ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1580/2021

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., întrucât, în rejudecarea apelului, instanța nu a respectat limitele casării reținute în decizia de casare, sens în care reproduce considerente ale deciziei de casare, apreciate ca fiind relevante. Recurenta precizează, totodată, că, prin Notele de ședință din 16.05.2016 C.A.S. Argeș a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune raportat la data introducerii acțiunii - 28.11.2014, pentru anumite argumente pe care recurenta le reproduce. Față de cele mai sus învederate, recurenta susține că: În raport de limitele și considerentele deciziei de casare, instanța de apel avea obligația să cerceteze dacă, în speță, sunt întrunite cerințele Deciziei în interesul legii nr. 1/2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, sens în care recurenta reproduce anumite considerente ale deciziei de casare, apreciate ca fiind relevante. Așadar, în opinia recurentei, pentru ca instanța de apel să răspundă dacă, în speță, exista o prescripție începută și neîmplinită la data intrării în vigoare a noului C. civ., problema de drept care trebuia analizată de instanța de apel este legată de data la care începe să curgă termenul de prescripție, raportat la identificarea, din perspectiva persoanei vătămate, atât a persoanei vinovate, cât și a prejudiciului cauzat. Redând anumite pasaje din decizia recurată în susținerea afirmațiilor mai sus expuse, recurenta reiterează solicitarea de a constata că instanța de apel nu a răspuns cerinței din decizia de casare, în sensul că nu a stabilit dacă, în speță, este sau nu respectată premisa Deciziei în interesul legii nr. 1/2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, aceea dacă, în cauză, există sau nu o prescripție începută și neîmplinită la data intrării în vigoare a noului C. civ. Printr-o altă critică dezvoltată în cele ce urmează, recurenta susține că:

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 2528 alin. (1) din noul C. civ. care reglementează regula specială de determinare a începutului prescripției extinctive în acțiunile pentru repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită. Cu referire la începutul cursului prescripției extinctive, recurenta arată că există identitate între art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 2528 alin. (1) din noul C. civ., astfel încât, momentul nașterii dreptului material la acțiune se stabilește în raport de cele două repere pe care normele legale sus menționate le impun: unul subiectiv, al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea și altul, obiectiv (judecătorește determinat), al momentului când autoarea acțiunii ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de aceasta. Se arată, așadar, că legiuitorul a legat începutul prescripției extinctive de nașterea dreptului la acțiune, iar nu de nașterea dreptului subiectiv, astfel încât, prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei produsă prin fapta ilicită nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Prin urmare, recurenta apreciază că, în raport de elementele situației de fapt existente, instanța de apel era ținută să procedeze la verificarea concretă a situației sale, din perspectiva incidenței normei legale referitoare la momentul în care s-a născut dreptul subiectiv la reparație și dreptul la acțiune în răspundere civilă, respectiv, a datei de la care autoarea recursului putea exercita acest drept, cu luarea în considerare a faptului că, în perioada 17.06.2010-27.11.2014, autoarea prezentului demers judiciar era debitoare în procedura insolvenței, era administrată de un administrator judiciar și nu avea reprezentant legal statutar. Cu toate acestea, recurenta susține că, fără nicio analiză și fără să stabilească momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, instanța de apel a analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune, prin aplicarea actului normativ în vigoare care reglementează prescripția extinctivă, raportat la datele la care administratorul judiciar a încasat sumele din contul societății. Astfel, se arată că, pentru sumele din perioada iunie 2010 - septembrie 2011, instanța a aplicat Decretul nr. 167/1958, iar, pentru sumele de după 01.10.2011, instanța a aplicat dispozițiile noului C. civ. Recurenta afirmă, totodată, că, în rejudecarea apelului, a susținut că prescripția extinctivă nu a început să curgă la data pronunțării sentinței civile nr. 4595/17.06.2010 prin care Tribunalul București a deschis procedura insolvenței, așa cum a susținut C.A.S. Argeș în Notele de ședința din 16.05.2016, ci, de la data de 27.11.2014, data la care societatea a ieșit din această procedură. În susținerea afirmației de mai sus, recurenta arată că termenul de prescripție nu avea cum să curgă de la 17 iunie 2010 întrucât, la momentul deschiderii procedurii insolvenței, nu cunoștea paguba constând în onorariul ce urma să fie încasat de administratorul judiciar în procedura insolvenței din contul societății gestionat de administratorul judiciar potrivit Legii 85/2006, întrucât nu cunoștea întinderea duratei acestei proceduri. In plus, arată că, prin probatorul administrat în acest dosar, a fost dovedit faptul că C.A.S. Argeș este cea care răspunde pentru producerea pagubei. Afirmând că dreptul la acțiune este susceptibil de două înțelesuri, în sens material și în sens procesual, recurenta subliniază faptul că data la care a început să curgă termenul de prescripție este 27.11.2014, întrucât, la această dată, prin sentința civilă nr. 10108/27.11.2014 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2009, modificată prin încheierea din 22.01.2015 prin care a fost îndreptată eroarea materială privind redarea societății în circuitul economic, s-a închis procedura insolvenței, moment la care a cunoscut și paguba. Se arată că, la această dată, s-a născut și dreptul la acțiune în sens procesual, respectiv, posibilitatea de a se adresa instanței. Neexistând, în accepțiunea recurentei, o prescripție începută și împlinită la data intrării în vigoare a noului C. civ., aceasta susține că nu este întrunită cerința Deciziei în interesul legii nr. 1/2014, pronunțate de Înata Curte de Casație și Justiție, motiv pentru care, apărarea C.A.S. Argeș privind prescripția dreptului material la acțiune nu era aptă să fie invocată în orice stare a pricinii. Susținând că prescripția a început să curgă la data de 27.11.2014, când s-a închis procedura insolvenței, deci după intrarea în vigoare a noului C. civ., recurenta arată că aceasta este supusă dispozițiilor sub imperiul cărora a început să curgă. Se mai arată că legiuitorul actual a reglementat prescripția extinctivă ca o instituție de ordine privată, care nu mai operează de plin drept, caracterul relativ al excepției prescripției extinctive, ca excepție de fond, peremptorie, rezultând din conținutul articolelor 2512 și 2513 din noul C. civ., care prevăd că poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge și in limine litis, numai în prima instanță, prin întâmpinare, sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Prin urmare, se arată că, nemaifiind reglementată ca o excepție de ordine publică, prescripția dreptului la acțiune nu mai poate fi invocată în apel, sancțiunea fiind decăderea din dreptul de a o mai invoca. Printr-o altă critică formulată, recurenta susține că:

Instanța a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. In susținerea acestei critici, autoarea prezentului demers judiciar arată că, în cursul judecării apelului după casare, a invocat și a solicitat ca instanța, în măsura în care apreciază că prescripția a început să curgă la data de 17.06.2010, să constate că, în temeiul art. 13 lit. (a) din Decretul nr. 167/1958, care se referă la forța majoră, a intervenit suspendarea cursului prescripției, întrucât titularul dreptului material la acțiune a fost împiedicat din motive obiective să efectueze acte de întrerupere, invocând o serie de argumente, în acest sens. Arătând faptul că, potrivit art. 14 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, prescripția nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exercițiu cât timp nu are reprezentant legal, recurenta menționează că, de la deschiderea procedurii insolvenței, societatea, ca titular al dreptului, a fost lipsită de capacitate de exercițiu pentru că nu a avut reprezentant legal, fiind în imposibilitate obiectivă de a acționa, astfel încât, pe durata cauzei de suspendare, efectul produs constă în oprirea curgerii prescripției. Recurenta mai arată că suspendarea prescripției privește regula potrivit căreia, "prescripția nu curge în contra celui care nu poate să acționeze". Mai mult, acceptând că acele cauze de suspendare a prescripției extinctive sunt limitativ și expres prevăzute de lege, recurenta susține că, deși Decretul nr. 167/1958 prevede faptul că forța majora este o cauză de suspendare (art. 13 lit. a), în temeiul regulii mai sus amintite, jurisprudența a considerat că, fiind vorba de o imposibilitate obiectivă a titularului dreptului de a acționa, ea poate fi un caz de suspendare, putând fi invocată pentru a soluționa unele excepții de la regula începutului prescripției. În încheiere, evocând art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., autoarea recursului afirmă că instanța de apel a omis să analizeze și nu a motivat hotărârea pe chestiunea de drept privind suspendarea cursului prescripției, cu toate că, în încheierea de dezbateri din 13 noiembrie 2019, a reținut invocarea suspendării cursului prescripției până la data de 27.11.2014, precum și argumentele în susținerea suspendării. În drept, recurenta și-a întemeiat memoriul de recurs pe dispozițiile art. 483 și art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. La solicitarea Înaltei Curți, recurenta-reclamantă a menționat că este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 C. proc. civ. în situația în care acesta va fi găsit admisibil în principiu . Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ARGEȘ la 25 martie 2020 . La 22 aprilie 2020, intimata-pârâtă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ARGEȘ a transmis în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării recursului, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, netemeinic și nelegal, Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 8 mai 2020. La 22 mai 2020, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ARGEȘ, solicitând respingerea excepției netimbrării pe motiv că această excepție a mai fost invocată în primul recurs formulat de C.A.S. Argeș, soluționat prin decizia de casare nr. 686/11 aprilie 2017, în care instanța supremă s-a pronunțat în sensul celor consemnate la paginile 5-6 din respectiva decizie. Totodată, a solicitat respingerea celorlalte susțineri din întâmpinare, II. Împotriva aceleiași decizii civile nr. 4730/28.11.2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2014, în conformitate cu prevederile art. 483, 486, 488 pct. 6 teza a II-a și pct. 8 din C. proc. civ., CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ARGEȘ a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea excepției prescripției, casarea deciziei, iar pe fond admiterea recursului. Cu titlu prealabil, menționează că, în conformitate cu prevederile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, C.A.S. Argeș este scutită de plata taxei judiciare de timbru în toate acțiunile și cererile formulate, inclusiv în căile de atac, când au ca obiect venituri publice. Arată că, în înțelesul alin. (2) al art. 30 din actul normativ precitat, în categoria venituri publice se includ și veniturile bugetului Fondului de asigurări sociale de sănătate, astfel încât, față de obiectul prezentului litigiu, prin care se tinde la obligarea instituției C.A.S. Argeș la plata sumei de 1.280.162,26 RON ce s-ar face din bugetul Fondului Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate care reprezintă bani publici, instituția este scutită de plata taxei de timbru. 1. După o scurtă prezentare a istoricul litigiului, pe fond, recurenta-pârâtă susține că hotărârea recurată este nelegală, întrucât cuprinde motive contradictorii, sens în care invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 teza a II-a C. proc. civ. Detaliind, arată că, la pagina 11 paragrafele 6-7 din decizia recurată, instanța de apel, în rejudecare, stabilește că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este cel de la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, potrivit prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958. De asemenea, mai arată că, din considerentele ultimului paragraf de la pagina 11, reiese indubitabil faptul că, în stabilirea momentului începerii prescripției, instanța de apel a avut în vedere Decizia nr. 1/2014 pronunțată de Î.C.C.J. în recursul în interesul legii, care stabilește că "prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011." În acest context, precizează faptul că, în conformitate cu prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată în urma soluționării recursului în interesul legii are forța obligatorie pentru instanțe atât în ceea ce privește considerentele, cât și dispozitivul, unificarea jurisprudentei fiind atributul exclusiv al Înaltei Curți de Casație și Justiție, așa cum reiese din prevederile art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție. În continuare, recurenta susține că: 2. În contradictoriu cu considerentele de la pagina 11, prin care se stabilește momentul începerii prescripției, prin considerentele de la pagina 12, instanța de apel, în mod greșit, dă eficiență prevederilor art. 2512 alin. (1) și (2) precum și articolului 2513 din C. civ., stabilind că, după data intrării în vigoare a noului C. civ., "excepția prescripției nu mai putea fi invocată decât de partea interesată și numai într-un anumit termen", astfel că, în opinia recurentei-pârâte, pentru sumele achitate după data de 01.10.2011, instanța de apel, în mod greșit, stabilește că nu mai sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958 și faptul că, în acest stadiu procesual, nu mai putea fi invocată prescripția. Invocând, așadar, Decizia nr. 1/2014 pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, respectiv faptul că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse în întregime legii care le-a instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, recurenta susține că, în aceste condiții, având în vedere faptul că prescripția a început să curgă potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 republicat, așa cum, de altfel, motivează și instanța de apel la pagina 11 paragraful 6, aceasta poate fi invocată atât de instanțele de judecată, din oficiu, cât și de părțile interesate, indiferent de stadiul procesual al litigiului. 3. În altă ordine de idei, recurenta solicită instanței de recurs să constate faptul că, așa cum a arătat și prin motivele de apel, la data deschiderii procedurii insolventei dispusă de Tribunalul București, secția a Vll-a Comercială prin sentința comercială nr. 4595/17.06.2010, reclamanta cunoștea atât întinderea prejudiciului, cât și pe cel care 1-a provocat, aspect reținut și de instanța de apel în rejudecare, astfel încât, în opinia recurentei-pârâte, data de la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea prejudiciului coincide cu momentul la care S.C. D. a introdus acțiunea prin care a solicitat intrarea Centrului Medical A. S.R.L. în procedura insolventei, acțiune care constituie împrejurarea de fapt care a condus la deschiderea procedurii insolvenței și la stabilirea onorariului administratorului judiciar.

În cele ce urmează, recurenta-pârâtă susține că hotărârea recurată este nelegală, întrucât, în rejudecare, prin ceea ce a stabilit în considerentele de la pagina 12, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea atât a prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cât și a prevederilor art. 6 alin. (4) C. civ. care "consacră o soluție identică dând expresie acelorași principii de drept...legea sub imperiul căreia prescripția a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripție, chiar dacă aceasta se împlinește după intrarea în vigoare a C. civ.." Prin această critică, recurenta-pârâtă susține că aceste considerente sunt contradictorii față de cele de la pagina 11 și încalcă prevederile legale cu privire la prescripție, astfel cum acestea au fost dezlegate prin Decizia nr. 1/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent să judece recursul în interesul legii. Prin urmare, se arată că prescripția se va împlini sub același act normativ care a generat-o, nefiind aplicabile prevederile art. 2512 alin. (1) și (2) și art. 2513 C. civ. (2009), ceea ce înseamnă că, indiferent de faptul că litigiul a început sub reglementările noului C. civ., în ceea ce privește prescripția, se aplică prevederile Decretului nr. 167/1958, aceasta putând fi invocată în orice stadiu procesual.

Cu referire la cheltuielile de judecată în cuantum de 13.900 RON, recurenta-pârâtă susține că hotărârea recurată este nelegală, întrucât instanța de apel, în rejudecare, menține hotărârea instanței de fond în ceea ce privește aceste cheltuieli, cu încălcarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Se arată că, în mod greșit, instanța de apel nu a avut în vedere faptul că, în cadrul sumei de 13.900 RON este inclus și onorariul expertului, dar acesta este de numai 1500 RON, diferența de 12.400 RON fiind onorariul de avocat, care este vădit disproporționat față de activitatea prestată și circumstanțele cauzei. În concluzie, reiterând faptul că reclamanta a cunoscut la data deschiderii procedurii insolventei paguba ce i s-ar fi pricinuit de instituția pârâtă, autoarea recursului solicită admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune așa cum a fost invocată și motivată, casarea sentinței, iar, pe fond, admiterea recursului ca temeinic și legal. În drept, memoriul de recurs a fost întemeiat pe dispozițiile art. 483, art. 486, art. 488 pct. 6 teza a II-a și pct. 8 din C. proc. civ. Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante A. S.R.L. la 26 martie 2020 . La 3 aprilie 2020, intimata-reclamantă A. S.RL. a transmis în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Analizând fiecare punct al recursului, intimata-reclamantă a susținut, totodată, că, nefiind arătate care sunt considerentele contradictorii, pct. 1 din cererea de recurs nu poate fi încadrat în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar, susținerile recurentei de la pct. 3 din cererea de recurs nu pot fi încadrate în motive de casare, nefiind critici de nelegalitate, ci opinii ale acesteia, Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 28 aprilie 2020. La 6 mai 2020, recurenta-reclamantă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ARGEȘ a depus răspuns la întâmpinarea formulată de A. S.R.L., solicitând respingerea apărărilor și argumentelor invocate prin întâmpinare, reiterând concluziile de admitere a propriului recurs. Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., care a fost comunicat părților. Părțile au depus puncte de vedere la raport. Prin încheierea din data de 20 aprilie 2021, Înalta Curte a respins excepțiile netimbrării și nulității recursului declarat de recurentul-reclamant A. S.R.L. invocate de recurenta-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Argeș prin întâmpinare și au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 4730/2019 din 28 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă și de recurenta-pârâtă Casa de Asigurări De Sănătate Argeș împotriva aceleiași decizii, fiind acordat termen la data de 22 iunie 2021, pentru judecata pe fond. Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente: I. Recursul declarat de către recurenta-reclamantă A. S.R.L. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, deși recurenta-reclamantă a subsumat criticile formulate împotriva deciziei recurate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., așa cum în mod corect s-a reținut și prin raportul asupra admisibilității în principiu, prin cererea de recurs, au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. În concret, prima critică dezvoltată la pct. 1 din memoriul de recurs, prin care autoarea recursului susține faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., întrucât, în rejudecarea apelului, instanța nu a respectat limitele casării reținute prin decizia de casare, se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Cu privire la această critică, Instanța Supremă reține că prin Decizia nr. 686 pronunțată la data de 11 aprilie 2017 în dosarul nr. x/2014 de către secția a II-a Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de către recurenta-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Argeș împotriva deciziei civile nr. 1204/16.05.2016, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, casată decizia atacată și trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe, cu obligația de a se pronunța asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune din perspectiva întrunirii cerințelor Deciziei nr. 1/2014, dată în recursul în interesul legii. În considerentele deciziei de casare, anterior amintite, s-a reținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 479 alin. (1), raportat la art. 248 alin. (1) C. proc. civ., iar partea privată de soluționarea unui motiv de apel bazat pe o excepție care ar fi putut face de prisos cercetarea fondului, a suferit o vătămare care nu putea fi înlăturată decât prin anularea actului. Înalta Curte reține că, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Instanța Supremă constată că instanța de apel a interpretat corect aceste dispoziții, pronunțându-se, în rejudecarea apelului, asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, motiv pentru care va fi înlăturată această critică întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Astfel, instanța de apel, rejudecând în limitele casării, a reținut că în cauză este vorba despre sume achitate eșalonat, atât înainte, cât și după data de 1.10.2011, când a intrat în vigoare Noul C. civ., adoptat prin Legea nr. 287/2009. A mai arătat instanța de apel că, fiind vorba despre plăți succesive efectuate de reclamantă în contul administratorului judiciar, pentru fiecare dintre acestea curge o prescripție distinctă. Așadar, pentru plățile efectuate până la data de 1 octombrie 2011 sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958, respectiv dispozițiile art. 18, iar pentru sumele achitate după data de 1 octombrie 2011 sunt incidente prevederile art. 2512 alin. (1) și (2) C. civ. Față de considerentele anterior arătate, Înalta Curte va înlătura criticile recurentei-reclamante încadrate în motivul de casare prevăzut la punctul 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că, în mod corect, instanța de apel a constatat întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru suma de 257.883 RON despăgubiri, reprezentând plăți către administratorul judiciar anterioare datei de 1.10.2011, excepția fiind invocată cu respectarea dispozițiilor legale. Pentru plățile efectuate după data de 1.10.2011, fiind incidente dispozițiile Noului C. civ., respectiv art. 2512 alin. (1) și (2), prescripția pentru perioada 1.10.2011-28.11.2011 nu a fost invocată în termenul legal, aceasta fiind ridicată de pârâtă pentru prima dată în fața instanței de apel prin notele de ședință depuse la ultimul termen de judecată și susținută în cadrul dezbaterilor în fața instanței de judecată. În ceea ce privește criticile privind încălcarea normelor legale referitoare la aplicarea prescripției extinctive, care se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le apreciază ca nefiind fondate, urmând a le înlătura pentru considerentele ce succed. În susținerea acestor critici recurenta-reclamantă a apreciat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 2528 alin. (1) din Noul C. civ. care reglementează regula specială de determinare a începutului prescripției extinctive în acțiunile pentru repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită. Cu referire la începutul cursului prescripției extinctive, recurenta arată că există identitate între art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 2528 alin. (1) din noul C. civ., astfel încât, momentul nașterii dreptului material la acțiune se stabilește în raport de cele două repere pe care normele legale sus menționate le impun: unul subiectiv, al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea și altul obiectiv, al momentului când autoarea acțiunii ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de aceasta. Recurenta a mai criticat decizia recurată, în sensul că instanța de apel, fără nicio analiză și fără să stabilească momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, a analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune, prin aplicarea actului normativ în vigoare care reglementează prescripția extinctivă, raportat la datele la care administratorul judiciar a încasat sumele din contul societății. Din analiza considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte constată faptul că instanța de apel a reținut că dreptul subiectiv pretins prin cererea de chemare în judecată este reprezentat de un drept de creanță întemeiat pe instituția răspunderii civile delictuale, termenul de prescripție în această materie începând să curgă de la un moment subiectiv, respectiv momentul în care cel păgubit a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul 167/1958 și art. 2528 alin. (1) C. civ. Din analiza prevederilor legale anterior menționate, Înalta Curte reține că, atât dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958, cât și cele ale art. 2528 alin. (1) C. civ. prevăd că prescripția dreptului material la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Specificul acestei reguli rezidă în stabilirea unor momente alternative de la care poate începe să curgă prescripția, fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și al celui care răspunde de ea, fie de la momentul obiectiv al datei la care trebuia (ori putea) să cunoască aceste elemente. Recurenta-reclamantă se raportează în cadrul acestor susțineri la faptul că dreptul la acțiune este susceptibil de două înțelesuri, unul în sens material și altul în sens procesual, precizând că data la care a început să curgă termenul de prescripție este data de 27.11.2014, când a fost pronunțată sentința civilă nr. 10108 de Tribunalul București în dosarul nr. x/2009, modificată prin încheierea din 22.01.2015, prin care a fost îndreptată eroarea materială privind redarea societății în circuitul economic, dată la care s-a închis procedura insolvenței, moment la care a cunoscut și paguba. Așadar, la această dată s-a născut și dreptul la acțiune în sens procesual, respectiv posibilitatea de a se adresa instanței. Față de cele statuate de instanța de recurs prin decizia de casare, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, instanța de apel nu a mai stabilit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru plățile efectuate după data de 01.10.2011, având în vedere că după această dată au devenit incidente dispozițiile Noului C. civ., care, la art. 2513, prevăd faptul că prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai tarziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Conform art. 2512 alin. (1) din Noul C. civ., prescripția extinctivă poate fi invocată numai de persoana în favoarea căreia curge, organul de jurisdicție nemaiavând posibilitatea de a invoca, din oficiu, prescripția extinctivă, chiar dacă aceasta ar fi în interesul statului sau al unităților administrativ-teritoriale. Mai mult, prescripția extinctivă nu poate fi pusă în discuție în baza rolului activ, din moment ce, pe de o parte, este vorba despre o excepție personală, iar nu de o excepție de ordine publică, așa cum era în vechea reglementare și, pe de altă parte, o asemenea chestiune, în plan procesual, interesează principiul disponibilității, fiind un aspect ori o facultate inerentă dreptului fiecărei părți de a dispune, în cursul procesului, de drepturile sale materiale și procedurale. În acest context legal și factual, având în vedere că în cauză este vorba despre sume achitate eșalonat, Înalta Curte reține că, în ceea ce privește plățile efectuate până la 1.10.2011, adică în intervalul iunie 2010- septembrie 2011, atunci când natura juridică a excepției prescripției era una de ordine publică, reglementată de Decretul nr. 167/1958, în mod corect instanța de apel a constatat întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune. Referitor la plățile succesive achitate după data de 01.10.2011, instanța de apel, în mod corect, a reținut că regimul juridic al prescripției nu mai este de ordine publică și a decăzut intimata din dreptul de a mai invoca excepția prescripției. Cu privire la ultima critică adusă prin recursul declarat de către recurenta-reclamantă, prin care se susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că aceasta poate fi încadrată în motivul de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. În susținerea acestei critici, autoarea recursului afirmă că instanța de apel a omis să analizeze și nu a motivat hotărârea pe chestiunea de drept privind suspendarea cursului prescripției, cu toate că, în încheierea de dezbateri din 13 noiembrie 2019, a reținut invocarea suspendării cursului prescripției până la data de 27.11.2014, precum și argumentele în susținerea suspendării. Având în vedere că dezlegările instanței de recurs sunt obligatorii în rejudecare potrivit dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., instanța de apel s-a pronunțat cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că în cauză este vorba despre plăți succesive efectuate de către reclamantă în contul administratorului judiciar, pentru fiecare dintre acestea curgând o prescripție distinctă. Astfel, pentru plățile efectuate până la data de 1.10.2011 sunt incidente prevederile Decretului nr. 167/1958, respectiv art. 18, iar pentru cele achitate după această dată trebuie avute în vedere dispozițiile art. 2512 alin. (1) și (2) din C. civ. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că decizia recurată conține temeiurile pentru care s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru suma de 257.883 RON reprezentând despăgubiri anterioare datei de 01.10.2011, în acord cu cele dezlegate prin decizia de casare, și este conformă dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind cazul unei nemotivări a hotărârii instanței de apel sau a unor considerente contradictorii, contrar celor susținute de recurenta-reclamantă. În acest context, împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanței de apel nu echivalează cu nemotivarea hotărârii și nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât această critica este nefondată. Suplimentar, Înalta Curte mai adaugă faptul că starea de insolvență, invocată de către recurenta-reclamantă, nu reprezintă o situație de forță majoră, care să aibă drept efect suspendarea cursului prescripției extinctive. În perioada în care societatea se află în stare de insolvență, administratorul special, sub supravegherea administratorului judiciar, poate să desfășoare și să administreze activitatea curentă a societății, poate efectua plăți către creditorii cunoscuți care se încadrează în condițiile obișnuite de exercitare a activității curente și poate participa în calitate de reprezentant al debitoarei la judecarea acțiunilor formulate de către administratorul/lichidatorul judiciar, în vederea acoperirii creanțelor pe care societatea, în insolvență, le are de recuperat de la proprii debitori. Înalta Curte mai reține faptul că, pe durata procedurii insolvenței, recurenta-reclamantă ar fi putut acționa pentru realizarea sumelor pretinse în cauză, ținând seama că scopul procedurii insolvenței este subscris dezideratului de recuperare a creanțelor și că nu a existat niciun impediment legal care să o plaseze pe recurenta-reclamantă în imposibilitatea de a acționa. Starea de insolvență nu poate constitui un argument de natură să poată fi încadrat în vreuna dintre cauzele legale de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției. II. Recursul declarat de către recurenta-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Argeș Referitor la prima critică ridicată prin cererea de recurs formulată de către recurenta-pârâtă prin care se invocă prevederile de la punctul 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curtea o apreciază ca nefiind întemeiată, urmând a fi respinsă pentru considerentele ce succed. În susținerea acestui prim motiv de recurs, recurenta-pârâtă a menționat faptul că instanța de apel, în contradictoriu cu considerentele de la pagina 11 din decizia recurată, prin care s-a stabilit că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este cel de la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, potrivit prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prin considerentele de la pagina 12, în mod greșit, a dat eficiență prevederilor art. 2512 alin. (1) și (2) precum și art. 2513 din C. civ., în sensul că în acest stadiu procesual prescripția nu mai poate fi invocată. Înalta Curte reține că prin decizia recurată instanța de apel a stabilit natura cauzei deduse judecății ca fiind o acțiune în răspundere civilă delictuală și că plățile efectuate în contul administratorului judiciar s-au efectuat în mod succesiv. Față de acest considerent, s-a stabilit că pentru fiecare dintre aceste plăți curge o prescripție distinctă, reținându-se că pentru plățile efectuate până la data de 01.10.2011 se aplică dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958, iar pentru cele plătite după data de 01.10.2011 sunt incidente prevederile art. 2512 alin. (1) și (2) din Noul C. civ. Așadar, instanța de apel reținând că pentru fiecare plată curge o prescripție distinctă, a aplicat normele legale privitoare la prescripția extinctivă în vigoare la data plății sumelor către administratorul judiciar, iar, în baza acestor rețineri, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru suma de 257.883 RON despăgubiri, constând în plățile efectuate anterior datei de 01.10.2011 și a respins aceeași excepție pentru plățile efectuate ulterior acestei date, având în vedere că excepția a fost invocată direct în apel, cu nerespectarea termenului prevăzut de dispozițiile Noului C. civ. Analizând decizia recurată, Înalta Curte reține faptul că ipoteza referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii instanței de apel nu se regăsește în cuprinsul deciziei recurate, motiv pentru care va înlătura această critică adusă de recurenta-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Argeș prin recursul formulat. Subsumat motivului de casare prevăzut de punctul 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a apreciat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și art. 6 alin. (4) din C. civ.. În susținerea acestei critici a mai arătat că, indiferent de faptul că litigiul a început sub regimul Noului C. civ., în ceea ce privește prescripția extinctivă, se aplică prevederile Decretului nr. 167/1958. Înalta Curte apreciază nefondată și această critică adusă de către recurenta-pârâtă. Astfel, așa cum s-a reținut, în mod corect, de către instanța de apel, prestațiile reprezentate de plata onorariului administratorului/lichidatorului judiciar au caracter succesiv, iar pentru fiecare dintre acestea curge o prescripție distinctă. Regimul juridic al prescripției, în această situație, este reglementat de prevederile Decretului nr. 167/1958 pentru prestațiile efectuate până la data de 01.10.2011 și de dispozițiile noului C. civ. pentru prestațiile efectuate după această dată. Înalta Curte amintește și de dezlegările obligatorii din cuprinsul Deciziei în interesul legii nr. 1/2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2512 și art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011. Într-adevăr, dezlegarea chestiunii de drept intertemporal a momentului de început al prescripției se regăsește în dispoziția tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011, potrivit cu care: "Prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit". Reglementând conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în partea privitoare la prescripție, legiuitorul a optat să supună legii vechi prescripțiile începute și neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, în vederea asigurării stabilității juridice, spre a da satisfacție principiilor respectării drepturilor câștigate și respectării așteptărilor legitime, iar, nu în ultimul rând, spre a evita aplicarea retroactivă a legii noi, față de imperativul respectării principiului de ordin constituțional al neretroactivității legii, consacrat prin dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată. Aceasta întrucât, de principiu, modificările aduse prin legea nouă condițiilor ori regimului prescripției - fie că legea nouă ar institui ori suprima prescripția, fie că ar mări sau micșora durata termenelor de prescripție, fie că ar modifica începutul acesteia, cauzele de suspendare, întrerupere, de repunere în termen ori condițiile invocării în vederea producerii de efecte juridice - nu pot atașa unui fapt trecut alte consecințe juridice decât cele prevăzute de legea atunci în vigoare. Acest lucru s-ar putea realiza doar dacă legea nouă ar retroactiva, fapt inadmisibil în actuala ordine constituțională. Excepțiile de la regula înscrisă în dispoziția art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care este aceea a aplicării legii vechi prescripțiilor începute și neîmplinite la 1 octombrie 2011, au fost expres și limitativ prevăzute prin dispozițiile art. 203 și 204 din Legea nr. 71/2011, acestea reprezentând, în realitate, o revenire la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat ca atare prin art. 6 alin. (5) și (6) din C. civ. și prin art. 5 din Legea nr. 71/2011. Prin urmare, întrucât norma tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu utilizează nicio distincție (iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), în timp ce aceea a art. 6 alin. (4) din C. civ. - care consacră o soluție identică, dând expresie acelorași principii de drept - conține sintagma "în întregime", se înțelege că legea sub imperiul căreia prescripția a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripție, chiar dacă aceasta se împlinește după intrarea în vigoare a C. civ. În concluzie, în mod corect a reținut instanța de apel că pentru plățile efectuate până la data de 01.10.2011 se aplică dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958, iar pentru cele achitate după data de 01.10.2011 sunt incidente prevederile art. 2512 alin. (1) și (2) din Nou C. civ. În ceea ce privește criticile care vizează cuantumul și modul de acordare a cheltuielilor de judecată Înalta Curte reține că acestea nu pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și nici într-un alt motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, respectivele critici privesc temeinicia deciziei atacate și aprecierea probelor administrate, iar nu legalitatea deciziei atacate, astfel că nu pot forma obiectul controlului de legalitate al instanței de recurs. În acest sens, relevantă este și Decizia în interesul legii nr. 3/2020, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, stabilind, în consecință, că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționatității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Față de aceste considerente, Înalta Curte urmează a înlătura această critică invocată prin recursul formulat de către pârâtă. Reținând, așadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, atât recursul declarat de către recurenta-reclamantă A. S.R.L., împotriva deciziei nr. 4730/2019 din 28 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, cât și recursul declarat de către recurenta-pârâtă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ARGEȘ împotriva aceleiași decizii.