SEREFLI ET AUTRES c. TURQUIE

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 1533/03 prezentate de Mümtaz ȘEREFL graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 16 octombrie 2002, după ce a deliberat, face următoarea decizie: dnii Mümtaz Șerefli, Necip Șerif Șerefli și Engin Dumrul Onay și dnii mei Gülümser Șerefli, Asl Topalo alu, Habibe Rona, Nevcihan Ertu alu, Gülümser Ertan, Firdevs Hepgül Selçik, Meltem Özkaya, Adviye Onay, Zümrüt Onay și Ayten Ayfer Șerefli sunt cetățeni turci, rezidenți în Muiela, Istanbul și Izmir. Acestea sunt reprezentate în fața Curții de către domnul H. Tepe, avocat în Ankara.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează: La 14 iunie 1978, reclamanții au sesizat Tribunalul Cadastral din Marmaris cu o acțiune în anulare a actelor comisiei cadastrale care înregistrase un teren, situat în satul Hisarönü la Marmaris, înregistrat sub numărul de parcelă 74, în numele lui Ali chadetin (A.Ç.). Ei susțin că dețineau titlurile de proprietate, așa cum ar fi cazul unui ansamblu de 4 1000 de ari (400 000 m) de teren, moșteniți de ascendenții lor, care le-au avut în timpul Imperiului Otoman. Potrivit acestora, pârâtul și descendenții săi și-au cultivat pământurile în schimbul a 25% de recolte până în 1952, ei ar fi refuzat să plătească aceste 25% și ar fi exercitat presiuni asupra autorităților competente pentru a obține titluri de proprietate.

În perioada 16 iunie 1978 - 11 iunie 1990, tribunalul a întocmit dosarul solicitând autorităților informații și documente diferite, primind cererile părților, în special în ceea ce privește expertiza la fața locului, și le-a ordonat, a cerut informații și documente și a auzit martorii. La 11 iunie 1990, Tribunalul a respins cererea recurentelor pe baza elementelor colectate, din următoarele motive: : Titlurile de proprietate pe care le-au invocat reclamanții nu erau valabile, reclamanții sau ascendenții acestora nu mai dețineau terenul de aproximativ 100 de ani, indicațiile și descrierile din titlurile de proprietate nu corespundeau în totalitate terenului; în cele din urmă, el a constatat că dreptul de proprietate revine A.Ç., deținătorul terenului.

La 2 iulie 1990, reclamanții s-au ocupat de casare. La 26 februarie 1991, Curtea de Casație a infirmat hotărârea primei instanțe și a constatat că elementele adunate nu permit stabilirea faptelor și pronunțarea unei hotărâri și a solicitat efectuarea unor noi expertize la fața locului în lumina hărților militare și a altor hărți antice și audierea unor eventuali martori. Curtea de Casație a respins acțiunea în rectificarea hotărârii formulate de cele două părți la proces. La 25 octombrie 1993, după ce a primit observațiile părților cu privire la hotărârea de casare și a solicitat rapoarte de expertiză, Tribunalul Cadastral a pronunțat aceeași hotărâre, precizând că nu era necesar să efectueze noi expertize, deoarece actele de proprietate și-au pierdut valoarea juridică.

La 28 februarie 1995, Curtea de Casație a infirmat din nou hotărârea de primă instanță din 25 octombrie 1993. În opinia acesteia, înainte de a putea examina problema validității juridice a actelor de proprietate, instanța de primă instanță trebuia să dispună în primul rând de noi expertize la fața locului pentru a verifica dacă suprafața indicată în actele de proprietate corespunde limitelor stabilite de date în aceleași acte. La 10 mai 1996, Curtea de Casație a respins acțiunea în rectificarea hotărârii. În perioada 27 iunie 1996-5 aprilie 2001, tribunalul a desemnat un comitet de experți, a ordonat expertiză la fața locului, a auzit martori locali aleși dintre cei născuți în 1918, 1923, 1925 și 1928, a efectuat verificarea datelor din actele registrelor la fața locului și a colectat alte elemente pentru întocmirea dosarului, conform încheierii hotărârii Curții de Casație.

La 5 aprilie 2001, el a dat a treia oară același verdict și a respins cererea reclamanților, în primul rând pentru motivul că o suprafață corespunzătoare datelor din registrele funciare era înscrisă în numele reclamanților; în al doilea rând, el a constatat că actele de proprietate nu mai aveau valoare juridică; el a respins cererea reclamanților și a decis să înscrie parcela n 74 în numele A.A. pe registrele funciare. La 11 decembrie 2001, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. La 19 aprilie 2002, Curtea de Casație a respins acțiunea în rectificarea hotărârii. În plus, aceștia au invocat o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor, în măsura în care cauza lor nu a fost ascultată în mod echitabil de către organismele interne.

Prin evaluarea eronată a tuturor elementelor referitoare la cazul lor, ar fi fost privați de proprietatea lor. În timp ce dețineau titluri de proprietate valabile, instanțele interne au decis asupra invalidității lor juridice și au înscris terenul în litigiu în numele unei terțe părți care îl ocupase. ÎN DREPTUL 1 reclamanții denunță durata procedurii civile în fața instanțelor interne. Curtea consideră oportun să examineze acest motiv din perspectiva articolului 1 din Convenție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură.

(2) Reclamanții se plâng de nelegiuirea procedurii în fața instanțelor interne care nu și-au salutat acțiunile în anulare a actelor comisiei cadastrale și, prin urmare, nu au înregistrat în numele lor bunul în litigiu pe registrul funciar. Curtea va examina aceste obiecții din perspectiva art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. În ceea ce privește argumentele reclamanților în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție, Curtea constată că reclamanții contestă în esență soluția adoptată de instanțele naționale.

Or, Curtea amintește că nu este de competența sa să aprecieze ea însăși elementele de fapt care au determinat o instanță să adopte o astfel de decizie în locul altei decizii, altfel s-ar ridica ca judecător de a treia sau de a patra instanță (Kemmache c. Franța (n, Hotărârea din 24 noiembrie 1994, seria A n 296 C, punctul 44. De asemenea, Comisia observă că nu există niciun element din dosar care să permită identificarea unui element de arbitraritate în hotărârile instanțelor naționale. În ceea ce privește argumentele reclamanților legate de încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor, Curtea constată că, în urma unei acțiuni introduse de solicitanți la 14 iunie 1978, Tribunalul Cadastral a încheiat litigiul privind titlul de proprietate al bunului în litigiu, considerând că o suprafață corespunzătoare datelor din registrele funciare era înscrisă în numele reclamanților și că actele de proprietate nu mai aveau valoare juridică.

Pe de altă parte, Tribunalul a decis să înscrie bunul în litigiu în numele A.Ç. pe registrele funciare, care îndeplineau condițiile necesare pentru dobândirea proprietății, în conformitate cu elementele dosarului În examinarea sa cu privire la art. 6 alineatul (1) din Convenția de mai sus, Curtea a concluzionat că procedura în cauză nu era afectată de o arbitrară. În plus, Curtea constată că, potrivit jurisprudenței sale, art. 1 din Protocolul 1 nu garantează un drept de dobândire a bunurilor ( Van der Mussele c. Belgia, Hotărârea din 23 noiembrie 1983, seria A n 70, p. 23, § 48, și Slivenko c. Letonia (dec.) [GC], nr. 48321/99, § 121, CEDO 2002-II. Prin urmare, aceste obiecțiuni trebuie respinse ca fiind în mod vădit nefondate în temeiul articolului 35 alineatul (3) și 4 din convenție.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea cauzei reclamantului întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din convenție (durata procedurii civile) Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle Tulkens Grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 1533/03 présentée par Mümtaz ȘEREFLİ et autres contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 2 octobre 2007 en une chambre composée de : M me F. Tulkens, présidente, MM. A.B. Baka, I. Cabral Barreto, M. Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, M me A. Mularoni, M. D. Popović, juges, et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 16 octobre 2002, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, MM. Mümtaz Șerefli, Necip Șerif Șerefli et Engin Dumrul Onay et M mes Gülümser Șerefli, Aslı Șerefli, Firuzan Topaloğlu, Habibe Rona, Nevcihan Ertuğlu, Gülümser Ertan, Firdevs Hepgül Selçik, Meltem Özkaya, Adviye Onay, Zümrüt Onay et Ayten Ayfer Șerefli sont des ressortissants turcs, résidant à Muğla, à Istanbul et à Izmir.

Ils sont représentés devant la Cour par M e H. Tepe, avocat à Ankara. Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. Le 14 juin 1978, les requérants saisirent le tribunal cadastral de Marmaris, d'une action en annulation des actes de la commission cadastrale qui avait enregistré un terrain, sis dans le village d'Hisarönü à Marmaris, enregistré sous le numéro de parcelle 74, au nom de Ali Çetin (A.Ç.). Ils soutiennent qu'ils détenaient les titres de propriété, comme ce serait le cas pour un ensemble de 4 000 ares (400 000 m 2 ) de terrain, hérités de leurs ascendants qui les avaient eus à l'époque de l'empire ottoman. Selon eux, la partie défenderesse et ses descendants cultivèrent leurs terres contre 25 % de récoltes jusqu'en 1952. Après cette date, ils auraient refusé de payer ces 25 % et fait des pressions sur les autorités compétentes pour obtenir des titres de propriété.

Du 16 juin 1978 au 11 juin 1990, le tribunal constitua le dossier en demandant à différentes autorités des informations et documents, accueillit les demandes des parties notamment quant aux expertises sur les lieux, et les ordonna, demanda des informations et documents, et entendit les témoins. Le 11 juin 1990, le tribunal rejeta la demande des requérants en se fondant sur les éléments recueillis, pour les motifs suivants : les titres de propriété que faisaient valoir les requérants n'étaient pas valables, les requérants ou leurs ascendants ne détenaient plus le terrain depuis environ cent ans, les indications et descriptions dans les titres de propriété ne correspondaient pas tout à fait au terrain.

Il constata finalement que le droit de propriété revenait à A.Ç ., détenteur du terrain. Le 2 juillet 1990, les requérants se pourvurent en cassation. Le 26 février 1991, la Cour de cassation infirma le jugement de la première instance. Elle constata que les éléments recueillis ne permettaient pas d'établir les faits et de rendre un jugement, et demanda d'effectuer des nouvelles expertises sur les lieux à la lumière des cartes militaires et d'autres cartes anciennes et d'entendre d'éventuels témoins. Le 8 avril 1992, la Cour de cassation rejeta le recours en rectification d'arrêt , formulé par les deux parties au procès. Le 25 octobre 1993, après avoir recueilli les observations des parties quant à l'arrêt de cassation, et demandé des rapports d'expertise, le tribunal cadastral rendit le même jugement, en précisant qu'il n'avait pas besoin de procéder à des nouvelles expertises, car les actes de propriété avaient perdu leur valeur juridique.

Le 28 février 1995, la Cour de cassation infirma à nouveau le jugement de première instance du 25 octobre 1993. Selon elle, avant de pouvoir examiner le problème de la validité juridique des actes de propriété, le tribunal de première instance devait d'abord ordonner des nouvelles expertises sur les lieux afin de vérifier si la surface indiquée dans les actes de propriété correspondait aux frontières tracées par des données dans les mêmes actes. Le 10 mai 1996, la Cour de cassation rejeta le recours en rectification d'arrêt. Du 27 juin 1996 au 5 avril 2001, le tribunal désigna un comité d'experts, ordonna des expertises sur les lieux, entendit des témoins locaux choisis parmi ceux qui sont nés en 1918, 1923, 1925 et 1928, procéda à la vérification des données dans les actes des registres sur les lieux, et recueillit d'autres éléments pour la constitution du dossier, en se conformant à la conclusion de l'arrêt de la Cour de cassation.

Le 5 avril 2001, il rendit une troisième fois le même verdict et rejeta la demande des requérants, tout d'abord, au motif qu'une superficie correspondant aux données dans les registres fonciers était inscrite au nom des requérants. Par ailleurs, il constata que les actes de propriété n'avaient plus de valeur juridique. Il rejeta la demande des requérants et décida d'inscrire la parcelle n o 74 au nom de A.Ç. sur les registres fonciers. Le 11 décembre 2001, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance. Le 19 avril 2002, la Cour de cassation rejeta le recours en rectification d'arrêt. GRIEFS Les requérants se plaignent de la durée de la procédure qu'ils considèrent déraisonnable.

Ils allèguent en outre une atteinte à leur droit au respect des biens, dans la mesure où leur cause n'a pas été entendue équitablement par les instances internes. Par une appréciation erronée de l'ensemble des éléments concernant leur affaire, ils auraient été privés de leur bien. Alors qu'ils possédaient des titres de propriété valables, les tribunaux internes ont décidé de leur invalidité juridique, et d'inscrire le terrain litigieux au nom d'un tiers qui l'avait occupé. EN DROIT 1. Les requérants dénoncent la longueur de la durée de la procédure civile devant les tribunaux internes. La Cour estime opportun d'examiner ce grief sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention. En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article 54 § 2 b) de son règlement.

2. Les requérants se plaignent de l'iniquité de la procédure devant les tribunaux internes qui n'ont pas accueilli favorablement leur action en annulation des actes de la commission cadastrale et n'ont pas, par conséquent, enregistré à leur nom le bien litigieux sur le registre foncier. La Cour examinera ces griefs sous l'angle des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1. En ce qui concerne le grief des requérants dans le cadre de l'article 6 § 1 de la Convention, la Cour observe que les requérants contestent en substance la solution adoptée par les juridictions nationales.

Or, la Cour rappelle qu'il ne lui appartient pas d'apprécier elle-même les éléments de fait ayant conduit une juridiction à adopter telle décision plutôt que telle autre, sinon elle s'érigerait en juge de troisième ou quatrième instance ( Kemmache c. France (n o 3) , arrêt du 24 novembre 1994, série A n o 296 ‑ C, § 44). Elle observe par ailleurs qu'aucun élément du dossier ne permet de déceler un élément d'arbitraire dans les décisions de juridictions nationales. Quant au grief des requérants lié à l'atteinte à leur droit au respect des biens, la Cour observe qu'à la suite d'une action introduite par les requérants, le 14 juin 1978, le tribunal cadastral a tranché le litige concernant le titre de propriété du bien litigieux, en considérant qu'une superficie correspondant aux données dans les registres fonciers était inscrite au nom des requérants et que les actes de propriété n'avaient plus de valeur juridique.

Par ailleurs, le tribunal a décidé d'inscrire le bien litigieux au nom de A.Ç. sur les registres fonciers, qui remplissait les conditions nécessaires pour acquérir la propriété, selon les éléments du dossier . Dans son examen au sujet de l'article 6 § 1 de la Convention ci-dessus, la Cour a conclu que la procédure en question n'était pas entachée d'arbitraire. Par ailleurs, elle observe que, selon sa jurisprudence, l'article 1 du Protocole n o 1 ne garantit pas un droit à acquérir des biens ( Van der Mussele c. Belgique , arrêt du 23 novembre 1983, série A n o 70, p. 23, § 48, et Slivenko c. Lettonie (déc.) [GC], n o 48321/99, § 121, CEDH 2002-II). Il s'ensuit que ces griefs doivent être rejetés comme étant manifestement mal fondés en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Ajourne l'examen du grief du requérant tiré de l'article 6 § 1 de la Convention (durée de la procédure civile) ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. S. Dollé F. Tulkens Greffière Présidente