ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1860/2022

Ședința publică din data de 4 octombrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, ale Hotărârii Consiliului Județean Maramureș nr. 9 din 31.01.2018, ale Hotărârii nr. 867/2015 pentru aprobarea Nomenclatorului serviciilor sociale și ale Ordinului nr. 82/2019.

De asemenea, la 16.12.2020, reclamantul a mai înregistrat o cerere identică pe rolul Tribunalului Maramureș, secția I civilă, sub nr. x/2020, care prin încheierea din 15 martie 2021 a fost trimisă la dosarul pendinte, fiind admisă excepția de litispendență.

Prin sentința civilă nr. 309 din 29.03.2021, pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 1428/A din 25 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale, s-a respins apelul formulat de reclamant.

În esență, recurentul susține că potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016 și Hotărârii CJM nr. 9 din 31 ianuarie 2018 este îndreptățit să fie retribuit conform coeficientului de 4,86 la salariul de bază, începând cu luna ianuarie 2018.

Prin întâmpinarea înregistrată la 8 iunie 2022, intimata-pârâtă Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Maramureș a invocat excepția inadmisibilității recursului în temeiul art. 483 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului.

Cauza a fost înregistrată la 26.04.2022 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă iar, prin rezoluția din 22 iunie 2022, s-a fixat termen de judecată la 4 octombrie 2022.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepția inadmisibilității prezentei căi extraordinare de atac, invocată de intimata-pârâtă, urmând a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cauza are ca obiect recursul împotriva unei decizii prin care a fost respins apelul reclamantului ca nefondat, într-o acțiune privind drepturi salariale. Prin urmare, în cauză fiind dedus soluționării un conflict de muncă, este aplicabilă legislația specială privind jurisdicția muncii.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii "judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii."

Totodată, potrivit art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată și modificată, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal, iar, potrivit art. 214 din același act normativ, hotărârile instanței de fond sunt supuse numai apelului.

Conform art. 216 din Legea dialogului social nr. 62/2011 dispozițiile acestui act normativ, referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă, se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (2) teza I din C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cauze având ca obiect conflicte de muncă și de asigurări sociale, iar potrivit art. 483 alin. (2) teza II-a din același cod, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel, în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei."

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că hotărârea prin care se soluționează în primă instanță un conflict de muncă este supusă numai apelului, fiind exclusă calea extraordinară de atac a recursului împotriva deciziei pronunțate în apel.

Legalitatea căilor de atac semnifică faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție stipulând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, concretizând una din garanțiile procesului echitabil.

Prin urmare, în considerarea obiectului cererii de chemare în judecată, decizia recurată în cauză are caracter definitiv de la pronunțarea sa potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs, întrucât aceasta se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (2) din același cod, în virtutea principiului legalității căilor de atac consacrat de art. 129 din Constituția României și de art. 457 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1428/A din 25 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1428/A din 25 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 octombrie 2022.