ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1891/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 4 martie 2019, sub dosar nr. x/2019, pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Suceava, în temeiul art. 194 C. proc. civ. și art. 998-999 C. civ. de la 1864, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 21.829.735 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul creat, reprezentând pierderile societății de la data deschiderii procedurii de insolvență până la 31 decembrie 2018, cu cheltuieli de judecată.

Sentința Tribunalului Cluj, secția civilă Prin sentința civilă nr. 426 din 25 septembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, a fost admisă excepția de necompetență materială a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a acțiunii formulate de A., în nume propriu și ca administrator al S.C. B. S.R.L., în favoarea Tribunalului Specializat Cluj

Sentința Tribunalului Specializat Cluj Prin sentința civilă nr. 204 din 27 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată, formulată de reclamanții A. și S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Suceava, în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de Apel Cluj, secția a II a civilă, în vederea emiterii regulatorului de competență.

Sentința Curții de Apel Cluj, secția a II a civilă Prin sentința civilă nr. 144 din 13 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II a civilă, a fost stabilită competența de soluționare a cererii formulate de A., în nume propriu și ca administrator al S.C. B. S.R.L., în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă.

Sentința Tribunalului Cluj, secția civilă Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă sub nr. x/2019*. Prin sentința civilă nr. 390 din 9 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, a fost respinsă exceptia prescriptiei dreptului la actiune, invocată de către pârâtă; a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în nume propriu și în calitate de administrator special al societății B. S.R.L., în faliment, prin administrator special A., lichidator judiciar C., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Suceava, ca neîntemeiată.

Decizia Curții de Apel Cluj, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 43 din 3 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarant de reclamantul A., în nume propriu și în calitate de administrator special al societății B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 390 din 9 iunie 2021 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2019.

Calea de atac formulată în cauză La 4 aprilie 2022, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă a fost înregistrat recursul formulat de reclamantul A., în nume propriu și în calitate de administrator special al societății B. S.R.L. împotriva deciziei civile. 43 din 3 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul învederează că au fost aplicate greșit dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998-999 C. civ. Susține că, în raport de motivarea deciziei recurate, prezintă interes analiza condiției referitoare la raportul de cauzalitate. Arată că, în speță, prejudiciul material cauzat reprezintă pierderile societății în perioada de la deschiderea procedurii insolvenței până la 31 decembrie 2018. Susține că prejudiciul a fost produs ca urmare a deschiderii procedurii insolvenței, fiind generat de fapta ilicită constând în omisiunea gravă a personalului auxiliar al pârâtei în a-și îndeplini atribuțiile ce îi reveneau potrivit legii, de a depune la dosar înscrisurile care făceau dovada inexistenței creanței creditoarei care a solicitat deschiderea procedurii insolvenței împotriva recurentei. Învederează că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept incidente, reținând că nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită imputată și prejudiciul pretins, având în vedere că, potrivit deciziei nr. 1834 din 20 mai 2011, soluția de deschidere a procedurii insolvenței ar fi fost menținută în recurs, chiar dacă ar fi existat la dosar dovezile plății creanței creditorului care a solicitat deschiderea procedurii de insolvență. Susține că motivul pentru care Curtea de Apel Suceava, în dosarul nr. x/2010, a respins recursul și a menținut sentința de deschidere a procedurii de insolvență a fost acela că nu se afla la dosar dovada achitării întregii creanțe a creditorului care a solicitat deschiderea procedurii de insolvență, reținându-se numai o plată parțială. Arată că motivul potrivit căruia instanța ar fi respins oricum recursul față de faptul că s-au formulat cereri de înscriere la masa credală și de către alți creditori este unul pur speculativ care nu poate sta la baza menținerii soluției primei instanțe, prin care s-a reținut că nu există legătură de cauzalitate. Afirmă că, în dosarul nr. x/2010, instanța a respins recursul față de lipsa dovezilor privind achitarea în integralitate a creanței, analizând și relevanța aspectelor referitoare la efectuarea unor plăți parțiale, la intenția de a stinge pe viitor întreaga creanță și la renunțarea la judecată, acestea neconstituind, însă, motivele decisive pentru care a fost respins recursul. Mai arată că relevanța înregistrării cererilor altor creditori a fost analizată de către instanță exclusiv prin raportare la renunțarea la judecată, nu prin raportare la plata creanței creditorului care a solicitat deschiderea procedurii de insolvență, nefiind reținut că recursul ar fi fost respins chiar și în ipoteza plății creanței creditorului care a solicitat deschiderea procedurii. Afirmă că, în acest context, instanța de apel a procedat la analizarea legăturii de cauzalitate prin raportare la o situație care nu s-a întâmplat în realitate, motivarea fiind nelegală întrucât instanța a refuzat să analizeze raportul juridic, așa cum a fost dedus judecății, prezumând un fapt incert pentru a înlătura o legătură de cauzalitate dintre o faptă existentă, actuală și dovedită și prejudiciul produs.

Apărările formulate în cauză La 18 mai 2022, intimata Curtea de Apel Suceava a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți. Prin rezoluția din 6 iunie 2022, a fost fixat termen de judecată la 13 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul reclamant a susținut că, în mod greșit, instanța de apel, validând raționamentul primei instanțe, a reținut că în prezenta pricină nu sunt incidente dispozițiile art. 998-999 C. civ., în condițiile în care, în dosarul nr. x/2010, Curtea de Apel Suceava a respins recursul față de lipsa dovezilor privind achitarea în integralitate a creanței, analizând și relevanța aspectelor referitoare la efectuarea unor plăți parțiale, la intenția de a stinge pe viitor întreaga creanță și la renunțarea la judecată, însă acestea nu au constituit motivele decisive pentru care a fost respins recursul. Afirmă că, în acest context, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998-999 C. civ. în ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu întrucât a procedat la analizarea acesteia prin raportare la o situație care nu s-a întâmplat în realitate, motivarea fiind nelegală întrucât instanța a refuzat să analizeze raportul juridic, așa cum a fost dedus judecății, prezumând un fapt incert pentru a înlătura o legătură de cauzalitate dintre o faptă existentă, actuală și dovedită și prejudiciul produs. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. casarea hotărârii se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Textul are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată. Verificând decizia prin prisma modalității de aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză referitoare la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că, în speță, nu există legătură de cauzalitate între o faptă care nu s-a produs și un pretins prejudiciu având în vedere motivarea deciziei civile nr. 1834 din 20 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, în dosarul nr. x/2010, prin care a fost respins recursul formulat împotriva sentinței de deschidere a procedurii insolvenței împotriva S.C. B. S.R.L.. Astfel, a constatat că prin decizia anterior menționată s-au reținut următoarele: "Față de această situație de fapt, trebuie remarcat că motivele invocate de recurentă în sensul efectuării de plăți parțiale în cuantumul datoriei, cât și intenția de a se stinge pe viitor întreaga creanță datorată creditoarei, nu sunt de natură să conducă la admiterea recursului declarat. Potrivit art. 149 din Legea nr. 85/2006, dispozițiile acesteia se completează în măsură compatibilității lor cu cele ale C. proc. civ.. După înregistrarea și notificarea cererii, creditoarea poate renunța la judecată conform art. 246 C. proc. civ. Renunțarea produce efectul dezinvestirii instanței doar dacă până la acel moment nu s-au înregistrat și cereri a altor creditori față de același debitor (caracterul concursual al procedurii). În cauză, o atare cerere nu a fost depusă de creditoare iar, din înscrisurile depuse de administratorul judiciar rezultă că și alți creditori și-au înregistrat creanțele împotrivă debitoarei, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat". Articolul 431 alin. (2) reglementează prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a principiului autorității de lucru judecat ce corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate. Prin urmare, instanța investită cu soluționarea unei cereri are obligația de a respecta chestiunile litigioase care au fost deja tranșate printr-o altă hotărâre, înzestrată cu autoritate de lucru judecat, situație în care nu mai poate face evaluări proprii asupra acestei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nici nu o poate ignora. În acest caz, este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) noul C. proc. civ. În raport de dispozițiile legale anterior menționate, Înalta Curte constată că prin decizia civilă nr. 1834 din 20 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, în dosarul nr. x/2010, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că efectuarea de plăți parțiale în cuantumul datoriei și intenția de a se stinge pe viitor întreaga creanță datorată creditoarei, invocate de recurentul A. ca motive de admitere a recursului împotriva sentinței prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței, nu sunt de natură să conducă la admiterea recursului declarat, precum și că, din înscrisurile depuse de administratorul judiciar, rezultă că și alți creditori și-au înregistrat creanțele împotriva debitoarei. Astfel, contrar susținerilor recurentului, motivul pentru care Curtea de Apel Suceava, în dosarul nr. x/2010, a respins recursul și a menținut sentința de deschidere a procedurii de insolvență nu a fost acela că nu se afla la dosar dovada achitării întregii creanțe a creditorului care a solicitat deschiderea procedurii de insolvență, ci faptul că și alți creditori și-au înregistrat creanțele împotriva debitoarei. Or, această împrejurare, ce reprezintă un considerent decisiv în soluționarea recursului anterior, nu poate fi apreciată, astfel cum solicită recurentul, ca fiind lipsită de relevanță juridică în comparație cu fapta materială imputată prepușilor pârâtei, de neatașare la dosar a dovezilor de plată integrală a creanței, în condițiile în care menținerea soluției de deschidere a procedurii insolvenței de către instanța de control judiciar a fost întemeiată pe considerente ce au vizat neîndeplinirea și a altor condiții de fond decât cele privind plata parțială sau totală a creanței principale. Prin urmare, având în vedere că, în speță, nu se regăsește situația invocată de recurent, a unei legături de cauzalitate între o faptă care nu s-a produs și un pretins prejudiciu, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a normelor de drept material în materie, caz în care critica de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este nefondată. În raport de considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursului declarat împotriva deciziei nr. 43/A din 3 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,