ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 686/2017

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la nr. x/2014 la 28 noiembrie 2014, reclamanta S.C. A. S.R.L., în reorganizare judiciară, prin administrator special B. și prin administrator judiciar C.. a chemat-o în judecată pe pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ARGEȘ și a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în cuantum de 1.310.351,12 RON, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat în sinteză că a prestat servicii către clienți în cadrul unui laborator de analize și al unui laborator de radiologie și imagistică medicală aflate în municipiul Pitești.

A mai arătat reclamanta că pârâta nu a făcut în cursul anilor 2007, 2008 și 2009 plata sumelor datorate, stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile, reclamanta nu a putut să își plătească furnizorii, astfel încât la 12 noiembrie 2009 creditoarea S.C. D. S.R.L. a solicitat deschiderea procedurii insolvenței S.C. A. S.R.L., cerere admisă prin sentința comercială nr. 4595 din 17 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a Comercială.

În contextul dat, reclamanta a arătat că în perioada de la 16 septembrie 2011 la zi a plătit administratorului judiciar C.. suma de 1.310.351.12 RON, sumă pe care înțelege să o recupereze de la pârâtă, aceasta din urmă având a plăti în temeiul răspunderii civile delictuale, sens în care au fost invocate dispozițiile art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864 și s-a argumentat îndeplinirea cumulativă, raportat la specificul cauzei, a tuturor elementelor acestui tip de răspundere.

În drept au fost invocate și dispozițiile art. 194 și următoarele C. proc. civ.

Prin sentința nr. 87/C din 6 februarie 2015, Tribunalul Specializat Argeș a admis excepția de necompetență materială, invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, secția Civilă.

Cauza a fost înregistrată sub același număr unic la 11 februarie 2015 pe rolul acestei din urmă instanțe, care, prin sentința civilă nr. 294/2015 din 29 septembrie 2015 a admis cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată la 24 martie 2015 și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei despăgubiri în sumă de 1.538.045,26 RON și cheltuieli de judecată în sumă de 13.900 RON.

Prin decizia civilă nr. 1204/2016 din 16 mai 2016, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva hotărârii de primă instanță.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, în termen legal a declarat recurs motivat pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ARGEȘ, cauza fiind înregistrată sub același număr unic la 4 august 2016 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Prin memoriul de recurs, recurenta Casa de Asigurări de Sănătate Argeș a solicitat în principal casarea deciziei atacate, iar pe fond respingerea acțiunii.

În drept a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.

În susținere, a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 248 și art. 479 C. proc. civ., subliniind că aceasta nu i-a analizat toate criticile aduse hotărârii atacate, în vederea stabilirii situației de fapt și nu s-a pronunțat asupra excepțiilor prescripției dreptului material la acțiune și autorității de lucru judecat, prin prisma efectului pozitiv.

În continuare, recurenta a prezentat pe larg argumentele în baza cărora consideră că, în speță, dreptul material la acțiune este prescris, arătând că în situația reparării unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită termenul de prescripție curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

Or, în cauză, termenul de prescripție a început să curgă fie la data la care a devenit exigibilă creanța (2007-2009), fie la data deschiderii procedurii insolvenței asupra intimatei, respectiv 17 iunie 2010, când s-a stabilit și onorariul administratorului judiciar.

De asemenea, a susținut că instanța de apel a admis pretențiile reclamantei trecând peste excepția autorității de lucru judecat pe care o invocase, deși arătase că, în ce privește suma de 202.668 RON, se stabilise printr-o hotărâre judecătorească definitivă că aceasta nu este datorată.

A arătat recurenta că instanța de apel nu i-a analizat nici motivul vizând faptul că suma de 1.976.228,60 RON nu a fost admisă printr-o hotărâre judecătorească separată și nici motivul de apel privind suma de 1.362.522,29 RON.

A mai arătat că nici în ceea ce privește suma de 1.582.719,51 RON instanța de apel nu a arătat care sunt considerentele în baza cărora a admis pretențiile reclamantei.

O altă critică vizează respingerea de către instanța de apel a excepției netimbrării.

În acest sens, a arătat că greșit a reținut instanța de apel că acțiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru, în baza art. 77 din Legea nr. 85/2006, atât timp cât, potrivit acestui text de lege, scutirea se aplică doar acțiunilor formulate prin administrator judiciar, în aplicarea legii insolvenței.

Or, arată recurenta-pârâtă, în speță pretențiile deduse judecății nu au legătură cu aplicarea legii insolvenței, cu atât mai mult cu cât prin încheierea din 27 octombrie 2015 Tribunalul Argeș, secția Civilă a admis cererea formulată de S.C. A. S.R.L., în reorganizare judiciară, prin administrator special B. și administrator judiciar C.. și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței nr. 294 din 29 septembrie 2015, în sensul că a trecut ca reclamantă S.C. A. S.R.L. în loc de administrator judiciar C..

Recurenta a criticat decizia atacată și prin prisma faptului că instanța de apel i-a respins critica conform căreia nu se justifica admiterea probei cu expertiza contabilă, cu ignorarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 85/2006 și fără a-i analiza argumentele.

De asemenea, a arătat că în mod nelegal a reținut instanța de apel legătura de cauzalitate între prejudiciul pretins și fapta ilicită, subliniind că, în perioada anterioară intrării în insolvență a intimatei-reclamante, au fost obligate și alte persoane juridice la plata unor sume de bani către aceasta, dar și că prin considerentele hotărârii prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței, Tribunalul București a reținut susținerile S.C. A. S.R.L. în sensul că nu se află în stare de insolvență.

În final, a susținut că în mod nelegal a admis instanța de apel cheltuielile de judecată în cuantumul solicitat de intimată.

A arătat recurenta că, raportat la activitatea avocatului, se impunea cenzurarea onorariului de avocat, conform art. 451 C. proc. civ.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în termenul prevăzut de art. 485 C. proc. civ.

La 02 septembrie 2016 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat să se constate nulitatea recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) lit. c) C. proc. civ., având în vedere că motivele indicate în cererea de recurs nu se încadrează în prevederile art. 488 C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 26 septembrie 2016 recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.

Pe baza recursului, a întâmpinării și a răspunsului la întâmpinare s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Raportorul a apreciat că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.538.045,26 RON, cu titlu de despăgubiri, astfel că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată se situează peste pragul valoric impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

A reținut și că, deși decizia recurată poartă în dispozitiv mențiunea "definitivă", față de prevederile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei", aceasta este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, neîncadrându-se în niciuna dintre situațiile prevăzute la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

În ce privește analiza măsurii în care motivele invocate se încadrează în cele prevăzute la art. 488 C. proc. civ., raportorul a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., indicate în mod expres de recurentă casarea unei hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat și când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

A apreciat că susținerile recurentei conform cărora curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 248 și art. 479 C. proc. civ., motivat de faptul că nu i-a analizat toate criticile aduse hotărârii atacate, în vederea stabilirii situației de fapt și nu s-a pronunțat asupra excepțiilor prescripției dreptului material la acțiune și autorității de lucru judecat, prin prisma efectului pozitiv, cele vizând faptul că instanța de apel nu a arătat care sunt considerentele în baza cărora a admis pretențiile reclamantei și, aplicând greșit dispozițiile art. 77 din Legea nr. 85/2006, i-a respins în mod nelegal excepția netimbrării, nu pot fi analizate prin prisma motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., indicate de recurentă, însă pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Astfel, reține raportorul, criticile conform cărora curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 248 și art. 479 C. proc. civ. și, aplicând greșit dispozițiile art. 77 din Legea nr. 85/2006, i-a respins în mod nelegal excepția netimbrării pot fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează încălcare regulilor de procedură, iar cele privind faptul că instanța de apel nu a arătat care sunt considerentele în baza cărora a admis pretențiile reclamantei pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care privește nemotivarea hotărârii.

În ceea ce privește criticile recurentei privind admiterea probei cu expertiza contabilă, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită și cuantumul onorariului de avocat, magistratul-asistent raportor a apreciat că acestea vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea deciziei atacate, astfel că nu pot face obiectul analizei instanței de recurs.

În raport nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată și reține următoarele:

Așa cum în mod judicios s-a arătat în raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, recurenta-pârâtă a invocat în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., dar dezvoltarea criticilor formulate nu permite încadrarea lor în aceste temeiuri de drept, întrucât autoarea căii de atac invocă pe de o parte încălcarea unor norme de procedură, iar pe de altă parte lipsa considerentelor care fundamentează soluția adoptată, ceea ce autorizează încadrarea acestor critici în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu pot fi subsumate niciunuia dintre motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. acele critici care vizează temeinicia, nu legalitatea hotărârii atacate: admiterea probei cu expertiza contabilă, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită și cuantumul onorariului de avocat, acestea fiind aspecte de apreciere a probatoriului ori a situației de fapt, care nu cad sub cenzura instanței de recurs.

În contextul dat, este apreciată ca neîntemeiată și urmează a fi respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimata-recurentă și fundamentată pe dispozițiile art. 489 alin. (2) lit. c) C. proc. civ., întrucât parte dintre criticile dezvoltate în memoriul de recurs au fost încadrate în ipotezele art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Recursul este întemeiat și urmează a fi admis în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta:

Instanța supremă nu va primi critica referitoare la greșita soluționare a excepției netimbrării.

Pe de o parte trebuie evidențiat faptul că acest motiv de recurs este o copie fidelă a motivului cu același obiect formulat în apel, căruia instanța de apel i-a răspuns.

Pe de altă parte trebuie subliniat faptul că acest motiv de recurs nu este apt să conducă la soluția preconizată de parte, câtă vreme nu există o critică efectivă a considerentelor specifice prin care instanța de apel a statuat asupra faptului că cererea de chemare în judecată are legătură cu procedura insolvenței intimatei-reclamante, întrucât este formulată prin administrator judiciar și urmărește recuperarea unor creanțe, căzând astfel sub incidența dispozițiilor art. 77 din Legea nr. 85/2006.

Este neîntemeiat motivul de recurs care vizează lipsa de pronunțare a instanței de apel asupra efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Cu titlu preliminar, instanța supremă constată că un astfel de motiv nu a fost formulat în acești termeni, recurenta-pârâtă invocând apărări întemeiate pe hotărâri judecătorești anterioare în cadrul criticii referitoare la încuviințarea probei cu expertiză, iar instanța de apel luând în analiză aceste apărări, înlăturându-le și, pe baza probatoriului administrat, stabilind situația de fapt la care a făcut aplicarea dispozițiilor art. 998 și 999 din C. civ. de la 1864.

În această situație instanța supremă constată pe de o parte că susținerea despre nepronunțarea instanței de apel pe această critică este nefondată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât din examinarea considerentelor aflate la pagina 6 a deciziei recurate reiese că hotărârile la care face referire recurenta-pârâtă au fost analizate de către instanța de apel la paragrafele 2, 4, 5 și 11.

Pe de altă parte, apreciază instanța supremă că modul în care instanța de apel a evaluat forța probantă a respectivelor hotărâri în paralel cu forța probantă a expertizei întocmite în cauză, precum și modul în care a acordat prevalență acestei din urmă probe la stabilirea tuturor elementelor prejudiciului final sunt aspecte de temeinicie a hotărârii, care nu se află în căderea instanței de recurs, chemată să decidă asupra legalității hotărârii atacate.

În același context, instanța supremă apreciază că nu este întemeiată susținerea generică a recurentei-pârâte despre lipsa motivelor care au condus la soluția de menținere a hotărârii de fond, întrucât instanța de apel, plecând de la probele administrate, a stabilit situația de fapt și a făcut aplicarea dispozițiilor art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864, argumentând punctual de ce a reținut întrunirea cumulativă a condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Este întemeiată critica referitoare la nepronunțarea de către instanța de apel asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Așa cum reiese din notele de ședință depuse pentru termenul din 16 mai 2016 și din practicaua deciziei atacate prin prezentul recurs, recurenta-pârâtă a invocat în fața instanței de apel excepția prescripției dreptului material la acțiune, susținând, în temeiul deciziei nr. 1/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii că această excepție este de ordine publică și poate fi invocată oricând și chiar din oficiu de către instanță.

Cu privire la această excepție instanța de apel nu s-a pronunțat nici în ședința publică de la 16 mai 2016 și nici prin considerentele deciziei de apel, deși fusese învestită în mod expres de către apelanta-pârâtă.

O pronunțare asupra acestei excepții trebuia să aibă loc.

Un atare demers judiciar venind din partea autoarei căii de atac, care de principiu nu poate invoca excepții proprii apelului (adică apărări care să facă de prisos cercetarea apelului), ci doar excepții care, fiind de ordine publică, se constituie în motive de apel de ordine publică, instanța de apel avea obligația să cerceteze dacă în speță sunt întrunite cerințele invocatei decizii nr. 1/2014, dată în recursul în interesul legii.

Continuând acest raționament, dacă instanța de apel ar fi constatat că nu este respectată premisa deciziei evocate, adică dacă în cauză nu exista o prescripție începută și neîmplinită la data intrării în vigoare a noului C. civ., trebuia să analizeze în ce măsură această apărare a părții era aptă să fie invocată în orice stare a pricinii și să se constituie într-un motiv de apel de ordine publică.

În cazul în care ar fi constatat că speța respecta cerința sus-amintitei decizii, instanța de apel avea a cercetat acest motiv de ordine publică, astfel cum a fost argumentat.

Și într-o ipoteză, și în cealaltă, instanța de prim control judiciar avea obligația să dea o dezlegare acestei apărări în considerentele deciziei atacate, lucru care nu s-a întâmplat.

Au fost nesocotite astfel dispozițiile art. 479 alin. (1), raportat la art. 248 alin. (1) C. proc. civ., iar partea, privată de soluționarea unui motiv de apel bazat pe o excepție care ar fi putut face de prisos cercetarea fondului, a suferit o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

Pe cale de consecință, găsind întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, raportat la art. 479 alin. (1) și la art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, cu respectarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza I și ale art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Argeș împotriva deciziei civile nr. 1204/16.05.2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 aprilie 2017.