicate dispozițiile art. 1, art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958, fiind încălcate normele pentru determinarea regulilor prescripției în raport de natura dreptului de valorificat, întrucât obligația contractuală imputată Agenției Naționale pentru Locuințe constând în neasigurarea predării locuinței la termen (după realizarea recepției la terminarea lucrărilor), deși este unică, este o inacțiune continuă, în progres, iar prin acest progres se generează prejudiciul cerut a fi acoperit atâta timp cât contractul de mandat și celelalte contracte sunt în vigoare, se execută așa cum se execută, necorespunzător, în condițiile în care niciuna dintre cele două părți nu au pus în discuție încetarea acestora sau să invoce vreo cauză de invalidare.

Suportul contractual al acestei continuități a inacțiunii este reprezentat de art. 15 din contractul de mandat nr. x/13.08.2007, conform căruia mandatul Agenției Naționale pentru Locuințe își încetează valabilitatea după recepția finală a construcției, care este o operațiune ulterioară recepției la terminarea lucrărilor, conform art. 3, 9 și 24 din Regulamentul privind recepția construcțiilor, aprobat prin H.G. nr. 343/2017, în condițiile în care niciuna dintre cele două operațiuni nu este făcută până acum.

Așadar, suntem în prezența unui contract de mandat în derulare, fără ca acesta să fi încetat într-o manieră legală (de fapt nu a încetat în niciun fel), iar natura obligației este una de rezultat, obligație care subzistă până la recepția finală, pârâta-intimată stăruind într-o inacțiune continuă, păgubitoare și care nu poate fi explicată.

Atât contractul de mandat nr. x/07.11.2006, care reprezintă legătura contractuală directă între părți, cât și toate celelalte contracte (contractul de antrepriză generală nr. x/04.05.2004, cu actele sale adiționale și de cesiune, contractul de construire nr. x/14.11.2018, convenția MM nr. 1909/2004, convenția dintre Agenția Națională pentru Locuințe și S.C. D. S.A., înregistrată sub nr. x/22.12.2003, la intimată, și sub nr. x/17.12.2003, la cealaltă parte, convenția dintre Agenția Națională pentru Locuințe și S.C. E. S.A. F., înregistrată la intimată sub nr. x/09.01.2004), sunt unele în derulare, niciuna dintre părțile contractante nepunând în discuție încetarea lor din diverse cauze ori invalidarea acestora din motive care să afecteze însăși existența lor juridică.

Dimpotrivă, chiar intimata-pârâtă își susține obligațiile, controversa juridică purtând asupra naturii juridice a acestor obligații (Agenția Națională pentru Locuințe susține că sunt de diligență, în timp ce reclamanții consideră că sunt obligații de rezultat, teză confirmată și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizii pronunțate în cazuri similare) și asupra răspunderii juridice (Agenția Națională pentru Locuințe pretinde că în culpă sunt constructorii pe componenta construcției în sine sau chiar primăriile că nu ar fi emis autorizație de construire, iar pe componenta de urbanizare, că în culpă ar fi semnatarele convenției MM nr. 1909/2004, fără să indice și față de cine sunt în culpă aceste entități).

Relevanța juridică a actelor de executare a obligațiilor contractuale din poziția sa de investitor (dezvoltator), agenție a statului cu atribuții de coordonare a Programelor Naționale de Construire de Locuințe (din care face parte și Programul de Locuințe Cartierul de locuințe Henri Coandă) și mandatar oneros (3% din valoarea contractelor) pe care intimata-pârâtă le execută și în prezent, este aceea de asigurare și de consolidare a caracterului continuu al faptei ilicite constând în inacțiunea de a nu realiza asigurarea predării (prin recepția la terminarea lucrărilor) și prin asigurarea finalizării urbanizării cartierului.

Prin existența unor contracte în derulare suntem în prezența unor asumări și confirmări continue a obligațiilor și a unei inacțiuni continue din partea intimatei-pârâtei, care nu s-a epuizat la momentul împlinirii termenului de predare - 9 ianuarie 2011, așa încât să fie vorba de o situație post factum, închisă și definitiv conturată cu toate efectele sale juridice și cu implicațiile în privința prescripției extinctive a dreptului la acțiune pentru daune, cum greșit a procedat Curtea de Apel București (acest complet doar, care stăruie în astfel de soluții, deși sunt infirmate constant de instanța supremă).

Inacțiunea continuă ce constituie fapta ilicită a intimatei-pârâte și care rezultă din existența contractelor în derulare nu se confundă cu termenul de predare al imobilului, care s-a împlinit la data de 9 ianuarie 2011 (24 de luni de la data emiterii Ordinului de începere al lucrărilor nr. 395/09.01.2009, conform art. 10 din contractul de construire cu nr. x/14.11.2008), obligația de asigurare a predării imobilului de către Agenția Națională pentru Locuințe subzistând și în prezent, tocmai pentru motivul că în conformitate cu art. 15 din contractul de mandat x/13.08.2007 obligațiile pârâtei subzistă până la recepția finală.

Dreptul la predarea locuinței nu este prescris, operând o întrerupere a prescripției prin faptele continue ale intimatei-pârâtei - de executare a obligațiilor asumate, după cum rezultă din toate înscrisurile și din poziția sa procesuală. Este vorba de o inacțiune continuă, iar prejudiciul este continuu, fiind de esența prejudiciului produs prin întârziere și a daunelor moratorii să se nască și să fie datorate în funcție de elementul timp. Dreptul la daune este un drept principal, iar nu unul accesoriu dreptului la predare.

Prin urmare, prescripția se naște pe măsura producerii prejudiciului, iar acesta fiind continuu, determinat de fapta ilicită constând în inacțiune continuă, rezulta că termenul de prescripție nu s-a împlinit în 3 ani de la împlinirea termenului de predare.

III. Apărarea intimatei

Intimata-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esență, următoarele:

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, așa cum în mod corect a stabilit instanța de apel, dreptul la acțiune s-a născut la data la care locuința trebuia predată. Recurenții puteau să cunoască orice daună cauzată în legătură cu nepredarea corespunzătoare a imobilului la momentul la care locuința contractată trebuia să le fie predată, respectiv la data de 9 ianuarie 2011.

Nu se poate reține, așa cum afirmă recurenții-reclamanți, că este vorba de prestații succesive, obligațiile pretins neexecutate, conform susținerilor acestora, fiind acelea de asigurare a executării și finalizării lucrărilor de edificare a construcției, termenul maxim în care respectivele obligații se cereau a fi îndeplinite fiind unic, și anume data la care trebuia predată locuința.

O obligație este cu executare succesivă atunci când are caracter recurent, iar prestația trebuie realizată continuu, pe toată durata contractului sau, cel puțin, săptămânal/lunar/anual, și nu atunci când realizarea obligației unice presupune curgerea unei perioade de timp. Realizarea unor lucrări reprezintă o obligație uno ictu, independent de durata necesară realizării acestora.

Astfel, obligația de a realiza o construcție la un anumit termen potrivit contractului de construire încheiat exclusiv între beneficiar și constructor este o obligație prescriptibilă, dreptul beneficiarilor de a solicita predarea sau orice alte despăgubiri pentru nerealizarea locuinței la termenul contractat neputând fi valorificat oricând, ci în cadrul termenului de prescripție.

În cazul de față, recurenții-reclamanți cunoșteau faptul că prin neefectuarea lucrărilor (de construcții și de utilități) până la termenul de predare convenit li s-a creat un prejudiciu în patrimoniu, la data de 9 ianuarie 2011, această dată reprezentând începutul termenului de prescripție atât prin raportare la data comiterii pretinsei fapte ilicite, cât și data cunoașterii prejudiciului.

Cum prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, această lipsă de folosință a devenit certă ca existență din momentul în care imobilul trebuia predat conform termenilor contractuali agreați.

Astfel, la data de 9 ianuarie 2011, moment unic, iar nu succesiv, s-a născut dreptul material la acțiune al reclamanților privind daunele-interese pentru neasigurarea edificării locuinței la termen. Prin urmare, de la această dată, reclamanții au putut constata în mod nemijlocit că nu pot beneficia de folosința locuinței și, de asemenea, au putut observa consecințele nepatrimoniale pe care faptul nepredării imobilului le-au produs asupra lor.

De asemenea, aceștia au cunoscut de la acea dată și pe cei care, în viziunea lor, sunt răspunzători de producerea pagubei, întrucât tot contextul legislativ, contractual și faptic expus în cererea de chemare în judecată le era cunoscut nu doar de la data stabilită pentru predarea imobilului, ci chiar de la data încheierii contractului de mandat cu intimata-pârâtă.

Intimații nu au indicat vreun impediment concret de natură obiectivă care nu le-a permis să acționeze în cadrul termenului de 3 ani care a început să curgă de la data prevăzută în contract pentru predare. Împrejurarea că urmările faptei ilicite se produc zi de zi nu prezintă relevanță din perspectiva momentului de început al cursului prescripției. În această situație nu este vorba despre prestații succesive, astfel încât dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații să se stingă printr-o prescripție deosebită.

Pretenția recurenților-reclamanți este reprezentată de daunele moratorii pe lună de întârziere pentru neexecutarea de către agenția pârâtă a obligației de realizare și de predare a construcției. Or, daunele moratorii sau daune pentru întârziere sunt daune-interese la care creditorul are dreptul ca urmare a întârzierii debitorului de a executa obligația la termen.

Așadar, astfel cum au statuat și judecătorii apelului, scopul urmărit de reclamanți prin acțiune este acela de a obține, în mod indirect, prin presiunea daunelor moratorii, executarea de către pârâtă a obligației de predare a locuinței, cu privire la care aceștia susțin că a fost asumată prin contract.

Dacă s-ar admite contrariul, s-ar ajunge la situația în care, deși obligația de predare nu mai poate fi executată în natură prin intermediul forței coercitive a statului, deoarece creditorul acesteia nu și-a exercitat dreptul de a cere aceasta înăuntrul termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, totuși creditorul să poată obține executarea prin echivalent a acestei obligații prin activarea daunelor moratorii, care pot fi cuprinse chiar în cadrul unei clauze penale instituite prin convenția părților sau, cum este cazul de față, prin solicitarea de daune moratorii într-un cuantum apreciat de recurenți ca fiind echivalentul prejudiciului suferit de ei prin neexecutarea obligației de a face la termenul prevăzut de părți.

A accepta o asemenea soluție ar însemna să se anihileze complet efectele prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește obligația de a face pentru realizarea căreia creditorul solicită obligarea debitorului la daune moratorii și transformarea acestei obligații de a face într-una imprescriptibilă, ceea ce, în mod evident, nu se poate accepta.

În plus, se poate reține chiar o faptă culpabilă a recurenților înșiși care, prin pasivitatea manifestată în efectuarea unor demersuri eficiente și în termenul de prescripție pentru a obține condamnarea pârâtei la executarea obligației de predare a locuinței, creează și măresc prejudiciul suferit.

Recurenții-reclamanți A. și B. nu au formulat răspuns la întâmpinare.

IV. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de soluționare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluția din 5 septembrie 2022 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 3 noiembrie 2022, cu citarea părților.

V. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este fondat pentru considerentele ce succed.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenții susțin, în esență, că hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1, 3, 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958, deoarece prima instanță de control judiciar a nesocotit normele care determină regulile prescripției extinctive în raport de natura dreptului de valorificat, obligația contractuală încălcată care i se impută pârâtei-intimate constând în neasigurarea predării locuinței la termen. Aceasta, deși este unică, reprezintă o inacțiune continuă, iar prin acest progres se generează prejudiciul cerut a fi acoperit prin întârzierea executării obligației contractuale, prevăzute în contractul de mandat nr. x/13.08.2007.

Critica este fondată, așadar, raportat la dispozițiile art. 14 din contractul de mandat, care prevăd dreptul la despăgubire al reclamanților pentru întârzierea în executarea obligației pârâtei, acest drept fiind distinct de dreptul principal de a obține executarea în natură a obligației, respectiv predarea locuinței.

Prin urmare, dreptului la despăgubire, nefiind un drept accesoriu dreptului principal, nu i se aplică regulile prescripției extinctive prevăzute pentru îndeplinirea obligației de executare în natură a obligației.

Astfel, dreptul reclamanților de a primi despăgubiri pentru lipsă de folosință a locuinței, determinată de nerespectarea termenului de livrare, are o individualitate proprie și nu se suprapune peste regimul juridic al dreptului principal de predare a locuinței, fapt ce impune analizarea sa distinctă din perspectiva momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune.

Potrivit dispozițiilor art. 1021 din vechiul C. civ., partea în privința căreia contractul nu s-a executat poate să ceară fie executarea convenției, dacă aceasta mai este posibilă, fie desființarea sa, cu daune-interese.

În acest context, rezultă că simpla depășire a termenului contractual pentru predarea locuinței nu are ca efect încetarea contractului, niciuna dintre părți neinvocând sancționarea prin reziliere sau rezoluțiune a actului juridic și necontestând continuarea demersurilor de executare, finalizare și predare către beneficiari a locuinței.

Conform art. 1082 din același cod, debitorul obligat contractual este ținut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației asumate.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanții au învederat faptul că până la predarea locuinței au înregistrat un prejudiciu determinat de lipsa de folosință a acesteia, prin urmare actul juridic se află în derulare, chiar și după împlinirea termenului, acesta fiind în executare cu întârziere.

În consecință, sunt greșite considerentele deciziei atacate prin care se reține că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care reclamanții aveau dreptul la primirea locuinței motivat de faptul că atunci au cunoscut atât producerea prejudiciului, cât și persoana responsabilă, în condițiile în care fapta ilicită constând în nepredarea locuinței la termen reprezintă o inacțiune continuă, cu consecințe în ceea ce privește prescripția extinctivă.

Prin urmare, se constată nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru capătul de cerere vizând răspunderea contractuală a intimatei-pârâte Agenția Națională pentru Locuințe.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că paguba invocată de reclamanți se produce în mod continuu, cu fiecare zi, constând în neîndeplinirea obligației de predare a locuinței, deoarece delictul civil contractual imputat pârâtei este unul continuu. Câtă vreme neîndeplinirea obligației contractuale de predare a locuinței are caracter continuu și dauna se produce în mod continuu, progresiv, cu fiecare zi.

Astfel, sunt nelegale acele considerente ale instanței de apel care fundamentează soluția de admitere a prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, prin raportare strict la prevederile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, fără a observa dinamica raportului contractual dintre părți. Nu poate fi reținută data expirării termenului contractual de predare a locuinței drept reper al nașterii dreptului material la acțiune al reclamanților, deoarece raportarea la această dată ar fi fost corectă numai în măsura în care neîndeplinirea obligației contractuale se consuma la același moment.

Or, așa cum s-a arătat deja, neîndeplinirea acestei obligații are un caracter continuu, în contextul unor demersuri constante de realizare a obiectului contractului și în lipsa unei manifestări de voință din partea părților în sensul denunțării, sub orice formă a actului juridic.

Pe de altă parte, prejudiciul progresiv generat prin neexecutarea obligației contractuale nu poate fi segmentat pe unități de timp. În cazul prejudiciului provocat prin neîndeplinirea obligației contractuale, care are, de asemenea, un caracter continuu, aplicarea prescripției extinctive trebuie să corespundă nu numai alin. (3) al art. 7 din Decretul nr. 167/1958, ci și dispozițiilor art. 1 și 3 din același act normativ.

Pentru aceste motive, față de soluționarea cauzei prin raportare la excepția prescripției dreptului material la acțiune, în temeiul art. 492 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 504 din 28 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel, urmând ca, în acord cu prevederile art. 501 din același cod, la rejudecarea cauzei să fie avute în vedere îndrumările date prin decizia de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 504 din 28 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 noiembrie 2022.