ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1797/2022

Ședința publică din data de 28 septembrie 2022

Analizând actele dosarului și decizia atacată, reține următoarele:

Prin decizia nr. 272 din 9 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justție, secția a II-a civilă a respins ca inadmisibil recursul declarat de A..

În motivare, s-a reținut că hotărârea pronunțată în calea de atac a apelului, asupra unor cereri întemeiate pe dispozițiile art. 443 și 444 C. proc. civ., nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., nefiind susceptibilă de recurs față de materia litigiului (asigurări sociale), în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii, recurenta A. a formulat contestație în anulare.

Examinând contestația în anulare în raport cu excepția inadmisibilității, a cărei analiză este prioritară, Înalta Curte reține următoarele:

Prealabil analizei motivelor invocate în cuprinsul contestației în anulare, se constată că, în sistemul căilor de atac instituit prin C. proc. civ., contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, care poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, în antiteză cu apelul, cale ordinară de atac, în cadrul căruia partea poate formula orice critici cu privire la temeinicia și legalitatea hotărârii apelate. Din această calificare a contestației în anulare decurge o consecință importantă, respectiv cea potrivit căreia partea care utilizează acest mijloc procesual de manifestare a acțiunii civile nu poate invoca, pe calea contestației în anulare, orice critici cu privire la temeinicia sau legalitatea hotărârii atacate, ci numai pe acelea expres și limitativ prevăzute de lege; astfel, în respectarea principiului legalității căilor de atac, criticile care excedează cadrul prevăzut de lege pentru formularea contestației în anulare sunt inadmisibile.

Caracterul expres și limitativ al cazurilor de contestație în anulare este impus și de necesitatea respectării principiului securității raporturilor juridice în componenta sa privitoare la autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive, astfel cum acesta a fost consacrat în jurisprudența organelor de aplicare a Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (în continuare, Convenția), jurisprudență potrivit căreia revizuirea unei hotărâri definitive, pentru a fi compatibilă cu dreptul la un proces echitabil și cu principiul securității raporturilor juridice, interpretate în lumina principiului preeminenței dreptului, trebuie să fie admisibilă numai pentru corectarea unor "defecte fundamentale" ale hotărârii, respectiv când motive substanțiale și imperative, care au devenit cunoscute numai după terminarea procesului, obligă la îndreptarea acestora, simpla divergență de opinii asupra unei anumite chestiuni de fapt sau de drept nefiind de natură a fundamenta o cerere de revizuire a unei hotărâri definitive, care, în principiu, nu trebuie repusă în discuție, aceste considerente fiind aplicabile, mutatis-mutandis, și în privința contestației în anulare.

În acest sens, prin hotărârea din 16 septembrie 2014, pronunțată în cauza Rozalia Avram împotriva României - cererea nr. x/07 - paragrafele 31 și 32, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului de la Strasbourg (în continuare, Curtea) a reiterat statuările din jurisprudența sa anterioară privitoare la compatibilitatea dintre instituția revizuirii hotărârilor definitive și dreptul la un proces echitabil, respectiv, securitatea raporturilor juridice în componenta sa privitoare la autoritatea de lucru judecat atașată hotărârilor judecătorești definitive:

"31. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care urmărește, între altele, ca o soluție definitivă pronunțată de instanțe într-un litigiu să nu mai fie rejudecată [Brumărescu împotriva României (MC), 28342/95, pct. 61, CEDO 1999-VII, și Kehaya și alții împotriva Bulgariei, nr. 47797/99 și 68698/01, pct. 61, 12 ianuarie 2006]. În temeiul acestui principiu, nicio parte sau autoritate a statului nu este îndreptățită să ceară revizuirea unei hotărâri definitive și executorii cu scopul de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă decizie la problema sa decât atunci când motive substanțiale și imperative impun acest lucru (Riabyhkh împotriva Rusiei, nr. 52854/99, pct. 52 și 56, CEDO 2003-IX).

Astfel, Curtea a concluzionat în mai multe rânduri încălcarea art. 6 ca urmare a anulării printr-o cale de atac extraordinară, fără motive substanțiale și imperative, a unor hotărâri definitive (a se vedea, printre altele, hotărârile Brumărescu și Riabyhkh, citate anterior). De asemenea, în mai multe cauze a considerat că, fie și în absența anulării unei hotărâri, contestarea unei soluții adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de a apela la instanță și să încalce principiul securității juridice (Kehaya și alții, citată anterior, pct. 67-70; Gök și alții împotriva Turciei, nr. 71867/01, 71869/01, 73319/01 și 74858/01, pct. 57, 62, 27 iulie 2006, și Esertas împotriva Lituaniei, nr. 50208/06, pct. 23-32, 31 mai 2012)."

În consecință, în vederea respectării principiului securității raporturilor juridice în componenta privitoare la autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive, astfel cum acesta a fost interpretat în jurisprudența instanței de contencios al drepturilor omului, se impune ca interpretarea cazurilor de exercitare a contestației în anulare prevăzute de lege să se realizeze în mod strict, nefiind permisă o interpretare extensivă a acestora.

În speță, deși a invocat, în mod formal și necircumstanțiat, incidența dispozițiilor prevăzute în art. 503 C. proc. civ., contestatoarea nu a indicat care ar fi, în aprecierea sa, cazul concret de contestație în anulare incident în cauză. Motivele de fapt și de drept formulate prin cererea de exercitare a căii de atac nu permit încadrarea în vreunul dintre cazurile de contestație în anulare expres și limitativ prevăzute în art. 503 C. proc. civ., contestatoarea formulând, în realitate, critici cu privire la modul în care instanța de apel, în rejudecarea fondului cauzei, a stabilit, pe baza probelor administrate, situația de fapt, precum și cu privire la modalitatea de interpretare și aplicare a legii de către instanța de apel la situația de fapt astfel stabilită. Or, în mod evident, aceste critici nu se încadrează în vreunul dintre cazurile de contestație în anulare prevăzute de lege, prin acestea fiind afirmată săvârșirea de către instanța de apel a unor pretinse erori de judecată, a căror corectare se poate realiza numai prin exercitarea căilor de atac de reformare prevăzute de lege, iar nu prin deturnarea finalității căilor de atac de retractare, astfel cum se tinde a se proceda în prezenta cauză, demersul apărând din această perspectivă inadmisibil.

Pentru considerentele prezentate, Înalta Curte urmează a respinge contestația în anulare ca inadmisibilă, în temeiul art. 508 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 272 din 9 februarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 septembrie 2022.