ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1956/2022

Ședința publică din data de 11 octombrie 2022

Asupra recursurilor de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 26 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. și pe intervenienta forțată C., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro (459.500 RON), cu titlu de daune morale și a sumei de 2.830,34 RON, cu titlu de daune materiale, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.349, art. 1.357-1.395 C. civ.

Prin încheierea din 17 septembrie 2018, Tribunalului București, secția a VI-a civilă a respins cererea privind aplicarea sancțiunii decăderii reclamantului din dreptul de a formula obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică auto și a admis obiecțiunile formulate de aceeași parte.

Prin sentința civilă nr. 3082 din 28 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a daunelor morale în cuantum de 75.000 euro (în RON, la cursul B.N.R. de la data plății), a daunelor materiale în cuantum de 2.830,34 RON și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON.

Împotriva încheierilor premergătoare și a sentinței primei instanțe, pârâta a declarat apel prin care a solicitat anularea în parte a hotărârilor atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, iar în subsidiar, admiterea în parte a acțiunii în sensul diminuării daunelor acordate.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamantul a declarat apel incident prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii în tot a acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 1549A/2020 din 13 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul incident, a admis apelul principal și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a daunelor morale în cuantum de 50.000 euro și a respins capătul de cerere privind daunele materiale; a menținut celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate și l-a obligat pe reclamant la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată din apel în cuantum de 1.904,37 RON.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea deciziei atacate.

În motivare, a susținut că art. 254 alin. (2) C. proc. civ. instituie sancțiunea decăderii pentru probele care nu au fost solicitate în condițiile stabilite de art. 254 alin. (1) din același cod.

Sub acest aspect, a arătat că normele anterior evocate au caracter general față de art. 478 alin. (2) C. proc. civ., care reprezintă o normă specială aplicabilă cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.

Astfel, a susținut că norma specială permitea instanței de apel să încuviințeze și să administreze probele a căror necesitate rezulta din dezbateri.

În plus, a arătat că instanța de apel putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate în primă instanță, în temeiul art. 479 alin. (2) C. proc. civ.

În acest context, a învederat că deși nu a indicat unul dintre cazurile de excepție de la art. 254 alin. (2) C. proc. civ., înscrisul nou reprezentat de raportul extrajudiciar de psihodiagnostic și evaluare clinică nu conducea la amânarea judecății din apel, iar nevoia administrării sale reieșea din cercetarea judecătorească.

Ca atare, recurentul-reclamant a învederat că proba propusă la primul termen de judecată din apel trebuia încuviințată și avută în vedere la soluționarea cauzei.

Referitor la daunele materiale, a susținut că instanța de apel a interpretat în mod eronat probele administrate în fața primei instanțe când a reținut că nu există vreo dovadă care să justifice plata acestor daune.

A mai învederat că soluția de diminuare a daunelor morale este în neconcordanță cu legislația și jurisprudența națională din această materie.

Astfel, a subliniat că instanța de apel nu a evaluat în mod concret traumele suferite în urma accidentului, raportându-se la anumite grile de despăgubire abstracte, fără a avea în vedere importanța valorilor nepatrimoniale lezate, personalitatea și vârsta victimei la momentul producerii accidentului.

În drept, a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Împotriva aceleiași decizii, pârâta a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În motivare, autoarea recursului a relatat istoricul litigiului, după care a susținut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de casare invocat, recurenta-pârâtă a arătat că art. 336 alin. (1) C. proc. civ. stabilește că raportul de expertiză se depune cu cel puțin 10 zile înainte de termenul fixat pentru judecată.

În continuare, a învederat că primul raport de expertiză auto a fost depus la 7 iunie 2018, iar prima instanță a fixat termen de judecată la 18 iunie 2018.

Astfel, a subliniat că raportul de expertiză tehnică auto a fost depus cu cel puțin 10 zile înainte de termenul fixat de prima instanță, calculat conform art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

În acest context, a apreciat că partea adversă era decăzută din dreptul a mai formula obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică auto după termenul din 18 iunie 2018.

A mai arătat că acordarea unui termen ca urmare a nedepunerii raportului de expertiză medicală nu împiedica instanța să aplice sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula obiecțiuni cu privire la raportul de expertiză tehnică auto depus în termenul legal.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că decizia atacată nu este motivată în privința înlăturării nejustificate a primului raport de expertiză tehnică auto.

Astfel, a arătat că instanța de apel nu a expus motivele pentru care a apreciat că primul expert nu a lămurit în mod convingător chestiunea esențială a persoanei vinovate de producerea accidentului rutier.

Sub acest aspect, a menționat că o simplă enumerare a unor pretinse cauze de înlăturare a concluziilor raportului de expertiză, fără dezvoltarea lor, nu echivalează cu o motivare suficientă a hotărârii.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că nu este motivată nici soluția de respingere a obiecțiunilor sale la al doilea raport de expertiză tehnică auto.

Astfel, a susținut că după admiterea repetată și nejustificată a obiecțiunilor formulate de partea adversă, instanța a refuzat să admită obiecțiunile formulate de recurenta-pârâtă.

În acest context, a subliniat că deși a formulat critici în apel cu privire la respingerea obiecțiunilor sale, instanța de prim control judiciar nu a analizat aceste critici, reținând în mod lapidar că prin al doilea raport de expertiză s-a răspuns în mod complet și corect la obiectivele stabilite de prima instanță.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a învederat că instanța de apel a apreciat în mod greșit că daunele morale erau justificate în considerarea inclusiv a consecințelor negative ce au afectat viața profesională a reclamantului. În acest sens, a arătat că daunele respective vizau în realitate un prejudiciu material concretizat de incapacitatea de muncă.

În acest context, a subliniat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 50 pct. 1 lit. b) din Norma ASF nr. 23/2014, care condiționează acordarea despăgubirilor pentru incapacitatea de muncă de probarea lor cu documente justificative.

A mai arătat că instanța de apel nu ținut cont de jurisprudența națională la stabilirea cuantumului daunelor morale, deși acest criteriu este prevăzut de art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014.

Sub acest aspect, a subliniat că daunele morale acordate de instanța de apel sunt vădit superioare celor acordate în cauze similare.

În final, a susținut că instanțele devolutive au încălcat dispozițiile art. 1.371 C. civ., ca urmare a valorificării nejustificate a celui de-al doilea raport de expertiză, care a stabilit în mod eronat culpa exclusivă a persoanei asigurate.

Recurentul-reclamant a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului recurentei-pârâte.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat anularea recursului recurentului-reclamant pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

Ambele părți au depus răspunsuri la întâmpinări.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 21 februarie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 17 mai 2022, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului recurentului-reclamant, a prorogat soluționarea excepției netimbrării recursului aceleiași părți și a admis în principiu recursul recurentei-pârâte.

Examinând decizia recurată în raport cu motivele invocate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurentul-reclamant susține, în esență, că proba reprezentată de raportul extrajudiciar de psihodiagnostic și evaluare clinică trebuia încuviințată chiar dacă a fost propusă la primul termen din apel, invocând în acest sens dispozițiile art. 254 alin. (2), art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) C. proc. civ.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de apel va cuprinde probele invocate în susținerea apelului, iar conform alin. (3) teza I al aceluiași articol, această cerință este prevăzută sub sancțiunea decăderii.

Totodată, conform art. 478 alin. (2) C. proc. civ., "părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri."

Din analiza coroborată a dispozițiilor anterior evocate rezultă că apelantul trebuie să indice în cererea de apel probele invocate în susținerea căii de atac. Nerespectarea acestei cerințe este sancționată cu decăderea apelantului din dreptul de a mai propune probe noi în apel.

Prin raportare la aceste considerații, Înalta Curte reține că reclamantul nu a indicat în cererea de apel înscrisul reprezentat de raportul extrajudiciar de psihodiagnostic și evaluare clinică și nici nu l-a anexat cererii sale.

Acesta a menționat generic în cererea de apel că solicită proba cu înscrisuri și orice alte probe a căror încuviințare și administrare vor fi necesare pe parcursul dezbaterilor. Or, această mențiune nu satisface cerința prevăzută de art. 470 alin. (1) lit. d) raportat la art. 478 alin. (2) teza I C. proc. civ., care presupune individualizarea probelor noi propuse prin cererea de apel.

Împrejurarea că autorul recursului și-a procurat această probă ulterior exercitării apelului său incident nu înlătură de la aplicare sancțiunea decăderii, din moment ce acesta nu a invocat în apel incidența vreunuia dintre cazurile de excepție reglementate de art. 254 alin. (2) C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, în cauză nu putea fi reținută incidența prevederilor art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.

Depunerea înscrisului în apel, la termenul acordat pentru dezbateri, ar fi determinat amânarea judecății, din moment ce partea adversă era îndrituită să ia cunoștință de conținutul înscrisului nou.

Ca atare, recurentul-reclamant era decăzut din dreptul de a mai propune în apel înscrisul nou reprezentat de raportul extrajudiciar de psihodiagnostic și evaluare clinică.

Susținerile referitoare la prerogativa instanței de apel de a administra această probă din oficiu, în temeiul art. 478 alin. (2) teza finală sau art. 479 alin. (2) C. proc. civ. nu pot fi primite. Aceasta deoarece normele respective instituie o facultate pentru instanța de apel de a încuviința și administra probele a căror necesitate rezultă din dezbateri sau de a dispune refacerea ori completarea probelor administrate la prima instanță.

Or, conform art. 254 alin. (6) C. proc. civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Autorul recursului mai susține că instanța de apel a interpretat în mod eronat probele administrate în fața primei instanțe când a reținut că nu există vreo dovadă care să justifice plata daunelor materiale solicitate.

Aceste critici vizează însă temeinicia deciziei atacate, deoarece tind la repunerea în discuție a modului de evaluare a probelor administrate în cauză. Or, evaluarea probatoriului în vederea lămuririi aspectelor factuale ale cauzei intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive, neputând fi cenzurată în recurs.

Ca atare, criticile referitoare la dovedirea daunelor materiale solicitate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant critică și soluția de diminuare a daunelor morale, susținând că aceasta este în neconcordanță cu legislația și jurisprudența națională, instanța de apel raportându-se la anumite grile de despăgubire abstracte, fără a avea în vedere importanța valorilor nepatrimoniale lezate, personalitatea și vârsta victimei la momentul producerii accidentului.

Înalta Curte reține că, prin intermediul acestor critici, recurentul-reclamant urmărește să obțină în recurs redimensionarea cuantumului daunelor morale, în sensul majorării sale.

În absența unor criterii legale prestabilite, cuantumul daunelor morale se determină ținându-se seama de o serie de criterii stabilite pe cale jurisprudențială, precum: importanța valorilor protejate, consecințele negative suferite în plan psihic de persoana vătămată, gravitatea acestor consecințe și intensitatea cu care au fost percepute.

De asemenea, între prejudiciile produse și daunele morale acordate trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate.

Aplicarea acestor criterii presupune însă evaluarea probatoriului, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei.

Cu alte cuvinte, cenzurarea modului în care instanța de apel a stabilit cuantumul daunelor morale ar presupune verificarea temeiniciei deciziei atacate.

Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate, neputând fi reevaluate probele administrate în fața instanțelor devolutive.

De altfel, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevede că recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, criticile referitoare la cuantumul daunelor morale reduse în apel nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Considerentele expuse anterior impun concluzia că recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva deciziei instanței de apel este nefondat.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanței de apel, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-pârâtă susține, în esență, că partea adversă era decăzută din dreptul a mai formula obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică auto conform art. 336-337 C. proc. civ., întrucât acesta a fost depus la 7 iunie 2018, cu cel puțin 10 zile înainte de termenul fixat de prima instanță la 18 iunie 2018.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 336 alin. (1) C. proc. civ., "constatările și concluziile motivate ale expertului sau ale laboratorului ori ale institutului specializat căruia i s-a cerut efectuarea expertizei vor fi consemnate într-un raport scris, care va fi depus cu cel puțin 10 zile înainte de termenul fixat pentru judecată. În cazuri urgente termenul pentru depunerea raportului de expertiză poate fi micșorat."

Conform art. 337 C. proc. civ., "dacă este nevoie de lămurirea sau completarea raportului de expertiză ori dacă există o contradicție între părerile experților, instanța, din oficiu sau la cererea părților, poate solicita experților, la primul termen după depunerea raportului, să îl lămurească sau să îl completeze."

Din analiza coroborată a acestor dispoziții legale rezultă că lămurirea sau completarea raportului de expertiză poate fi dispusă atât la cererea părților, cât și de instanță din oficiu.

Termenul de formulare a obiecțiunilor în scopul lămuririi sau completării raportului de expertiză se aplică însă numai părților, nu și instanței de judecată.

Aceeași soluție este consacrată inclusiv în cazul efectuării unei noi expertize, care poate fi dispusă atât la cererea părților, cât și de instanță din oficiu, conform art. 338 C. proc. civ.

Prerogativa instanței de judecată de a ordona din oficiu administrarea unei noi expertize reprezintă o aplicație a principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului consacrat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ. în materie probatorie, care permite judecătorului să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Pornind de la această interpretare, Înalta Curte reține că prima instanță nu a fost lămurită cu privire la constatările și concluziile expertului aferente primului raport de expertiză tehnică auto.

Nefiind lămurită cu privire la aceste aspecte, prima instanță a pus în vedere expertului la termenul din 17 septembrie 2018 să răspundă la obiectivele expertizei și la obiecțiunile formulate de reclamant.

Ulterior, la termenul din 25 martie 2019, aceeași instanță a încuviințat efectuarea unei noi expertize tehnice auto, apreciind că prin raportul de expertiză și răspunsul la obiecțiuni nu s-a determinat în concret dinamica procedurii accidentului.

Aceste măsuri se circumscriu rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, pe care prima instanță l-a exercitat în vederea identificării persoanei vinovate de producerea accidentului, care a generat prezentul litigiu.

Dat fiind că termenul pentru formularea obiecțiunilor la raport se aplică numai părților și că măsura lămuririi raportului de expertiză poate fi dispusă și din oficiu, rezultă că instanța putea solicita lămurirea primului raport chiar dacă ar fi constatat că reclamantul era decăzut din dreptul de a formula obiecțiuni.

În plus, măsura de efectuare a unei noi expertize dispusă de prima instanță nu era condiționată de formularea obiecțiunilor la prima expertiză de vreme ce norma de la art. 337 C. proc. civ. nu instituie o astfel de condiționare.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Recurenta-pârâtă mai susține că decizia atacată nu este motivată în privința înlăturării primului raport de expertiză tehnică auto și nici în privința respingerii obiecțiunilor sale la al doilea raport de expertiză tehnică auto.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere casarea hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde în considerente, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod concret examinate pretențiile și apărările lor de către instanța sesizată.

Prin raportare la aceste considerații, Înalta Curte reține că instanța de apel a analizat global criticile care vizau atât înlăturarea concluziilor primului raport de expertiză tehnică auto, cât și respingerea obiecțiunilor formulate împotriva celui de-al doilea raport.

Relevante în acest sens sunt considerentele prin care instanța de apel a reținut următoarele: simplul fapt că, în motivarea sentinței atacate, au fost valorificate exclusiv concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul D., desemnat și acesta tot prin tragere la sorți de instanță, fiind înlăturate concluziile primului raport al expertului E., nu înseamnă că s-a "dat prevalență cererilor și obiecțiunilor formulate de către intimat" ori că s-au "încălcat în mod vădit garanțiile procedurale ale dreptului la un proces echitabil al apelantei-pârâte", precum a alegat apelanta-pârâtă, ci că au fost apreciate probele științifice antereferite "în mod liber, potrivit convingerii" instanței de judecată, formate în urma examinării corelate a tuturor probelor administrate. În plus, nu există vreo prevedere legală care să oblige prima instanță să admită obiecțiunile unei părți la un raport de expertiză doar pentru că obiecțiunile părții adverse la un alt raport au fost încuviințate, așa cum încearcă să acrediteze apelanta-pârâtă. Dimpotrivă, prevederile art. 337 C. proc. civ. fac referire la o posibilitate a instanței judecătorești de a admite obiecțiunile la raportul de expertiză, facultate circumscrisă celor două ipoteze evocate de textul legal, "dacă este nevoie de lămurirea sau completarea raportului de expertiză", respectiv "dacă există o contradicție între părerile experților". Or, cele două rapoarte de expertiză antereferite nu se contrazic în totalitate, deoarece, constată Curtea, primul expert (E.) nu a lămurit în mod convingător chestiunea esențială a persoanei vinovate de producerea accidentului rutier din 21 iunie 2016 (neexplicând, de exemplu, cum ori de ce a ajuns motocicleta condusă de reclamant pe terasamentul liniilor de tramvai ori dacă intervenientul forțat este vinovat sau nu de accident), așa cum a făcut-o al doilea expert (D.) într-o manieră tranșantă, documentată și persuasivă. În raport de ultima observație, nu se pune problema unei lămuriri sau completări a concluziilor formulate de expertul D., având în vedere și conținutul concret al obiecțiunilor pârâtei.

În plus, instanța de apel a expus pe larg motivele pentru care a apreciat că dinamica procedurii accidentului expusă prin al doilea raport de expertiză tehnică auto reflectă fără dubiu realitatea (paginile 30-31 din decizia atacată).

Ca atare, decizia recurată respectă exigențele motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod sunt nefondate.

În susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă menționează că aprecierea instanței de apel conform căreia daunele morale erau justificate și în considerarea consecințelor negative ce au afectat viața profesională a reclamantului este greșită, întrucât daunele respective vizează în realitate un prejudiciu material concretizat în incapacitatea de muncă, care poate fi reparat doar în condițiile art. 50 alin. (1) lit. b) din Norma ASF nr. 23/2014.

Aceste critici nu pot fi primite având în vedere că pretinsa acordare a daunelor morale inclusiv pentru repararea unui prejudiciu concretizat în incapacitatea de muncă a reclamantului nu vizează o statuare a instanței de apel, ci o susținere a pârâtei consemnată în decizia recurată.

Relevant în acest sens este paragraful 5 de la pagina 36 a deciziei recurate în care s-a arătat că: sensul acestei afirmații a tribunalului nu este însă acela susținut de apelanta-pârâtă, cum că au fost reparate prejudicii materiale (pentru incapacitatea de muncă).

Recurenta-pârâtă mai susține că instanțele devolutive au încălcat art. 1.371 C. civ., ca urmare a valorificării nejustificate a celui de-al doilea raport de expertiză, care a stabilit în mod eronat culpa exclusivă a persoanei asigurate.

Aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, deoarece pornesc de la o premisă factuală infirmată de instanțele devolutive, în urma aprecierii probelor administrate în cauză, cu privire la persoana răspunzătoare de producerea accidentului. Or, în calea extraordinară de atac a recursului se verifică corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele devolutive, neputând fi reevaluate probele administrate în cauză.

Criticile referitoare la acordarea daunelor morale cu nesocotirea criteriului jurisprudențial instituit de art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 vizează în tot temeinicia deciziei atacate, astfel cum s-a reținut în considerentele expuse cu ocazia examinării recursului recurentului-reclamant cu privire la aceeași chestiune, nemaifiind necesară reluarea lor.

Prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat strict formal.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant și de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1549A/2020 din 13 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 octombrie 2022.