ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2068/2022

Ședința publică din data de 19 octombrie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la data de 21 iunie 2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., constatarea caracterului abuziv și implicit, nulitatea absolută a clauzei de risc valutar inserată în convenția de credit încheiată și eliminarea acesteia, prevăzută în Secțiunea 4, "PLĂȚI" pct. .4.1 - CONDIȚII GENERALE ale CONVENȚIEI în raport și cu dispozițiile art. 4.2 teza I "banca are dreptul dar nu și obligația, ca, în mod unilateral"; obligarea pârâtei la activarea prevederilor contractuale inserate în Secțiunea 4, "PLĂȚI" pct. 4.2 - lit. a) - CONDIȚII GENERALE ale CONVENȚIEI: "în cazul în care creditul este acordat într-o altă monedă decât moneda națională, împrumutatul declară că recunoaște și acceptă în mod expres faptul că în situația în care pe parcursul duratei creditului, cursul de schimb pentru moneda creditului fluctuează, în sens crescător, cu mai mult de 10 % față de valoarea acestuia de la data semnării prezentei convenții, în vederea evitării continuării/majorării expunerii la riscul valutar, stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la data încheierii și semnării contractului, 22.09.2008, curs care să fie valabil pe toata perioada-derulării contractului, respectiv, 1 CHF =2,269 RON, cotația afișată conform arhivei B.N.R., la data de 22.09.2008, la care în raport cu prevederile contractuale ale Secțiunii 4 - PLĂȚI - pct. 4.2 din condițiile generale ale convenției de creditare, să se adauge marja de 10 % față de cursul inițial; obligarea pârâtei la plata sumei încasate cu titlu de diferență de curs valutar, față de stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-RON la data contractării plus marja de 10 %, în echivalent RON, în funcție de cursul oficial RON-CHF stabilit de B.N.R., la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată de la data plății și până la data achitării efective a acesteia; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1677 din 25 octombrie 2017, Tribunalul Specializat Cluj a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Cluj.

Prin sentința nr. 266 din 30 mai 2018, Tribunalul Cluj, secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj; s-a constatat ivit conflictul negativ de competență.

Prin sentința civilă nr. 521/F/CC/2018 din 2 iulie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a stabilit în favoarea Tribunalului Specializat Cluj competența de soluționare a cauzei.

Prin sentința civilă nr. 290 din 20 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis în parte cererea formulată de către reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., în sensul constatării ca fiind abuzivă a sintagmei prevăzute în art. 4.2 din condițiile generale ale convenției care dă băncii doar dreptul să convertească în RON creditul acordat dacă moneda creditului fluctuează în sens crescător cu mai mult de 10% față de valoarea acestuia de la data semnării convenției; s-au compensat cheltuielile de judecată.

Prin decizia civilă nr. 175 din 30 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 290 din 20 februarie 2019, pronunțate în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj, care a fost schimbată în parte în sensul că: s-a dispus conversia creditului acordat prin convenția de credit nr. x/22.09.2008, din moneda CHF în moneda RON, la cursul aplicabil la data la care cursul CHF-RON s-a majorat cu 10% față de valoarea acestuia de la data semnării convenției de credit; a fost obligată pârâta C. S.A. să plătească reclamanților eventualele diferențe între valoarea ratelor efectiv achitate și valoarea ratelor calculate potrivit conversiei menționate anterior, cu dobânda legală aferentă acestor sume, de la data plății și până la achitarea efectivă.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta C. S.A.

Prealabil expunerii criticilor de nelegalitate, recurenta-pârâtă susține că cererea reclamanților nu a fost timbrată.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că, în soluționarea excepției netimbrării, Curtea de Apel Cluj a reținut lipsa motivării cererii reclamanților pe temeiul juridic al impreviziunii însă, atât prima instanță, cât și cea de apel au motivat hotărârile și din prisma teoriei impreviziunii.

Astfel că, indiferent de lipsa motivării în drept din cererea inițială, instanța nu putea analiza riscul valutar decât prin raportare la existența sau nu a impreviziunii, ca o condiție de fond a existenței riscului valutar.

Prin analiza impreviziunii de către ambele instanțe, s-a recunoscut/reîncadrat juridic de către acestea că cererile reclamanților sunt întemeiate pe prevederile C. civ. privitoare la impreviziune.

Recurenta-pârâtă susține că, în raport de prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi.

Totodată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea pronunțată în cauza C-81/2019 a arătat: "37. Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive".

Ca atare, recurenta-pârâtă apreciază că petitul privitor la stabilizarea cursului de schimb se impune a fi evaluat, probat și timbrat, fiind întemeiat pe norma de drept generală și nu pe cea specială privitoare la protecția consumatorilor și că intimații au obligația să depună dovada plății taxei de timbru aferente acestui petit, conform art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, atât pentru cererea de chemare în judecată, cât și pentru cea de apel.

În susținerea căii de atac, sub un prim aspect, recurenta-pârâtă arată că hotărârea instanței de apel este arbitrară, nu este fundamentată pe aflarea adevărului și pe respectarea prevederilor naționale și europene în materia protecției consumatorilor și nu permite exercitarea controlului judiciar.

În opinia recurentei-pârâte, motivarea instanței nu întrunește cerințele procedurale prevăzute de art. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pentru că nu arată, în concret, motivele de fapt și de drept care au format convingerea acesteia și care au condus la soluția pronunțată și argumentele pentru care a înlăturat susținerile sale. Or, în aceste condiții, recurenta-pârâtă apreciază că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, cauzându-i-se o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 498 alin. (2) Cod procedură civilă.

În opinia recurentei-pârâte, în condițiile în care, pentru pronunțarea hotărârii recurate, instanța de apel a pornit de la premisa asumării de către bancă a unei obligații de conversie, obligație care nu transpare din clauzele contractuale, dar nici din prevederile legale în materie, motivele reținute pentru a statua asupra clauzelor înscrise la art. 4.2. și 4.3. din condițiile generale sunt străine de natura cauzei.

Mai susține recurenta-pârâtă că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a considera drept abuzivă o clauză, trebuie îndeplinite următoarele condiții: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși sau cu alte prevederi din contract, clauza să creeze, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, clauza încalcă cerințele bunei-credințe.

De asemenea, conform art. I lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, este considerată abuzivă clauza care dă profesionistului dreptul de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea motive temeinice și fără a acorda consumatorului posibilitatea de a denunța unilateral contractul.

Recurenta-pârâtă mai arată că, în ceea ce privește caracterul negociat al contractului/clauzelor, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 prevede că nu este negociată direct cu consumatorul acea clauză care a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului și serviciului respectiv.

Referitor la riscul valutar, recurenta-pârâtă arată că, creditele în CHF au presupus o dobândă mult mai redusă decât creditele în RON (aproape la jumătate). Or, niciun consumator nu putea obține, la acea dată, de pe piața bancară, un credit transformat în RON la cursul istoric, dar cu dobânda redusă de la CHF.

Mai susține recurenta-pârâtă că, până în 2015, ratele de dobândă aplicabile creditelor în CHF (mult mai mici decât cele pentru RON) au ajuns să compenseze chiar integral efectul aprecierii cursului de schimb comparativ cu un credit acordat în RON, în acest sens, făcând trimitere la comunicarea B.N.R. și la evaluarea profesorului D..

Recurenta-pârâtă apreciază că decizia recurată a fost pronunțată pornind de la motive străine de natura cauzei, respectiv cu neobservarea conținutului concret al clauzelor analizate, prin încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 3 alin. (2)., art. 4 și art. 14 din Legea nr. 193/2000, cu interpretarea și aplicarea greșită a Directivei 93/13/CEE; invocă nesocotirea prevederilor art. 1578 și a art. 969 C. civ. de la 1864 și încălcarea dezlegărilor din hotărârile pronunțate în cauzele C81/19, C-453/10, punctul 29, C397/11, C-125/18, punctul 58, C-38/17, punctul 42, C-26/13, punctele 80 și 83, C-70/17 și C-179/17, punctul 56, C-260/18, punctul 48, C-125/18, punctul 61, C-269/19.

Recurenta-pârâtă susține că, pentru a pronunța hotărârea recurată, instanța de apel a considerat că dispozițiile contractuale analizate și constatate ca fiind abuzive ar trebui completate cu altele care ar stabili și pentru consumator un drept, pe care instanța l-a transmformat în obligație pentru bancă, respectiv efectuarea conversiei creditului din CHF în RON, la cursul aplicabil la data la care cursul a crescut cu 10% față de cel de la epoca încheierii contractului de credit.

Potrivit recurentei-pârâte, nu rezultă unde este stipulată obligația în cadrul clauzelor menționate, pentru a se pune în discuție mecanismul subsecvent de activare a acesteia de către bancă.

Recurenta-pârâtă susține că această clauză este una convențională, care prevede un drept și nu o obligație și care nu a produs nici un efect juridic pentru consumator, instanța neputând adăuga noi clauze contractuale pentru a suplini acest eventual dezechilibru constatat prin prisma clauzei abuzive.

Astfel cum arată recurenta-pârâtă, completarea eventuală a prevederilor contractuale la care este ținută instanța se poate realiza cu o singura condiție, anume atunci când eliminarea clauzei abuzive din contract face ca acesta să nu mai poată continua, iar clauza nou inserată în contract trebuie să preia prevederi ale unei norme naționale în vigoare.

Potrivit recurentei-pârâte, contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, fiind incident principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, care se regăsește în clauza de la art. 4.1. din condițiile generale.

Or, după cum s-a statuat în hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 9 iulie 2020, pronunțată în cauza C-81/19, o atare clauză care reflectă o normă supletivă nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE.

Prin urmare, contractul prevede la art. 4.1. din Condițiile generale un mecanism concret de acordare-rambursare care reflectă un principiu legal (principiul nominalismului), iar această clauză contractuală se circumscrie noțiunii "obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Clauzele înscrise la art. 4.2. și 4.3. din condițiile generale se referă la posibilitatea (nu obligativitatea) conversiei creditului (la cursul de la data efectuării conversiei), fie la inițiativa bănci, fie la inițiativa împrumutatului, însă cu schimbarea parametrilor creditului, inclusiv a costurilor.

Prin urmare, astfel cum susține recurenta-pârâtă, mecanismul de conversie nu a fost convenit de părți ca fiind un pretins caz de adaptare a contractului obligatoriu și aproape automat, astfel cum pare a fi analizat de instanța de apel, pornind de la premise care nu se regăsesc în conținutul clauzelor.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că dispozițiile contractuale menționate nu prevăd o obligație de conversie pentru vreuna dintre părți, ci o favoare pentru consumator, care nu a solicitat aplicarea acesteia.

Mai susține recurenta-pârâtă că pe calea mecanismului clauzelor abuzive nu se poate modifica contractul într-un anume sens și că nicio dispoziție legală în vigoare la momentul încheierii contractului nu prevedea vreo obligație de conversie în sensul în discuție.

Prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevăd un mecanism de control al unei clauze determinate pentru aprecierea eventualului caracter abuziv, apreciere care trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului respectiv (parag. 58 din hotărârea pronunțată în cauza C-186/16).

Astfel, recurenta-pârâtă arată că elementele exterioare ulterioare nu pot fi luate în considerare pentru aprecierea caracterului abuziv, făcând trimitere la decizia Curții Constituționale nr. 62/2017.

Prin urmare, controlul vizează o anumită clauză contractuală, ținând seama de criteriile prevăzute la articolul 3 alin. (1) și la articolul 5 din Directiva 93/13, respectiv dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speței, o astfel de clauză îndeplinește cerințele bunei-credințe, echilibrului și transparentei prevăzute de această Directivă.

În consecință, controlul nu vizează eventuala neinserare a unei clauze de "adaptare" obligatorie la momentul atingerii unui prag, ci implică verificarea caracterului echilibrat al unei clauze concrete din contract prin raportare la momentul încheierii actului juridic respectiv.

Art. 4.2 și art. 4.3. din condițiile generale ale convenției de credit nu instituie vreo obligație a băncii de a converti moneda creditului, astfel că instanța de apel nu putea porni de la valențe inexistente ale clauzelor menționate.

În opinia recurentei-pârâte, a reține obligația băncii de conversie ar însemna o modificare a condițiilor contractuale, care nu are niciun suport legal și reprezintă o adăugarea la lege, art. 4 din Legea nr. 193/2000 neprevăzând atare ipoteze.

Mai susține recurenta-pârâtă că, în definiția riscului valutar de la art. 1 din condițiile generale ale convenției de credit este indicată în mod expres posibilitatea creșterii gradului de îndatorare al împrumutaților, în cazul fluctuațiilor ratelor de schimb valutar, reieșind astfel că aceștia au cunoscut și și-au asumat acest risc.

Totodată, art. 43 alin. (1) din Directivă prevede în mod expres:

"Prezenta directiva nu se aplică contractelor de credit existente înainte de 21 martie 2016", iar, în speță este vorba de un contract din 2008.

Cu toate acestea, astfel cum susține recurenta-pârâtă, instanța de apel, fără a se raporta la conținutul concret al clauzelor analizate (art. 4.2 și 4.3) a făcut evaluări dintr-o altă perspectivă, care nu sunt proprii mecanismului de control în discuție, fără să indice nicio dispoziție legală în sprijinul acestora.

Însă, așa cum arată recurenta-pârâtă, dincolo de împrejurarea că problema adaptării contractului pentru evenimente ulterioare ține de executarea contractului (deci nu de încheierea acestuia), o atare abordare excedează mecanismului clauzelor abuzive prevăzut de Legea nr. 193/2000 și de Directiva nr. 93/13.

Recurenta-pârâtă arată că art. 4.2. prevede posibilitatea conversiei creditului la inițiativa băncii în anumite condiții de creștere a cursului valutar peste un anumit prag, iar art. 4.3 conferă un drept de inițiativă la dispoziția împrumutatului pentru a cere conversia împrumutului în "funcție de posibilitățile de refinanțare în piață a monedei în care împrumutatul a solicitat conversia creditului".

Cum ambele clauze sunt de natură a crea o favoare împrumutaților față de prevederile art. 4.1 care reflectă principiul nominalismului, recurenta-pârâtă apreciază că nu se putea reține caracterul dezechilibrat al acestora, în detrimentul împrumutaților, în măsura în care s-ar fi aplicat întocmai exigențele rezultate din prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, făcând trimitere și la hotărârea pronunțată în cauza C-415/11.

Or, recurenta-pârâtă susține că dispozițiile contractuale mai favorabile menționate nu prevăd obligații excedentare față de principiul nominalismului reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864, astfel că nu sunt de natură a crea în detrimentul împrumutaților un dezechilibru semnificativ.

Recurenta-pârâtă apreciază că, întrucât problema excluderii de la control a clauzei care reflecta principiul nominalismului a fost considerată determinantă pentru soluționarea cauzei, concluzia caracterului pretins abuziv a unor clauze subsecvente care prevăd o facilitate este nelegală.

Astfel, excluderea de la control a clauzei care reflecta principiul nominalismului trebuia să conducă în mod corelativ și la excluderea de la control a clauzelor subsecvente care prevăd un drept în plus pentru consumator (favoarea care nu este obligatorie nici potrivit dispozițiilor legale) sau cel puțin la evaluarea în sensul lipsei dezechilibrului raportat la reperele rezultate din hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Mohamed Aziz.

Prin urmare, recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că hotărârea pronunțată de instanța de apel sub acest aspect nu este legală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 3 alin. (2), art. 4 și art. 14 din Legea nr. 193/2000, cu interpretarea și aplicarea greșită a Directivei 93/13/CEE, cu nesocotirea prevederilor art. 1578 C. civ. de la 1864 și cu încălcarea dezlegărilor din hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C - 81/19.

O altă critică vizează faptul că prin hotărârea recurată, ca urmare a constatării caracterului pretins abuziv al clauzelor înscrise la art. 4.2. și 4.3. din condițiile generale ale convenției, s-a dispus anularea parțială a convenției de credit nr. x/22.09.2008 încheiată de E. S.A. și de reclamanți, efectele produse între părți, fiind menținute, procedându-se la o pretinsă repunere în situația anterioară într-o formulă juridică inedită, care nu corespunde efectelor juridice ale anulării.

Astfel cum arată recurenta-pârâtă, prin cererea introductivă de instanță reclamanții nu au solicitat ca efect al pretinsului caracter abuziv al clauzelor, anularea contractului, ci au pretins aplicarea unei soluții sui qeneris de stabilizare care nu are corespondent în Legea nr. 193/2000 și care trebuia să conducă la respingerea cererii ori la reîncadrarea legală a acesteia.

Faptul că reclamanții își motivează cererea prin raportare la Legea nr. 193/2000 și pretind o stabilizate într-o configurație care nu are suport juridic în prevederile invocate, nu poate fi primit, având în vedere prevederile exprese ale art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

În aceste condiții, recurenta-pârâtă apreciază că inclusiv hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, nicio prevedere legală nu legitimează intervenția în contract, în sensul modificării vreunei clauze contractuale ca efect al reținerii pretinsului caracter abuziv ori de activare forțată a unei clauze, prevederile art. 969 C. civ. interzicând o atare intervenție.

De altminteri, imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea pronunțată în cauza C-618/10.

Constatarea caracterului abuziv al unor clauze conduce la înlăturarea aplicării acestora, pentru ca ele să nu producă efecte obligatorii pentru consumator, contractul urmând să continue.

Articolul 4.1. din condițiile generale ale contractului de credit transpune o normă supletivă din dreptul național, respectiv principiul nominalismului prevăzut de art. 1578 C. civ.

Articolele 4.2. și 4.3. din condițiile generale ale convenției de credit nu conțin un mecanism obligatoriu și automat de conversie, ci exprimă o facultate în funcție de posibilitățile de la un anumit moment ale băncii.

Având în vedere aceste aspecte rezultă că obligația principală de restituire a "tot atâtea lucruri", respectiv "a sumei numerice arătate în contract" care derivă dintr-un împrumut se regăsește la art. 4.1. din condițiile generale - clauză validă care se circumscrise sferei obiectului "principal al contractului". Clauzele înscrise la art. 4.2. și art. 4.3. nu țin de caracteristicile esențiale ale unui contract de împrumut în moneda străină, contractul putând subzista din punct de vedere juridic ca urmare a eliminării acestora.

În aceste condiții, recurenta-pârâtă susține că statuările instanței de apel în sensul imposibilității continuării contractului urmare a eliminării clauzelor privind facultatea conversiei (4.2. și 4.3.) sunt făcute cu încălcarea prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, precum și a art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, cu neobservarea regimului juridic al unui contract de împrumut și a obligațiilor esențiale care derivă dintr-un atare contract, inclusiv cu neobservare prevederilor art. 1578 C. civ. de la 1864.

În situația în care instanța de apel ar fi aplicat întocmai prevederile mai sus menționate, ar fi observat că și în ipoteza înlăturării clauzelor înscrise la art. 4.2. și 4.3. din condițiile generale, contractul de credit ar fi putut continua, având în vedere clauza înscrisă la art. 4.1 din condițiile generale și art. 6 din condițiile speciale care reglează obligația principală de restituire în aceeași monedă.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează problema derulării în continuare a contractului de credit, ca urmare a eliminării clauzelor abuzive. Or, opusul posibilității continuării unui contract este încetarea acestuia. Deci această dispoziție obligatorie nu prevede pentru ipoteza imposibilității continuării contractului sancțiunea anulării, ci prevede o sancțiune sui generis, respectiv încetarea contractului cu efecte pentru viitor, fără a se putea pune în discuție prestațiile executate anterior. Prin urmare, dreptul național nu prevede anularea în acest caz, ci încetarea.

În subsidiar, recurenta-pârâtă arată că art. 7 din Legea nr. 193/2000 trimite la instituția rezilierii, care constă, potrivit dreptului comun, în încetarea efectelor contractului numai pentru viitor.

Prin hotărârea recurată, astfel cum susține recurenta-pârâtă se reține, pe de-o partea, autonomia clauzei de la art. 4.1 - privind mecanismul de acordare-rambursare care transpune principiul nominalismului, exclus de la control, pentru ca mai apoi să se conchidă în sensul că, fără clauzele subsecvente privitoare la conversie de la art. 4.2. și 4.3. contractul nu ar putea continua, motiv necesar și suficient pentru modificarea clauzelor.

Mai susține recurenta-pârâtă că instanța de apel a dispus o pretinsă sancțiune de anulare parțială, care însă nu corespunde concepției juridice a unei nulități parțiale, într-o configurație care nu are niciun suport legal, încălcându-se atât normele în materie de nulitate, cât și regimul efectelor unei anulări.

În primul rând, în legătură cu noțiunea de "anulare", ceea ce sugerează ideea unei nulități relative pentru care era împlinit termenul de prescripție și nu putea fi invocată nici din această perspectivă, recurenta-pârâtă susține că nu se identifică nicio dispoziție legală care să susțină o atare sancțiune.

În al doilea rând, instanța de apel a recurs la o anulare pretins parțială a contractului, în sensul că a menținut totuși efectele actului pentru o perioadă de timp și le-a înlăturat retroactiv pentru o altă perioadă. Or, această menținere a efectelor actului juridic un anumit interval de timp și anihilarea efectelor acestuia pentru un alt interval nu corespunde instituției anulării parțiale.

Mai mult, din această abordare, transpare că, în concret, instanța de apel nu a avut în vedere aspecte ce țin de momentul încheierii contractului, contractul neputând să fie valabil la încheierea acestuia, dar să fie afectat de nevalabilitate ulterior, cauza fiind deprecierea monedei naționale.

Prin urmare anularea parțială nu înseamnă segmentarea în timp a efectelor unui act, așa încât sancțiunea în discuție nu are niciun suport legal, iar repunerea în situația anterioară - ca regulă de drept - presupune restituirea a ceea ce s-a efectuat în temeiul contractului de credit (inclusiv, actele adiționale subsecvente), ca și când nu s-ar fi încheiat niciodată actul nevalabil.

Or, pornind de la aceste premise juridice, repunerea în situația anterioară implică, în primul rând, obligarea împrumutaților la restituirea întregii sume în CHF, cel mult in echivalent RON la cursul B.N.R. de la data plății efective.

În aceste condiții, recurenta-pârâtă apreciază că, pentru a asigura o repunere în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat, rezultă obligația reclamanților la plata dobânzii aferente sumei obiect al împrumutului care curge însă, din ziua în care suma de a fost remisă împrumutaților.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă susține că prin decizia apelată s-a făcut o aplicare greșită a prevederilor O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011.

Astfel cu arată recurenta-pârâtă, O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești (anterior modificărilor survenite prin art. 197 din Legea nr. 71/2011) nu stabilește o rată distinctă de dobânda penalizatoare.

Ulterior, O.G. nr. 13/2011 a operat o distincție între dobânda remuneratorie și dobânda penalizatoare, prevăzând că aceasta din urmă se datorează pentru neîndeplinirea obligației de plată la scadență - art. 1 alin. (3), respectiv întârzierea în restituire.

Recurenta-pârâtă apreciază că pentru perioada anterioară pronunțării hotărârii executorii, nu ar putea fi obligată la dobânzi penalizatoare către consumator. Restituirea prestațiilor efectuate depinde de anularea actului juridic, astfel că dobânda penalizatoare pentru întârzierea în restituire nu ar putea surveni anterior dispunerii, în mod executoriu, a restituirii.

În subsidiar, recurenta-pârâtă mai susține că instanța de apel, în ceea ce privește banca a trimis la dobânzi remuneratorii, în vreme ce pentru consumatori a trimis la dobânzi penalizatoare, fără nicio motivare și indicare a vreunor prevederi concrete.

Prin efectul nulității, obligația de restituire revine ambelor părți în baza aceluiași temei al repunerii în situația anterioară. Așadar, în măsura în care s-ar aprecia că restituirea prestației împrumutaților ar trebui însoțită de dobânda penalizatoare, în mod corelativ și restituirea prestației băncii ar urma să fie însoțită de același tip de dobândă datorată de împrumutați de la momentul la care banca a pus suma la dispoziția împrumutaților.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au invocat nulitatea recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 8 decembrie 2021, comunicarea acestuia părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 13 aprilie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a respins excepția nulității recursului, a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată la data de 19 octombrie 2022, în ședință publică.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, reține următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat ca Înalta Curte să constate caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată și să dispună, în raport de prevederile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, ca intimații-reclamanți să achite taxa judiciară de timbru atât pentru cererea introductivă, cât și pentru exercitarea căii de atac a recursului.

Înalta Curte reține că cererea dedusă judecății se circumscrie litigiilor în materia protecției drepturilor consumatorilor, fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, motiv pentru care este scutită de la obligația achitării taxei judiciare de timbru, în raport de prevederile art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare.

Raportat la aceste considerente teoretice, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că analiza instanței de apel este coerentă, fiind expuse cu acuratețe juridică considerentele în raport de care Curtea a soluționat calea de atac a apelului.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței de apel și care au condus la soluția pronunțată și argumentele pentru care a înlăturat susținerile sale, Înalta Curte reține instanța de apel a expus raționamentul juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, astfel cum reiese din considerentele de la pag. 15-18 din decizia recurată.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție observă că în susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă invocă și neobservarea de către instanța de apel a conținutului concret al clauzelor contestate, or analiza contractului și aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situației de fapt, rămân în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe devolutive, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Sub un prim aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că nu pot face obiectul analizei instanței de recurs criticile care vizează caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.2. din contractul de credit.

În acest sens, în mod legal curtea de apel a constatat că soluția primei instanțe care a reținut că are caracter abuziv clauza menționată anterior, care dă băncii doar dreptul să convertească în RON creditul acordat dacă moneda creditului fluctuează în sens crescător cu mai mult de 10 % față de valoarea acestuia de la data semnării convenției, a dobândit autoritate de lucru judecat.

Totodată, au intrat în autoritate de lucru judecat și considerentele sentinței potrivit cărora prin această clauză a fost încălcat principiul egalității contractuale și al asumării riscurilor de către fiecare parte contractantă, în special al riscului valutar, banca arogându-și singură posibilitatea de a se pune la adăpost de eventualele variații ale CHF în raport cu RON, în situația în care RON s-ar fi întărit față de CHF și eventual de a avea, în portofoliu, un credit neperformant.

Cum pârâta nu a formulat apel împotriva hotărârii primei instanțe, cu autoritate de lucru judecat s-a stabilit că acea conversie a creditului din CHF în RON, în ipoteza în care cresterea cursului CHF/RON atinge pragul de 10% față de valoarea cursului de la data încheierii contractului, operează nu doar în baza opțiunii băncii, ci și în baza opțiunii împrumutaților, conversia creditului fiind atât un drept, cât și o obligație pentru creditor.

Ca atare, criticile recurentei-pârâte în sensul că instanța de apel a transformat un drept al său într-o obligație și că a adăugat noi clauze contractuale vor fi înlăturate.

Prin hotărârea recurată, instanța de apel a procedat la stabilirea efectelor pe care le-a produs constatarea, cu autoritate de lucru judecat, a caracterului abuziv al clauzei de la art. 4.2 din convenția de credit, neputând fi reținută aplicarea greșită a art. 3 alin. (2), a art. 4, respectiv a art. 14 din Legea nr. 193/2000.

Nu poate fi reținută nici critica referitoare la încălcarea de către instanța de apel a art. 1578 C. civ. de la 1864, întrucât Curtea nu a soluționat calea de atac din perspectiva aplicării principiului nominalismului monetar.

De altfel, astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat anterior, întrucât soluția referitoare la caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.2. din convenția de credit a dobândit autoritate de lucru judecat, nu mai pot face obiectul analizei instanței de recurs criticile ce vizează riscul valutar, cunoașterea și asumarea acestui risc de către consumatori, excluderea din domeniul de aplicare a Directivei nr. 93/13/CEE a clauzei ce reflectă o normă supletivă, încălcarea principiului nominalismului monetar reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța de apel a dat eficiență prevederilor art. 6 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE, motiv pentru care nu vor putea fi reținute criticile ce vizează încălcarea prevederilor art. 969 C. civ., respectiv a statuărilor Curții de Justiție a Uniunii Europene din hotărârea pronunțată în cauza C-618/10.

Contrar afirmațiilor recurentei-pârâte, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța de apel a apreciat că este posibilă derularea în continuare a convenției de credit, consecința fiind conversia creditului, conform solicitării reclamanților, de la data la care creșterea cursului valutar a atins pragul de 10% din valoarea creditului de la momentul încheierii contractului.

Totodată, interpretarea dispozițiilor contractuale prevăzute de art. 4.1, coroborat cu art. 4.2 și art. 4.3 din condițiile generale ale convenției de credit nu poate constitui o critică în recurs, Înalta Curte arătând anterior că aceste apecte reprezintă critici de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Nici criticile referitoare la o pretinsă nulitate relativă și la greșita repunere a părților în situația anterioară nu pot fi reținute.

Contrar afirmațiilor recurentei-pârâte, nicăieri în considerentele hotărârii recurate instanța de apel nu face referire la nulitatea relativă a dispozițiilor contractuale, ci la nulitatea absolută, astfel cum reiese, de altfel din considerentele expuse la pag. 17-18 din hotărâre.

Clauzele abuzive sunt lovite de nulitate absolută, aceasta fiind și sancțiunea reținută de instanța de apel, cu consecința repunerii părților în situația anterioară.

Înalta Curte reține că, în virtutea principiului restitutio in integrum, tot ce s-a executat în baza unei clauze abuzive, a cărei nulitate absolută s-a constatat, trebuie restituit, astfel încât părțile contractului să ajungă în situația în care acea clauză nu ar fi fost inserată în convenția lor.

Prin urmare, în măsura în care clauza respectivă și-a produs efectele și părțile au executat deja prestații în baza acesteia, constatarea nulității presupune și restituirea a ceea ce au primit.

Ca atare, în mod legal instanța de apel a apreciat că se impune restituirea către reclamanți a diferențelor dintre sumele efectiv achitate și ratele recalculate ulterior efectuării conversiei, începând cu data la care creșterea de curs CHF/LEU a atins valoarea prag de 10% în raport de cursul istoric. Aceasta întrucât efectul nulității absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu mai are niciun temei să rețină sumele încasate în plus.

Pentru acest motiv, criticile recurentei-pârâte în sensul că repunerea în situația anterioară implică, în primul rând, obligarea intimaților-reclamanți la restituirea întregii sume împrumutate, în CHF, sau cel mult în echivalent RON la cursul B.N.R. de la data plății efective, nu pot fi reținute.

Totodată, banca este ținută la plata dobânzilor legale aferente sumelor de restituit încă de la data plății, astfel cum corect s-a stabilit.

Potrivit art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13, statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive. Astfel, chiar din conținutului directivei rezultă că pentru consumator nu sunt create obligații prin clauzele abuzive utilizate în contract, iar în ipoteza constatării existenței clauzelor abuzive directiva nu limitează modalitățile prin care legislația națională trebuie să asigure restabilirea egalității între părțile contractante. Repunerea părților în situația anterioară asigură realizarea scopului directivei, respectiv acela ca prin clauzele abuzive utilizate într-un contract să nu se creeze obligații pentru consumator, astfel că soluția instanței de restituire a sumelor plătite în baza clauzelor nule este legală.

În ceea ce privește dobânda legală aferentă sumelor de restituit în temeiul clauzelor constatate nule, instanța de apel a reținut în mod legal acordarea ei de la momentul achitării sumelor, ca aplicare a principiului reparării integrale a prejudiciului.

Data producerii prejudiciului este data achitării sumelor în discuție, prejudiciul subzistând până la data când acestea vor fi restituite reclamanților.

Prin urmare, câtă vreme, în speță, dobânda legală apare ca o componentă a reparării integrale a prejudiciului, instanța de apel a procedat la obligarea recurentei-pârâtei la plata dobânzii legale de la data la care reclamanții au achitat sumele nedatorate, în raport de prevederile O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 175 din 30 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 175 din 30 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 octombrie 2022.